Structura economica si piata muncii, servicii pentru populatie - somajul

Categoria: Referat Drept

Descriere:

În perioada celui de-al doilea război mondial, în România s-a introdus Legea privind regimul muncii pe timp de război, deci criza economică a căpătat forme acute, care au dictat în plan politic ÅŸi juridic desfiinÅ£area forÅ£ată a ÅŸomajului. InexistenÅ£a ÅŸomajului în perioada Legii muncii în timp de război are cauze extraeconomice...

ŞOMAJUL - FENOMEN AL PIEŢEI MUNCII

CAUZELE ŞI EVOLUŢIA ŞOMAJULUI ÎN

PERIOADA DE TRANZIŢIE

În condiţiile tranziţiei, piaţa muncii din România s-a format şi evoluează ca o piaţă a dezechilibrelor pe care, în mod sistematic, oferta de muncă, la nivel global, sectorial, ocupaţional etc. este superioară cererii sistemului economico-social. Dezechilibrele pieţei muncii sunt determinate, în principal, de factori economici care  au condus la scăderea cererii de muncă, urmare a declinului drastic şi prelungit al economiei, al incoerenţelor şi inconsecvenţelor în planul reformei economice. Pe de altă parte, în special sub aspectul structurilor ocupaţional-profesionale,educaţional-formative,comportamentale, dezechilibrele sunt influenţate şi de factori care ţin de oferta de muncă. De asemenea, aceste dezechilibre sunt generate şi de segmentarea pieţei muncii, de rigidităţile specifice acesteia, de slaba eficienţă a mecanismelor de ajustare a cererii şi ofertei de muncă.

După anul 1991 – an în care în România a fost promulgată Legea nr. 1 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională - şomajul a devenit principala formă de dezechilibru pe piaţa muncii.

Şomajul este un fenomen care afectează astăzi, în proporţii diferite, toate ţările. Datele statistice arată că în unele ţări (SUA, Japonia, Suedia) evoluţia şomajului nu este de necontrolat şi nu are un sens permanent de creştere dacă se aplică politici guvernamentale adecvate.

Şomajul apare ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional, ca punct de întâlnire între cererea şi oferta globală de muncă. Piaţa muncii se caracterizează prin faptul că cererea de muncă nu se modifică în aceeaşi măsură cu modificarea salariului nominal, respectiv real, şi nici oferta de muncă nu evoluează în raport de preţ şi cost. Piaţa muncii din România se caracterizează printr-un număr mic de meserii, care se caută şi sunt bine plătite, şi un număr mare de meserii cu o ofertă excedentară, mult mai puţin atrăgătoare pentru angajatori şi care nu oferă satisfacţii nici pentru angajaţi.

În analiza cauzelor şomajului trebuie avute în vedere:

·         sporul natural al resurselor de muncă, respectiv al populaţiei în vârstă de muncă;

·         femeile casnice care doresc şi presează să intre pe piaţa muncii;

·         disponibilizarea unei părţi a populaţiei ocupate, datorită dispariţiei unor locuri de muncă şi a reclasării altora;

·         dezvoltarea lentă a sectorului privat;

·         viaţa economică ce se confruntă cu dificultăţi generate de lipsa pieţelor de desfacere, lipsa unor surse convenabile de materii prime, materiale, energie, capital etc.

·         specializarea şi segmentarea unor grupuri şi categorii socio-profesionale neconcurente, ca urmare a multiplicării fără precedent a numărului de profesii, specializări, calificări şi a numeroaselor diferenţieri dintre salariaţi din punct de vedere al experienţei şi abilităţii lor;

·         consolidarea pieţei de cvasimonopol a unor agenţi economici, având drept consecinţă rigidizarea pieţei muncii;

·         amplificarea elementelor de intervenţionism pe piaţa muncii din partea puterii publice sau a unor agenţi instituţionalizaţi cu atribuţii în formarea, angajarea sau utilizarea factorului muncă.

Şomajul este un fenomen strâns legat de dezvoltarea economică, industrială şi postindustrială. La noi în ţară, şomajul a existat şi în prima parte a secolului, dar dimensiunea lui era numeric redusă, industria nefolosind decât o pondere redusă a populaţiei active, din cadrul celei urbane (în 1930 populaţia urbană era de 3.051.253, iar până în  1948 a ajuns la 3.713.139 persoane).

Urmărind datele statistice înregistrate, constatăm că numărul şomerilor în România a crescut în prima parte a secolului, ajungând în 1928 la 32.727 persoane, în anul 1932 la 38.890 persoane, iar în anul 1937 la 10.851 persoane, la o populaţie de 17 milioane, respectiv 18.426.159 şi 19.535.398 locuitori[1]. Acest şomaj, corespunzător unei creşteri economice industriale incipiente, se încadrează perfect în modelul şomajului Keynesian cauzat de o criză a cererii agregate, o criză a anilor „30“.

