Privire gnoseologica asupra mortii

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Moartea nu reprezintă altceva decât trecerea materiei dintr-o stare în alta, pierderea capacităţii de autoreînnoire prin metabolism condiÅ£ionând pierderea tuturor celorlalte funcÅ£ii ÅŸi trăsături vitale. Specializarea celulară a adus deci moartea ca necesitate ÅŸi ca negare a vieÅ£ii ca antiteză (Hegel) sau ca mod de a fi al existenÅ£ei umane (Heiddeger), existenţă caracterizată prin autocreaÅ£ie, autoconservare ÅŸi autodistrugere...

PRIVIRE GNOSEOLOGICĂ ASUPRA MORŢII

            Dacă viaţa se caracterizează prin metabolism, autoreproducere, autoreînnoire, autoreglare homeostatică, reactivitate şi evolutivitate, moartea reprezintă încetarea acestor funcţii esenţiale.

            În natură moartea se impune, în primul rând, ca un fenomen necesar. Dispariţia indivizilor răspunde unei nevoi evolutive în scopul de a face loc altor combinaţii genetice mai favorabile evoluţiei speciilor şi care cresc potenţialul lor adaptativ, asigurându-le variabilitatea şi progresul. De aceea, Hegel spunea că moartea reprezintă triumful special asupra individului. Cu alte cuvinte, diferenţierea şi specializarea speciilor s-a făcut cu preţul morţii, singurul sens al vieţii în natură fiind evoluţia sa. În nemurire, evident, evoluţia nu ar fi fost posibilă. Nemurirea ar fi deci antievolutivă. De aceea, cele două instincte, eros şi tanatos (Freud), au rol primordial în asigurarea evoluţiei speciei. Moartea deci a avut un rol esenţial în favorizarea evoluţiei speciilor cărora le-a fost utilă. Ea s-a impus ca o formă de selecţie naturală şi ca un fenomen adaptativ în evoluţia materiei vii. Sub acest aspect moartea este o revanşă a speciei asupra individului. Într-un pasaj ştiinţific, filosoful  P.P. Negulescu spunea : „materia vie este în sine nemuritoare. Moartea a apărut în evoluţia materiei vii ca un fenomen de adaptare, fiind necesară pentru dezvoltarea materiei vii pe pământ în cele mai bune condiţii pentru progresul lumii organice. Dacă astăzi am ajuns să fim ceea ce suntem, a fost numai cu preţul morţii naturale. Dacă moartea    n-ar fi apărut, este foarte probabil că omenirea n-ar fi existat, iar pământul ar fi rămas acoperit numai de organisme monocelulare. Moartea a fost tot atât de utilă pentru evoluţia umanităţii ca şi viaţa”.

            Moartea nu reprezintă altceva decât trecerea materiei dintr-o stare în alta, pierderea capacităţii de autoreînnoire prin metabolism condiţionând pierderea tuturor celorlalte funcţii şi trăsături vitale. Specializarea celulară a adus deci moartea ca necesitate şi ca negare a vieţii ca antiteză (Hegel) sau ca mod de a fi al existenţei umane (Heiddeger), existenţă caracterizată prin autocreaţie, autoconservare şi autodistrugere.

            În al doilea rând, deşi fenomene opuse, moartea şi viaţa apar ca două laturi interdependente în evoluţia materiei vii în natură, în organismul viu moartea intricându-se cu viaţa. Kierkegaard spunea că, în natură, clipa de supremă viaţă poartă în ea moartea, referindu-se la fluturii ce mor imediat după reproducere iar la noi, un hrisov menţiona că „din ziua în care vedem lumina zilei intrăm în calea morţii”. Apoi imediat după moarte, viaţa coexistă încă cu fenomene vitale. Astfel, viaţa şi moartea nu sunt antitetice deşi, cultural vorbind, existenţa, după M.Florian, este reglată antitetic, viaţa fiind dominantă şi moartea recesivă. Faptul că în organismul viu se produc fenomene letale (cu izotopi marcaţi s-a dovedit că eritrocitul trăieşte 120 de zile, epiderma 30 de zile, leucocitul 13 zile, mitocondria 8 zile, apreciindu-se că în 8 ani se primeneşte întreaga materie vie a unui organism) a făcut să se afirme că moartea este pregătită de o viaţă sau că a trăi înseamnă de fapt a muri. După încetarea funcţiilor vitale, după moarte, leucocitele migrează, glandele sudoripare mai secretă, musculatura se contractă, spermatozoizii sunt apţi de fecundare etc., fapte ce confirmă ceea ce Eminescu spunea, că viaţa e cuibul morţii şi moartea sămânţa vieţii.