În perioada celui de-al doilea război mondial, în România s-a introdus Legea privind regimul muncii pe timp de război, deci criza economică a căpătat forme acute, care au dictat în plan politic şi juridic desfiinţarea forţată a şomajului. Inexistenţa şomajului în perioada Legii muncii în timp de război are cauze extraeconomice.

După război, până la evenimentele din 1989, nedeclararea şomajului în România are explicaţii speciale, legate de creşterea economică industrială într-un ritm accelerat, de urbanizarea masivă, prin aglomerarea populaţiei în oraşe şi, desigur, de construirea unor mari obiective economice de interes naţional şi lucrări publice, integrate într-o strategie centralizată de utilizare a resurselor. Aceasta nu înseamnă că nu ar fi existat în România cel puţin forme ale şomajului deghizat.

Şomajul efectiv s-a manifestat după anul 1989 într-un ritm neaşteptat de rapid, cota sa crescând cu 2-3% pe an. Acest şomaj însă este un şomaj al unei societăţi postindustriale sau, după cum scrie metaforic John Naisbitt în “Megatendinţe", referindu-se la scăderea ponderii industriei în ansamblul economiei, al unei societăţi care se dezindustrializează. Dezindustrializarea este un termen sugestiv în special pentru diminuarea ocupării industriale: industria nu mai creşte din punct de vedere cantitativ, ea însă se va înnoi profund, trecând spre o nouă calitate, în contextul unei restructurări globale, ce cuprinde în proporţii diferite toate ramurile economiei şi cele trei sectoare.

În fiecare ţară, în perioada înfăptuirii industrializării, s-a manifestat o tendinţă de creştere a volumului şi ponderii resurselor de muncă ocupate în industrie. Această tendinţă a fost înregistrată şi în România postbelică. Industrializarea s-a întemeiat şi pe creşterea ponderii factorului muncă utilizat în industrie, de la 12,0% în 1950 la 38,1% în 1989, atât prin atragerea unei părţi crescânde din populaţia devenită disponibilă în agricultură, cât şi prin integrarea noilor generaţii cu precădere în activităţile industriale. Deşi a fost forţată într-o anumită măsură, tendinţa menţionată a influenţat favorabil asupra utilizării resurselor de muncă ale ţării, deoarece nivelul productivităţii în industrie era cu mult mai mare decât în agricultură.

În ceea ce priveşte agricultura, în România, procesul de modernizare a acesteia a fost însoţit de reducerea ponderii populaţiei ocupate de la 74,1% în 1950 la 27,5% în 1989, ceea ce a generat efecte favorabile asupra utilizării factorului muncă în ansamblul economiei naţionale.

După decembrie 1989, ca urmare a desfiinţării cooperativelor agricole de producţie şi a aplicării Legii fondului funciar, ocuparea factorului muncă în agricultură a înregistrat o evoluţie anacronică. Contrar tendinţei manifestate pe plan mondial, în România populaţia ocupată în agricultură a sporit substanţial. În 2002, ea era mai mare cu 6,2% faţă de 1989, fiind aproximativ egală cu cea utilizată în 1978, deci cu aproape două decenii în urmă.

Această tendinţă a fost determinată, pe de o parte, de disponibilizarea unui număr crescând de lucrători din construcţii şi industrie, ceea ce i-a constrâns să revină în agricultură, iar, pe de altă parte, de trecerea de la marea producţie agricolă modernă la mica producţie agricolă tradiţională (ceea ce impune folosirea unui volum sporit de muncă). Această tendinţă influenţează negativ productivitatea în agricultură, costurile şi preţurile produselor agricole, capacitatea de concurenţă a agriculturii româneşti. Cei eliminaţi din industrie şi care s-au întors la ţară au folosit avantajul de a avea asigurată o locuinţă şi o gospodărie proprie, devenind astfel, din lucrători industriali, lucrători agricoli. În urma acestui acord, antiistoric şi antieconomic, populaţia ocupată în agricultură a sporit la 37,5 la sută, în 1999. Este semnul tendinţei de agrarizare a economiei şi populaţiei ţării în perioada de tranziţie. Dacă ţinem seama că această enormă populaţie agrară, de peste3,4 milioane de persoane apte de muncă, este ocupată anual doar circa 130 zile lucrătoare, rezultă că peste jumătate din ea se află într-o stare de şomaj latent. Prezenţa acestui fenomen constituie o mare pierdere de venit atât pentru agricultori, cât şi pentru economia naţională.

Asistăm, totodată, la o terţializare a economiei, desfăşurată pe fondul privatizării şi descentralizării activităţilor economice, care a cuprins nu atât sfera serviciilor producţiei industriale, cât îndeosebi comerţul, transporturile, comunicaţiile şi informatizarea activităţilor, în general.

În aceste condiţii, cauza principală a şomajului este o criză a ofertei agregate. Scăderea acesteia este, în  principal, rezultatul creşterii costurilor şi scăderii productivităţii (muncii şi capitalului).

Cererea de muncă în industrie a scăzut într-un ritm mai mic decât cel al ofertei. În termeni reali, scăderea ocupării în industrie înseamnă o restrângere a producţiei realizate în această ramură, dublată de dificultăţi majore de desfacere pe piaţa internă sau externă a acestor bunuri.

Pe lângă cauzele naţionale, specifice fiecărei ţări, şomajul mai are şi cauze externe, dintre care cea mai importantă este internaţionalizarea pieţei muncii, puternic marcată de migraţia internaţională. Cauzele externe nu sunt numai în domeniul economicului, dar şi de natură demografică, politică şi socială, influenţa lor putând fi limitată printr-o legislaţie protecţionistă, corespunzătoare intereselor naţionale.

Pe parcursul celor 16 ani ai tranziţiei, dimensiunile, dinamica, formele şi caracteristicile şomajului , în ţara noastră, au evoluat , s-au nuanţat.

În România, ca şi în alte ţări europene, măsurarea şomajului se realizează utilizând doi indicatori: şomajul  înregistrat şi şomajul în sens BIM (Biroul Internaţional al Muncii). Între estimările obţinute utilizând cei doi indicatori există diferenţe datorate metodologiei de calcul. Astfel, nu toţi şomerii înregistraţi la Agenţiile de Ocupare şi Formare Profesională îndeplinesc condiţiile incluse de BIM şi nici toţi şomerii în sens BIM nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege, de înscriere la agenţiile de ocupare.

Şomerii BIM sunt persoanele de 15 ani şi peste care îndeplinesc simultan următoarele condiţii:

- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;

- sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând diferite metode pentru a-l găsi; înscrierea la Agenţiile de Ocupare şi Formare Profesională sau la agenţiile particulare de plasare, publicarea de anunţuri, apel la prieteni etc.

Şomerii înregistraţi reprezintă persoanele în vârstă de 18 ani şi peste, apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă disponibile (Legea nr. 1/1991 republicată în anul 1994 şi completată de Ordonanţa Guvernului nr. 47/1997) şi care s-au înscris la agenţiile de ocupare şi formare profesională.

Evoluţia şomajului în perioada 1991-2000 reflectă evoluţia economiei naţionale din această perioadă: declinul puternic al economiei din anii 1990 - 1992 a determinat creşterea puternică a şomajului; o uşoară revenire a creşterii economice în perioada 1994 - 1996 a fost urmată de descreşterea curbei şomajului; descreşterea puternică a producţiei naţionale a fost însoţită de o creştere corespunzătoare a şomajului în perioada 1997 - 2000. Prin urmare, în această perioadă a tranziţiei între dinamica producţiei naţionale şi dinamica şomajului a existat un raport negativ: când producţia s-a diminuat, şomajul s-a extins. Procentual, creşterea şomajului este mult superioară diminuării producţiei.

În perioada 1991 - 2000, rata şomajului s-a înscris pe aceeaşi curbă cu dinamica acestuia. Pornită iniţial, în 1991, cu 3% din populaţia activă, această rată a urcat în numai trei ani, până în 1994, la 10,9% şi după o coborâre la 6,6% în 1996 (an electoral), a urcat apoi continuu până la 12,2% în februarie 2000.

Două momente esenţiale evidenţiază relevant corelaţia dintre dinamica economiei şi cea a şomajului.

Un prim moment este perioada 1994-1996; în aceşti ani, producţia naţională şi-a sporit volumul numai cu 16,6%, în timp ce şomajul s-a redus cu 46,3 la sută, respectiv cu 566.420 persoane; în aceeaşi perioadă, numărul de salariaţi s-a redus cu 9,8 la sută.

Un al doilea moment îl reprezintă perioada 1997-1999: acum, producţia naţională s-a redus cu 26.2 la sută, în timp ce şomajul şi-a sporit efectivul cu 71,9 la sută, respectiv cu 472.700 persoane, din care majoritatea - 367.900 persoane, în perioada octombrie 1996 - martie 1998, rezultat al aplicării Ordonanţei nr. 9/1997 şi Ordonanţei nr. 22/1997.

Potrivit datelor înscrise în Anuarul Statistic, numărul şomerilor înregistraţi la sfârşitul lunii decembrie 2002 era de 760.623 persoane, în scădere cu 120.812 faţă de anul 1997.

Numărul şomerilor neindemnizaţi a crescut de la 225.432 persoane în 1997 la 416.935 persoane, respectiv cu 54,8%.