            În al treilea rând, dacă evoluţia individului este limitată în timp, viaţa în sine este infinită, nemuritoare  şi acest caracter ţine de capacitatea de productibilitate a ADN-ului, în acest sens, ca şi reproducerea sau naşterea, moartea apărând ca un fenomen natural, firesc şi doar moartea violentă, prematură şi nemotivată evolutiv apare ca nefirească, nenaturală. O astfel de constatare deschide calea luptei conştiente pentru viaţă prin lărgirea graniţelor sale (ex. prin reanimare) şi prin folosirea raţională a vieţii. Conştiinţa limitării existenţei individuale în timp a născut conştiinţa despre moarte şi aceasta a dat o nouă semnificaţie vieţii.

            Din cele de mai sus decurge o altă constatare gnoseologică, şi anume aceea că dacă existenţa este un hazard al naturii, poate un accident în Cosmos, atunci acestui hazard trebuie să-i dăm un sens, fiind determinaţi astfel să adoptăm o atitudine culturală faţă de moarte în scopul de a face viaţa mai bogată în împliniri. Această constatare este un îndemn la folosirea raţională a vieţii, deoarece s-a spus că natura a inventat moartea tocmai pentru a îmbogăţi viaţa. A vorbi despre moarte este deci a vorbi despre sensul vieţii, spunea Malraux, moartea apărând ca o scadenţă în afirmarea creaţiei şi binelui din viaţă. Sub acest aspect moartea conferă omului, conştient de ea, un privilegiu de a deveni o fiinţă autentică, sensul vieţii fiind acela de asigurare a perenităţii (prin creaţie, prin bine, adevăr şi frumos) în conştiinţa semenilor şi urmaşilor. Moartea fizică, individuală sau ontologică, nu poate fi înfrântă decât prin creaţie, numai opera lăsată impunându-se ca o revanşă împotriva morţii şi numai prin aceasta moartea fiind capabilă să transforme viaţa în destin. Dacă omul ar fi fost nemuritor sau inconştient, nu şi-ar mai fi pus problema sensului vieţii. Fiind muritor, prin acest sens el a înlocuit evoluţia sa biologică, limitată în timp, cu evoluţia cultura-spirituală, nelimitată în timp şi spaţiu. Pretinsa sau inevitabila teamă de moarte, conştiinţa morţii, a adus dorinţa supravieţuirii după moarte prin creaţia lăsată, dorinţa contribuţiei şi după moarte la progresul umanităţii prin această creaţie. Nu teama de moarte ci teama de a nu fi realizat ceva în viaţă, ceva util pentru omenire, pentru progresul său, trebuie să fie realitatea preocupărilor legate de acest eveniment terminal, mai ales astăzi când de la angoasa morţii individuale se trece la o angoasă  a morţii filogenetice, de specie, prin riscurile create de om şi care îl ameninţă. A crea este deci a trăi de două ori şi faptul că moartea nu poate fi înfrântă decât prin creaţie, prin valori, face din moarte un fenomen cultural şi un destin propriu, individual. Filosoful Titu Maiorescu, rector al Universităţii ieşene spunea : „adevărul trăieşte dar gânditorul moarte. Din această cauză nu există o persistenţă personală după moarte ci numai viaţa eternă a adevărului. Dar nu numai adevărul este nemuritor ci şi celelalte valori general – umane, binele şi frumosul, care constituie esenţa speciei umane. Ele nu sunt individuale ci universale. Numai în măsura în care contribuim la descoperirea sau săvârşirea acestor valori, participăm la nemurire. Promovând aceste valori, individul se depăşeşte pe sine şi interesele sale egoiste. Obţinem nemurirea dar nu prin simpla noastră existenţă ci prin opera noastră, prin lupta pentru adevăr, bine şi frumos. Prin participarea la aceste valori general-umane, trăim în conştiinţa semenilor noştri. Cine n-a reuşit să lase la moartea sa nimic spiritual omenirii, cine a trăit fără să ţină cont de general, cine a murit fără să lase altă amintire decât amintirea senzorială, este mort pentru vecie. Căci numai adevărul general valabil face parte din fluxul continuu al nemuririi. Numai acela care a reuşit să ajungă la acest flux, numai acela ce s-a scăldat în undele acestui flux, va fi purtat de valuri prin spaţiile şi prin toate anotimpurile în portul veşniciei. Nu încercaţi să suprimaţi moartea din această lume ci răul care izvorăşte din lume, răutatea şi ignoranţa oamenilor, căci tocmai acest rău este cel mai groaznic. Moartea naturală, moartea care este rezultatul deplinei dezvoltări a vieţii, nu este un rău. În societate, răul constă în moartea care este o consecinţă a nevoii, a viciului şi a crimei, a neştiinţei şi a brutalităţii. Această moarte înlăturaţi-o din lumea voastră sau încercaţi măcar să o limitaţi cât mai mult cu putinţă. Aşa grăieşte raţiunea către oameni”.

            Acelaşi lucru spunea şi Marin preda : „moartea este un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală care adesea este o dulce ispită. Dar moartea violentă, sinuciderea la care eşti împins de către oameni ? Scriind, simt că trăiesc şi gândul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conştiinţa, care îmi şopteşte : nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum”.

            În acest fel, reprezentările despre moarte au apărut ca stoice în antichitate, tenebroase, în evul mediu şi ştiinţifice astăzi, abordarea ştiinţifică a morţii (tanatologia) arătându-ne că moartea nu poate fi dominată decât prin opera creată ce permite un acces la universalitate. De aceea poporul afirmă că „s-a săvârşit din viaţă”, în scopul de a comunica în continuare cu „departele său” şi a deveni astfel conştiinţa mai bună a omului (Liiceanu). Lucian Blaga spunea că creaţia este singurul surâs al tragediei noastre care, într-adevăr, devine singura cale de a face să treacă la fapte. Eminescu a pus în antiteză fericită aceste realităţi când arăta că „în stingerea eternă dispari fără de urmă” (Rugăciunea unui dac), dar în acelaşi timp trebuie să ştii să înveţi a muri (Oda în metru antic). Moartea trebuie să fie un fel de bilanţ al binelui căci aspiraţia spre veşnicie este caracteristică omului, spunea M.de Unamuno. Dacă a fi este a da sens vieţii, cum s-a spus, atunci fiecare are la dispoziţie posibilitatea depăşirii limitelor eului propriu prin binele la care se referea ţăranul român  pe patul de moarte atunci când se întreba dacă nu a supărat pe cineva în viaţă. Deci depăşirea limitelor eului se face prin demnitate şi operă, acesta fiind modelul oferit timpului de către Socrate. De aceea, mesajul transmis de orice cadavru trebuie să fie acela de „scuturare de orice gând rău” şi de înţelegere mai bună a omului viu. Emil Cioran spunea că „a-ţi da seama de moarte constituie paroxismul conştiinţei”, singura şansă de reabilitare a umanului fiind viaţa purificată prin bine, adevăr şi frumos cum spunea Eugen Ionescu.