Principalele surse ale şomajului sunt:

a)      populaţia ocupată, persoanele care au lucrat, sunt calificate şi au experienţă în muncă; la sfârşitul anului 1998 aproape 74% din şomeri făceau parte din această categorie;

b)      tinerii absolvenţi de învăţământ secundar şi superior, a căror pondere variază între numărul total de şomeri, cu  tendinţe de sporire în perioadele de terminare a studiilor;

c)      o parte a populaţiei inactive (femei casnice) care intră pe piaţa muncii datorită scăderii veniturilor familiale şi, deci,al reducerii nivelului de trai;

d)     scăderea cererii pe piaţa bunurilor şi serviciilor datorită, pe de o parte, reducerii puterii de cumpărare a populaţiei, iar, pe de altă parte, dificultăţilor generate de lipsa pieţelor de desfacere;

e)      extinderea fenomenelor restrictive de natură economică, socială, juridică, ce limitează mobilitatea factorului muncă pe plan intern şi internaţional.

Mişcările care au loc pe planul ocupării factorului muncă, fluxurile dintre populaţia ocupată, fluxurile dintre populaţia ocupată spre şomaj, asociate cu mari dificultăţi de integrare a tinerilor care termină diferite forme de pregătire afectează şi vor afecta în special anumite sectoare de activitate (industria minieră, metalurgia, petrochimia, zootehnia etc.), segmente ocupaţional-profesionale (muncitori, personal cu pregătire medie), profesii (meserii) şi zone geografice. În numeroase situaţii aceste zone sunt şi în prezent confruntate cu efectele subocupării şi şomajului. În lipsa unor politici active consecvente, există riscul depopulării unor zone, ca urmare a migraţiei de întoarcere - cu statut de şomer - a calamitării sub aspect economico-social al acestora şi al accentuării tensiunilor pieţei muncii.

Şomajul atacă în mod diferit diversele categorii ale populaţiei apte de muncă.

În primul rând, categoria cea mai afectată de şomaj, din punct de vedere al structurii pe sexe, este populaţia feminină.

Rata superioară a şomajului la populaţia feminină, în primii ani ai tranziţiei, se explică prin caracteristicile acestei categorii a factorului muncă, deşi nivelul de instruire şcolară şi profesională al femeilor este apropiat de cel al bărbaţilor. Ca principale cauze ale ocupării acestei situaţii menţionăm restructurarea unor ramuri în care populaţia feminină era predominantă, precum şi comportamentul discriminatoriu manifestat de unii patroni la angajarea persoanelor de sex feminin.

Şomajul afectează în mai mare măsură persoanele de sex feminin din grupa de vârstă de 50 de ani şi peste (datorită procesului mai lent de recalificare şi reintegrare profesională a populaţiei vârstnice în general şi a celei feminine în special) şi în oarecare măsură pe cele din grupa de vârstă 15-25 de ani (datorită dificultăţilor în angajarea tinerelor absolvente).

Focalizarea şomajului la populaţia feminină are numeroase incidente asupra vieţii de familie, dar şi asupra societăţii: diminuarea venitului şi a vigorii familiei, reducerea numărului copiilor şi deteriorarea educaţiei lor şi a potenţialului viitor de muncă al ţării. Pentru realizarea unui echilibru al cererii cu oferta de muncă feminină, obiectivul principal al politicii de ocupare a populaţiei feminine în condiţiile actuale îl poate constitui, pe de o parte, promovarea unei politici adecvate de ocupare şi integrare în activităţile economico – sociale a femeilor, realizarea unei protecţii sociale reale a acestora în condiţii de egalitate a şanselor, iar pe de altă parte, crearea condiţiilor favorabile realizării funcţiilor complexe pe care femeia le îndeplineşte în familie şi în societate.

Începând cu anul 1997 se constată o inversare a raportului. Creşterea gradului de ocupare a populaţiei feminine este rezultatul dezvoltării sectorului serviciilor.

În acest scop, un rol important îl poate avea existenţa unor mecanisme care să favorizeze flexibilitatea pieţei muncii feminine, ţinând seama şi de experienţa unor ţări dezvoltate cu economie de piaţă, respectiv:

· programe privind relansarea şi diversificarea activităţii din unele ramuri şi domenii economico – sociale în care populaţia ocupată este cu deosebire de sex feminin, cum ar fi: industria de confecţii şi textile, industria de pielărie şi încălţăminte, industria electronică, optică şi mecanică fină, învăţământ şi îngrijire a copiilor în creşe şi grădiniţe, asistenţă sanitară şi socială, comerţ şi prestări de servicii, precum şi programe de modernizare a unităţilor de dimensiuni mici şi mijlocii, iar în unele cazuri chiar la nivel familial (ca în cazul turismului rural);