CARACTERISTICILE FIZIPATOLOGICE

ALE STĂRILOR TERMINALE

            Fenomenul fiziopatologic cel mai caracteristic al stărilor terminale este anoxia care cuprinde, în mod gradat, toate ţesuturile şi organele. La lipsa de oxigen ţesuturile au o rezistenţă diferită, condiţionată de vechimea lor filogenetică. Creierul, mai ales straturile 3-5 din scoarţa cerebrală, fiind structurile cele mai recente filogenetic, apar şi cele mai sensibile la lipsa de oxigen, fiind primele excluse din viaţă. Creierul are nevoie de 0,7 l sânge pe minut iar privarea sa de acest aport pe timp de un minut duce la instalarea comei. Apoi, deşi creierul reprezentă 2 % din organism, pentru metabolismul glucozei el consumă 22 % din oxigenul corpului, fapt ce evocă nevoile sale crescute de oxigen. Lipsa oxigenului condiţionează moartea sa precoce, în 3-5 minute, faţă de musculatura striată ce rezistă 30 de minute, musculatura netedă ce rezistă 2 ore, celulele germinale 10 ore etc. În creier, 5/6 din energie se eliberează prin fosforilare oxidativă, de unde sensibilitatea crescută a creierului la hipoxie şi 1/6 prin glicoliza anaerobă, ca mecanism filogenetic mult mai vechi şi de apărare faţă de hopoxie. Or, rezistenţa celulei nervoase la hipoxie se exprimă tocmai prin capacitatea sa de a continua glicoliza în anaerobioză (efect crabtree), mecanism filogenetic mai vechi şi pe seama căruia creierul nu poate supravieţui, în stările terminale, mai mult de 3-5 minute. Epuizarea mecanismelor de glicoliză anaerobă duce deci la moartea fiziologică a creierului. Anoxia cerebrală terminală se manifestă clinic prin convulsii şi comă până la decerebrare, tăcere electrică constantă sau reversibilă iar morfologic printr-o stare vasal-anoxică şi de liză neuronală fără neuronofagie, deci cu apariţia de umbre neuronale.

tip P ale nodului sinusal conferă acestuia o rezistenţă mare la hipoxie. Când moartea cerebrală survine în primul rând, după ea urmează moartea vegetativă şi apoi cea tisulară, care poate ţine ore, luni sau chiar ani, atât în cazul supravieţuirii vegetative cât şi al celulelor în culturi de celule. În atari condiţii s-au menţinut gravide în moarte cerebrală în scopul evoluţiei sarcinii. Realitatea morţii ca proces o probează atât existenţa fenomenelor letale din timpul vieţii cât şi existenţa unor fenomene vitale după încetarea funcţiilor vitale. După cum s-a mai menţionat, după moartea creierului, cordului şi plămânului (a organelor vitale), unele celule supravieţuiesc, uterul fiind capabil de contracţii, glandele sudoripare fiind excitabile până la 5-6 ore, leucocitele migrând din capilare, celulele germinale fiind capabile de fecundare după 10-15 ore etc. Pe acest decalaj privind moartea în timp a ţesuturilor şi organelor, a celulelor şi organitelor lor, se bazează eforturile reanimatologiei de inversare a fenomenelor terminale, în sensul de a asigura rezistenţa organismului pe seama proceselor mai vechi filogenetic şi de readucere la viaţă a proceselor mai recente filogenetic care au fost primele excluse din viaţă.

            Din realitatea morţii ca proces decurge o altă caracteristică fiziopatologică a stărilor terminale, şi anume specificul de „sucombare”, de excludere din viaţă a fiecărui organ vital care, în concepţia trepiedului vital al lui Bichat, include creierul, cordul şi plămânul.

            Creierul se exclude din viaţă prin epuizarea proceselor metabolice de utilizare anaerobă a glucozei, procese ce nu pot depăşi 3-5 minute. Cu alte cuvinte, în stările terminale creierul supravieţuieşte pe seama proceselor de glicoliză anaerobă, mult mai vechi filogenetic şi care, prin durata lor maximă de 5 minute definesc, de altfel, durata morţii clinice cerebrale. După 5 minute, apariţia leziunilor în nucleul celulelor nervoase conferă caracter ireversibil morţii cerebrale.

            Cordul poate muri primar sau secundar morţii creierului, printr-o asistolie consecutivă bradicardiilor sinusale progresive favorizate de vagotonia stărilor terminale, sau alteori  datorită blocurilor atrio-ventriculare, inhibiţiilor, bolii nodului sinusal etc. Mai frecvent, cordul sfârşeşte printr-o fibrilaţie ventriculară consecutivă heterogenităţii excitabilităţii sale prin ischemie sau excesului de catecolamine cu intrarea în funcţiune a unor focare ectopice, mai rezistente la lipsa de oxigen şi cu propagarea tangenţială, ca la embrion, şi nu radiară, a excitaţiei.

            Pulmonul moare de asemeni primar ca în pneumotorax, pneumopatii sau inhibiţii bulbare, ori moare secundar ca în stările de comă, în asfixiile acute sau după moartea cordului.

            Din caracteristica fiziopatologică a morţii ca proces decurge necesitatea stabilirii momentului morţii. Dacă moartea, cum s-a spus, este făcută din mai multe morţi (ale organelor) şi se petrece în timp, o întrebare legitimă se referă la momentul morţii întregului organism sau a organului ce caracterizează şi defineşte moartea organismului. În mod clasic, momentul morţii organismului este conferit de moartea celor 3 organe vitale, fapt ce era evidenţiat, în mod precis, de apariţia semnelor cadaverice, perceperea clinică a încetării funcţiilor vitale fiind aleatorie. Tehnicile actuale de reanimare, prin posibilitatea realizării supravieţuirii artificiale (aşa-numiţii morţi vii) şi prin estomparea limitelor dintre viaţă şi moarte, au readus în discuţie, în mod acut, problema momentului morţii, a morţii organului ce caracterizează moartea organismului. S-a admis că moartea creierului, în cazul nevoii de recoltare de organe unice pentru transplante, poate echivala cu moartea întregului organism, deoarece moartea creierului reprezintă moartea relaţiilor sociale (omul fiind o fiinţă socială), pierderea unităţii bio-psiho-sociale a self-ului, ce face ca orice supravieţuire viscerală în afara supravieţuirii creierului să fie aidoma unei culturi de celule.

            Diagnosticul de moarte cerebrală implică drept criterii tanatologice (ca markeri fiabili de moarte a întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral) probe clinice (areactivitate la stimuli, comă, abolirea deglutiţiei), EEG (traseu plat prin monitorizare de 24-48 ore cu excepţia intoxicaţiilor medicamentoase, hipotermiei, stărilor de şoc şi encefalopatiilor metabolice), angiografice (absenţa circulaţiei cerebrale), radioizotopice (lipsa de captare a Techneţiului 99), metabolice (diferenţa de concentraţie a oxigenului la dozare jugulocatotidiană), morfologice (umbre celulare şi autoliza la biopsia cerebrală), ultrasonografice (absenţa ecourilor cerebrale sau prin aplicarea metodei Doppler (absenţa carotidiană a perceperii pulsului şi vitezei sângelui). Moartea creierului mijlociu este atestată de absenţa reacţiilor pupilare la lumină, moartea punţii cerebrale, de absenţa reflexelor corneene şi oculovestibulare, iar moartea măduvei de apnee, deşi reflexele medulare pot rămâne funcţionale mult timp, îngreunând astfel „diagnosticul tehnologic” de moarte a trunchiului cerebral. De menţionat din nou că în situaţia administrării de sedative, în intoxicaţii, în hipotermie sub 320 C sau la copii, aceste criterii devin aleatorii şi suscită prudenţă în interpretarea lor (mai ales traseul EEG plat, care a revenit după 1-2 luni de comă depăşită). Astfel, savantul Landau, după ce a stat 44 de zile în comă depăşită cu traseu EEG plat, şi-a revenit o dată cu întreruperea reanimării şi apoi a luat premiul Nobel.

            În afara nevoilor de recoltare de organe unice pentru transplante, atunci când este vorba de înhumare sau necropsie, momentul morţii va fi definit de moartea întregului organism, pentru a se evita acuzele de forţare a morţii, pentru a evita considerarea cuiva ca muribund şi nu ca decedat. În situaţia necesităţii precoce a unei investigaţii necropsice, aceste acuze pot deveni acute, motiv pentru care realitatea morţii organismului va fi evocată de apariţia semnelor cadaverice semitardive ce îi dau certitudine. În caz contrar, o necropsie neavizată sau o mutilare cadaverică se poate invoca ca o favorizare a morţii sau ca o profanare de cadavre inclusă în legile penale.

            Realitatea morţii ca proces aduce în discuţie problema fazelor morţii. Dacă moartea se produce în timp, graţie rezistenţei diferite a ţesuturilor şi organelor la lipsa de oxigen, atunci rezultă că procesul morţii se desfăşoară în mai multe etape, a căror cunoaştere devine importantă pentru aprecierea juridică a momentului prelevării de organe unice, pentru evitarea unor înhumări precipitate în caz de moarte aparentă ca şi pentru aprecierea răspunderii faţă de actele proprii efectuate în fazele iniţiale ale instalării morţii. Filozofii vorbeau de o moarte relativă, reversibilă, cum sunt agonia şi moartea clinică şi de o moarte absolută, ireversibilă, ce corespunde morţii biologice. S-a mai vorbit de o moarte psihologică, a aspiraţiilor sociale, a eului, şi de o moarte biologică, a informaţiei genetice din nucleul celular, iar în final de o moarte amnezică, ca atunci când oamenii uită pe cei morţi.