· programe vizând pregătirea şi reconversia profesională a persoanelor de sex feminin în concordanţă cu modificările structurale din economie, asociate cu programe destinate reintegrării femeii în societate;

· iniţierea de programe de muncă flexibile, prin diversificarea locurilor de muncă cu timp parţial (de exemplu: orare de muncă decalate pentru femei care au în îngrijire copii, pentru femeile care au statut de pensionare, etc.);

· extinderea muncii la domiciliu a femeilor, cuprinzând pe lângă activităţi din domeniul industriei uşoare, alimentare, cooperaţiei meşteşugăreşti şi activităţi de: tehnoredactare, contabilitate, informatică, etc.;

· extinderea muncii temporare, cu contracte pe timp determinat, a activităţilor sezoniere pentru ocuparea persoanelor active feminine disponibilizate ca urmare a restructurării unor ramuri. Aceste activităţi ar putea fi avute în vedere mai ales în domeniul serviciilor (turism, comerţ, sănătate şi asistenţă socială, învăţământ).

[1] Sârbovan Marina - Politici de cupare în România. Editura Orion, Bucureşti, 1997, p. 88

peste 25 de ani este considerată şomer adult. Unii specialişti sunt de părere că şomajul tânăr poate fi măsurat cu ajutorul a patru indicatori şi anume[1]:

a)                 rata şomajului tânăr, ca procent din forţa de muncă tânără; calculat ca raport între şomajul tânăr şi forţa de muncă tânără, indicatorul are o mare importanţă pentru a evidenţia densitatea şomajului în această categorie de populaţie aflată la început de viaţă activă. În anul 1998, la o rată globală a şomajului de 10,4%, şomajul tânăr reprezintă 13,5%;

b)                 raţia ratei şomajului, ca procent faţă de rata şomajului adult;

c)                 ponderea şomajului tânăr în şomajul total - în România acest indicator la sfârşitul anului 1998 este de 31,2%, situând România între primele ţări din lume;

d)                ponderea şomajului tânăr în populaţia tânără - la acest indicator, România se situează pe o poziţie mai moderată dar totuşi înaltă (9,4%) în comparaţie cu alte ţări ale lumii.

Prin urmare, dimensiunile şomajului tânăr sunt mari; ponderea mare a şomajului tânăr în şomajul adult rezultă şi din practica diminuării acestuia din urmă prin pensionarea sau trecerea timpurie pe un sistem de asistenţă socială. Dimensiunile acestuia reprezintă un puternic avertisment pentru majoritatea ţărilor.

Cauzele principale ale acestui fenomen se situează în domeniul investiţiilor, al creării de noi locuri de muncă, al necorelării corespunzătoare a pregătirii profesionale efectuate în şcoli profesionale şi universităţi şi cerinţele efective ale locurilor de muncă create de diferiţi agenţi economici. Cantonarea tineretului, îndeosebi, la această categorie de populaţie cu nivel de pregătire şcolară şi profesională mai ridicat, generează mari pierderi de potenţial creativ de muncă, indispensabil pentru restructurarea şi relansarea dezvoltării economiei, cu efecte grave asupra comportamentului şi integrării tineretului în societate.

Dacă tinerii ajung şomeri, aceasta este o carenţă a mecanismului social, educaţional,  imobilizare a sistemului de alocare a mijloacelor de educare, de informare şi utilizare a informaţiilor privitoare la cererea şi oferta de muncă. Este necesar ca pe piaţa contemporană a muncii echilibrarea cererii cu oferta să se facă instituţionalizat, pe fondul unui cadru legislativ cât mai cuprinzător şi elastic.

Un aspect care constituie un element important în studierea şomajului îl constituie durata sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă, respectiv terminarea studiilor, şi până la reluarea activităţii, sau până la obţinerea primului loc de muncă, pentru cei care nu au mai lucrat. Acesta este şi un criteriu de clasificare al şomajului, în şomaj de scurtă durată şi de lungă durată.

Studiile internaţionale atestă şomajul de lungă durată ca fiind un şomaj continuu, mai mult de 12 luni (după 1990 - mai mult chiar de 2 ani în ţările vest-europene).

În prezent, în România, ajutorul de şomaj se acordă, în condiţiile legii, pe o perioadă de 270 de zile, iar în continuarea lor, dacă nu s-a reuşit reintegrarea în muncă, se acordă alocaţii de sprijin

Şomajul de scurtă durată este în general considerat ca fiind un şomaj al tinerilor care întâmpină dificultăţi în adaptarea la condiţiile de muncă din lipsă de experienţă sau din motive subiective, sau chiar din lipsa unei calificări satisfăcătoare.

Şomajul este considerat cu atât mai cronic, mai sever, cu cât este mai lung. Prin şomaj de lungă durată se înţelege orice situaţie în care perioada de şomaj a depăşit un an, un an şi jumătate.