            Sub aspect medical, moartea are următoarele faze :

            - Preagonia exprimă, de regulă, o stare de excitaţie psihosenzorială cu începutul deprimării funcţiilor vitale.

            - Agonia exprimă o deconectare cortico-subcorticală cu reglare bulbopontină a funcţiilor vitale. În agonie are loc o intricare de fenomene vitale cu fenomene letale, de la care vine şi denumirea fazei (agon = luptă). Emil Cioran vedea agonia ca o zbatere a vieţii în ghearele morţii. Agonia este deci golul dintre viaţa ce nu a încetat şi moartea ce nu a început. Insuficienţa controlului cortical asupra funcţiilor organice duce la deprimarea funcţiilor vitale, din această cauză agonia fiind cunoscută şi sub numele de vita reducta, adică de viaţă redusă. Scăderea debitului cardiac sub 40 % şi a presiunii sistolice sub 40 mm Hg determină de regulă agonia. Tulburările clinice ale acestei faze se datorează scăderii proceselor oxidative şi creşterii celor de glicoliză anaerobă, îndeosebi în creier şi care fac ca, în raport de intensitatea lor, agonia să fie conştientă sau inconştientă. Agonii conştiente sunt cunoscute la mari oameni ca Haţieganu, Rainer, Mironescu, Bagdasar, Kazantzakis etc. care „după ce dădea sfaturi urmaşilor şi-i binecuvânta, se întreba încotro apune soarele şi se întorcea către acolo spunând celor din jur că merge să se aşeze lângă străbuni şi să aştepte judecata semenilor”. Tot aşa, V.Hugo a închis ochii afirmând că „acum vine lumina întunericului”. Agonii inconştiente au făcut Goethe, Napoleon, Lăpuşneanu etc. la care procesele de anoxie cerebrală, fiind mai intense, au dus la diferite exprimări terminale incoerente. Fenomenele de anoxie cerebrală din agonie determină şi unele tulburări psihice de tipul hipermneziei şi euforiei patologice, ca reacţii de apărare faţă de moarte, cu stări onirice şi senzaţia de plutire consecutiv începutului de instalare a colapsului şi stagnării sângelui în părţile declive ale corpului, surprinsă şi în literatură : „Ochii mamei se împăienjenesc / Primesc tot mai mult în sine : / Rugineşte ora cumplit / Văd ca prin sită, îmi spune./ Ne observa cu inima./ Se întoarce prin ani : / Ce-ai făcut timpule ? / Vai, ceaţă, ceaţă. / Ochii mamei se împăienjenesc / Zărind clar / Lumina cealaltă.” / (P.Got).

            Ca durată, agonia poate fi absentă (catastrofe, leziuni de trunchi cerebral), scurtă sau lungă (ca în morţile patologice), durata sa putând fi apreciată retrospectiv prin nivelul catecolaminelor din sângele cadavrului şi al lacticodehidrogenazei în LCR (în agoniile lungi nivelul lor fiind crescut).

            Antinomia agoniei ca stare terminală se poate exprima prin polaritatea dintre starea sa dramatică şi deseori dulce şi riscul de a sfârşi în solitudine şi fără asistenţă.

            - Moartea clinică este o altă fază a morţii a cărei durată devine variabilă după fiecare organ vital, în raport de capacitatea lor de a vira metabolismul spre anaerobioză (3 minute pentru creier, minute şi chiar ore pentru cord, pulmon). Sub hibernare durata morţii clinice poate creşte. Moartea clinică exprimă o abolire a funcţiilor vitale fără moartea lor celulară, de unde şi numele de vita minima. Frecvent, revenirea din starea de moarte clinică se soldează cu sechele, mai ales neuro-psihice, iar procentele mari de readucere din starea de moarte clinică, raportate uneori, probabil că nu au fost în realitate stări de moarte clinică.