Şomajul de lungă durată este cel care cuprinde în special persoane mai în vârstă, care de regulă au pierdut un loc de muncă şi care se recalifică, adaptându-se dificil la un loc de muncă.

Se consideră că şomajul de lungă durată are două măsuri speciale şi anume:

a)      rata şomajului de peste 1-1,5 ani, ca procent din forţa de muncă;

b)      şomajul de peste 1-1,5 ani, ca procent din şomajul total (pondere).

Practica de scoatere din şomaj, prin prepensionare, prin descurajarea căutării de locuri de muncă, de trecere prin asistenţă socială etc., diminuează proporţiile şi deci dimensiunile absolute şi relative ale şomajului de lungă durată (atât rata cât şi ponderea şomajului de lungă durată).

Un alt criteriu al şomajului îl reprezintă diferenţierea şomerilor după statutul educaţional. Reţine atenţia faptul că ponderea cea mai mare o au muncitorii (aproximativ 75%), urmaţi de cei cu studii medii - aproximativ 22% din totalul şomerilor, iar sub 3% sunt cu studii superioare (în anul 1999).

Structura socio-profesională a şomajului dă indicii asupra scăderii producţiei industriale în anumite subramuri, asupra ramurilor celor mai sensibile la criza economică şi energetică în special, ceea ce are ca efect restrângerea sau chiar oprirea activităţilor în aceste domenii.

Pentru România, există o tendinţă de a fi  mai vulnerabile la şomaj categoriile profesionale cu nivel mai scăzut de pregătire; cei cu studii superioare sunt cei mai puţin afectaţi cu riscul ca aceştia să lucreze în alte domenii decât cele pentru care au fost specializaţi. Aici intervine desigur şi uşurinţa celor cu studii superioare de a se policalifica. Corelaţia strânsă dintre nivelul şomajului şi nivelul de educare şi formare profesională este o caracteristică generală a şomajului actual, care se regăseşte în toate ţările. În SUA, o ţară în care rata şomajului a fost ţinută sub control întregul secol XX, educaţia este un factor determinant al ocupării: diplomaţii universitari, bărbaţi, femei, albi, negri şi hispanici - au cea mai înaltă reţea de angajare.

Importantă este şi analiza şomajului în profil teritorial. Involuţiile inegale din economia judeţelor şi a marilor zone geoeconomice ale ţării s-au reflectat şi în comportamentul teritorial al şomajului. Distribuţia lui inegală pe teritoriul naţional face din neocuparea factorului muncă una din problemele cele mai tensionate social ale tranziţiei. Tensiunile sunt generate, pe de o parte, de numărul şi rata înaltă a şomajului, iar pe de altă parte, de efortul material necesar asigurării protecţiei sociale a şomerilor.

Privite în timp, evoluţiile teritoriale ale şomajului din România cunosc o agravare continuă. În decembrie 1996, şomajul cunoştea o rată de peste 10 la sută numai în 5 judeţe; în decembrie 1999, această rată a fost prezentă în 30 de judeţe (din cele 42 existente). Dacă în decembrie 1996 cea mai înaltă rată de şomaj era de 13,1% în judeţul Neamţ, cu o diferenţă faţă de rata medie pe ţară de 6,5%, în 1999 cea mai înaltă rată a şomajului a fost de 20,4% în judeţul Hunedoara, cu o diferenţă faţă de media pe ţară de 8,9%.

Între primele 10 judeţe cu gradul cel mai mare de concentrare a şomajului, unele se menţin în mod permanent în acest top (Neamţ, Hunedoara, Botoşani, Galaţi, Vaslui, Bistriţa-Năsăud), altele însă, ameliorându-şi situaţia ocupării factorului muncă, ies din pluton (Suceava, Vâlcea, Iaşi), locul lor fiind luat de noi judeţe (Buzău, Sălaj, Gorj, Prahova).

Analiza şomajului în profil teritorial ne dă posibilitatea să desprindem următoarele concluzii:

-          involuţiile economice la nivelul judeţelor se reflectă şi în nivelul ocupării factorului muncă, printr-un spor anual crescut al şomajului;

-          decalajele economice dintre judeţe, moştenite din trecut, îşi adaugă, în perioada tranziţiei, un nou element, mărimea şomajului, cu tendinţă de cronicizare şi acţiune mai îndelungată în timp;

-          mărimea absolută şi relativă a şomajului trebuie luate în considerare printre factorii de primă importanţă în stabilirea zonelor defavorizate.

EFECTELE NEGATIVE ALE ŞOMAJULUI

Şomajul este considerat un fenomen natural, un mecanism de realocare a resurselor de muncă în funcţie de volumul şi structura cererii sistemului productiv, care însoţeşte permanent procesul de dezvoltare economică şi socială a fiecărei ţări. În limitele normale de circa 3-4% şi durată relativ scurtă, şomajul, corespunzător părerii unor specialişti, poate juca un rol pozitiv atât la nivelul global, cât şi individual, în sensul stimulării flexibilităţii factorului muncă, sporirii productivităţii muncii, formării unui comportament adecvat creşterii calităţii muncii, stimulării educaţiei şi îmbunătăţirii disciplinei muncii.

În schimb, proporţiile mari şi ratele ridicate ale şomajului provoacă uriaşe pierderi de potenţial economic şi este un permanent pericol social. În acest ultim caz, şomajul conduce la mari pierderi de producţie şi de venituri ale societăţii, la degradarea calificării, îndemânării individuale, la pierderi de venit şi statut social, la descurajare şi de motivare, la sărăcirea familiei etc.

Şomajul este, în fapt, o formă de inutilizare a factorului muncă, de aici decurgând risipă şi pierderi, mai ales din punct de vedere social.

Când se analizează urmările şomajului se au în vedere, preponderent, consecinţele negative, dar şi cele pozitive.

Efectele negative ale şomajului pot fi privite din două puncte de vedere: efectele resimţite de şomer şi de familia sa şi efectele resimţite la nivel macroeconomic. Şomajul reprezintă o problemă personală care afectează demnitatea, uneori chiar şi echilibrul persoanelor implicate şi generează tensiuni în viaţa lor de familie. În plan subsidiar, dar nu lipsit de importanţă, şomajul determină creşterea violenţelor, a criminalităţii, a delicvenţei, toate acestea fiind accentuate de standardul scăzut de viaţă la care sunt supuşi şomerii.

La nivel macroeconomic, şomajul conduce la pierderea unei părţi importante din resursele de muncă, scăderea intensităţii dezvoltării economice, precum şi creşterea costurilor pe care economia trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj. Aceste ajutoare reprezintă în fapt cheltuieli bugetare suportate până la urmă de cei care lucrează în regim salarial şi numai în mică măsură de patroni.

Costul real al şomajului include nu numai sumele destinate pentru plata ajutoarelor de şomaj, ci şi valoarea producţiei şi a serviciilor care nu se realizează ca urmare a trecerii în şomaj a unor categorii de salariaţi, valoarea investiţiilor făcute de societate pentru pregătirea profesională a acestora, pentru calificarea şi recalificarea lor şi, nu în ultimul rând, cheltuieli sociale necesare refacerii sănătăţii şomerilor afectaţi din punct de vedere biologic şi psihic, datorită riscului crescut de îmbolnăvire, incapacitate sau deces existent la această categorie de populaţie vulnerabilă sau defavorizată, precum şi datorită asigurării unei protecţii sociale inadecvate.

Pentru ţările cu economie în tranziţie spre economia de piaţă, securitatea instituţionalizată a şomerilor sau prestaţiile regulate pentru şomaj nu îndeplineşte decât un rol limitat în cadrul măsurilor de protecţie a acestei categorii de populaţie. Explicaţia constă, printre altele, în aceea că realizarea unei protecţii efective a şomerilor este mai greu de susţinut, mai costisitoare, mai scumpă pe termen scurt, în ţările cu economie mai puţin dezvoltată din punct de vedere economic. Această situaţie reprezintă, de altfel, una dintre problemele majore cu care se confruntă şi ţara noastră în prezent şi de care trebuie să se ţină seama în adoptarea măsurilor politice de asigurare a protecţiei sociale a şomerilor în cadrul reformei, care se află într-un amplu şi inedit proces de desfăşurare.

În practica multor ţări cu tradiţie şi experienţe bogate în această privinţă, care se confruntă cu fenomenul şomajului, sunt utilizate simultan, pentru combaterea acestuia, două tipuri de politici, şi anume: politici sociale active şi politici sociale pasive. Transpunerea în practică a acestor politici a necesitat şi crearea unor fonduri speciale, destinate protecţiei sociale a şomerilor între care cele mai importante sunt: ajutorul de şomaj, alocaţiile de sprijin, ajutorul de integrare profesională, plata alocaţiilor, plăţile compensatorii, alte cheltuieli. Fiecare din aceste fonduri are o anumită destinaţie, satisfăcând o anumită categorie de nevoi. În ansamblul lor, aceste cheltuieli formează bugetul pieţei muncii. Utilizarea eficientă a resurselor bugetului muncii este condiţionată în special de buna alcătuire a acestuia, de asigurarea structurilor şi proporţiilor lui în concordanţă strânsă cu cerinţele unei cât mai bune funcţionări a pieţei muncii.

O pondere prea mare a componentei pasive a bugetului pieţei muncii afectează grav eficienţa economică, după cum supradimensionarea componentei active a pieţei muncii – oricât de importantă este – nu se poate să nu afecteze cel puţin o latură sau alta a eficienţei sociale, particularităţile factorului muncă.[2]

PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR

Mutaţiile produse în viaţa economică, socială şi politică a României au deschis calea unor transformări în domeniul protecţiei sociale, proces care a acutizat şi amplificat sarcinile sociale ale statului.

Organizarea şi finanţarea protecţiei sociale în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, pornind de la experienţa ţărilor occidentale dezvoltate din punct de vedere economic şi de realităţile concrete din ţara noastră, urmăreşte să răspundă celor mai stringente probleme impuse de restructurarea economică şi de necesităţile diverselor categorii sociale. Sunt de reliefat aici formele tradiţionale de ocrotire prin sistemul asigurărilor sociale şi celelalte modalităţi de protecţie a unor categorii sociale ce se confruntă cu diverse probleme, derivate din procesul de restructurare sau din cauza altor riscuri care afectează nivelul de trai al indivizilor sau familiilor acestora şi care dau dreptul la diverse plăţi din partea organismelor de protecţie socială.

Necesitatea organizării ocrotirii cetăţenilor, sub diverse forme a apărut odată cu dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, îndeosebi instituirea şi dezvoltarea protecţiei şi asigurărilor sociale, a fost determinată de crearea şi dezvoltarea industriei.

În general, protecţia socială este reprezentată de ansamblul de măsuri economice şi non-economice, prin care puterea publică realizează o utilizare normativă a resurselor sale şi o distribuire a veniturilor în scopul înfăptuirii dreptăţii sociale. Protecţia socială se concretizează prin programe sociale care cuprind măsurile şi instrumentele menite să asigure creşterea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea calităţii vieţii, precum şi protecţia populaţiei de efectele negative ce pot apărea, în anumite perioade, determinate de diferitele condiţii economice şi sociale. Programele de protecţie socială a şomerilor reflectă atât starea generală a economiei, cât şi preocuparea pentru atenuarea efectelor negative ale şomajului asupra nivelului de trai al persoanelor direct afectate, precum şi evitarea unor implicaţii sociale în plan mai larg.

În condiţiile creşterii ratei şomajului şi încetinirii ritmului creşterii economice, sistemele de asigurări de şomaj nu au mai rezistat presiunii plăţii unor alocaţii generoase şi pe termen lung pentru persoanele rămase fără loc de muncă. În consecinţă, în ultimul deceniu, pe plan european, a avut loc o schimbare de orientare, trecându-se din sfera preocupărilor exclusive pentru asigurarea unor condiţii de trai decente pentru şomeri şi punându-se mai mult accentul pe stimularea interesului acestora pentru muncă, reconversia profesională, reintegrarea lor cât mai rapidă într-o activitate şi reducerea dependenţei sociale. Programele sociale pentru şomeri reflectă tot mai pregnant relaţia de condiţionare dintre activitatea salarială, generatoare de surse de finanţare, şi nivelul şi durata prestaţiilor acordate. Acestea tind din ce în ce mai mult către întărirea rolului de prevenire a riscurilor sociale şi diminuarea celui reparatoriu sau compensatoriu. Pentru a evita manifestarea convulsiilor sociale în planul forţei de muncă, în majoritatea ţărilor lumii şi în România s-a adoptat un sistem legal de protecţie socială care vizează drepturile băneşti şi perioada de ajutor de care beneficiază un şomer, precum şi sursele de formare a fondurilor din care se plătesc asemenea ajutoare.

Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare, după cum urmează:

§ 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de până la 5 ani, dar nu mai puţin de 1 an;

§ 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare cuprins între 5 şi 10 ani;

§ 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.

Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii acestuia.

Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor absolvenţi pe o perioadă de 6 luni şi este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, al cărei cuantum reprezintă 50% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii acesteia. Aceasta se acordă şomerilor o singură dată, pentru fiecare formă de învăţământ absolvită.

Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au următoarele obligaţii:

·        să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate, pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;

·        să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la acordarea drepturilor;

·        să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate;

• să caute activ un loc de muncă.

Beneficiarii de indemnizaţie de şomaj sunt asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale de stat şi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru asiguraţii acestor sisteme.

În România, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă defineşte şomerul ca „persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii”:

a)            este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;

b)           starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea unei munci;

c)            nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţile autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni potrivit prezentei legi;

d)           este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar găsi un loc de muncă;

e)            este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile prevăzute de lege.

[1] Gh. Răboacă – Procese şi tendinţe în sfera ocupării şi şomajului. CIDE, Bucureşti, 2000, p. 63 – 70

[2] Gh. Răboacă - Bugetul pieţei muncii. Resurse, cheltuieli, eficienţă; în Economistul (supliment),  nr. 109/1998