1
1.
NOŢIUNEA DE MEDIU
Noţiunea de mediu, noţiune cameleon, cum este
caracterizată de
Michel Prieur, cunoaşte nenumărate valenţe şi este folosită cu
înţelesuri mai
mult sau mai puţin diferite în numeroasele medii ale societăţii umane.
Oamenii de ştiinţă, economiştii,
juriştii, politicienii, slujitorii artelor, sensibilizaţi de importanţa
covârşitoare a imperativului de protecţie a mediului şi a resurselor
naturale,
reliefează anumite aspecte ale mediului, care, de fapt, este unic.
Termenul de mediu rămâne, totuşi, o
noţiune generală, dificil de sintetizat într-o definiţie care să
satisfacă pe
toată lumea.
Există, însă, în mod obişnuit, două
sensuri diferite pe care le îmbracă expresia “mediul”. O primă
accepţiune,
izvorâtă din ştiinţele naturii şi aplicată societăţii umane, deci o
abordare
ecologică (ansamblul de elemente şi echilibre de facto care
condiţionează viaţa
unui grup biologic); cealaltă accepţiune, care este datorată limbajului
arhitecţilor şi urbaniştilor şi care se referă la zona de contact între
spaţiul
construit şi mediul natural (deci între spaţiul artificial şi cel
natural).
Aceste două accepţiuni ale noţiunii
de mediu nu lasă, desigur, indiferentă calificarea sa din punct de
vedere
juridic. Aşadar, până în prezent nu putem afirma că mediul se bucură de
o
calificare juridică sau de un statut juridic unanim acceptat.
Creaţie a doctrinei, a
jurisprudenţei şi a reglementărilor juridice convenţionale sau legale,
noţiunea
de mediu cunoaşte o relativă varietate şi înregistrează, totodată, o
evoluţie.
Astfel, pentru Comunităţile europene
mediul reprezintă ansamblul elementelor care, în complexitatea
relaţiilor lor,
constituie cadrul, ambianţa şi condiţiile vieţii oamenilor, astfel cum
există
sau cum sunt percepute.
Subliniind caracterul dinamic al
dispoziţiilor legislative (dreptul pozitiv), trebuie să punem în
evidenţă atât
rolul doctrinei în fundamentarea noţiunii, cât şi rolul creator al
jurisprudenţei, care au contribuit la definirea mediului.
În dreptul italian, prima definiţie
a mediului, dată în mod formal de Legea nr.349/1986, a provocat o amplă
dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai exact
conţinutul
noţiunii de mediu, Curtea Constituţională (Decizia nr.210 din 28 mai
1987) a
declarat că există o tendinţă a legiuitorului de a parveni la o
concepţie
unitară care cuprinde toate resursele naturale şi culturale, precizând:
“Mediul
înseamnă conservarea, gestionarea raţională şi ameliorarea condiţiilor
mediului
natural (aer, apă, sol şi toate celelalte componente), existenţa şi
conservarea
patrimoniului genetic terestru şi acvatic, a tuturor speciilor vegetale
şi
animale care vieţuiesc în mediu în stare naturală şi, în fine, fiinţa
umană cu
toate manifestările sale”.
Dar decizia Curţii Constituţionale
Italiene cea mai cunoscută în materie (din 30 decembrie 1987) şi care
dă o
definiţie juridică mult mai precisă, în care se regăsesc şi ecourile
doctrinei,
afirmă: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu
diferitele sale
componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de
protecţie; dar toate, în ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea
explică
în continuare că mediul este protejat deoarece este o condiţie care
defineşte
calitatea vieţii, el constituind habitatul natural în care omul
trăieşte şi
activează, fiind absolut necesar colectivităţii. Protecţia mediului se
impune, de
altfel, înainte de orice, prin dispoziţii constituţionale (art.32 din
Constituţia Italiană).
Această idee este susţinută şi de
doctrina belgiană care caută să definească mediul ca pe o constatare
elementară
având în vedere că fiecare specie vie - fie că este vegetală, animală
sau umană
- are nevoie de condiţii naturale fundamentale care să-i garanteze
existenţa şi
dezvoltarea. Este, deci, mediul fizic sau biologic - mediul
înconjurător - în
care poate găsi aceste condiţii necesare.
Tot asemenea, Maurice Kamto,
analizând dreptul mediului în Africa,
subliniază faptul că nu există o definiţie generală unanim admisă în
dreptul
pozitiv. Unele texte naţionale dând definiţii parţiale sau limitate la
un
obiectiv precis, nu se ajung, totuşi, la o definiţie globală.
Aşa cum remarcă M. Kamto, în acel
moment Proiectul de Pact Internaţional privind Mediul şi Dezvoltarea
(Comisia
U.I.C.N.) propunea o definiţie generală în cadrul art.1 al acestuia
prevăzând
că "se înţelege prin mediu materia în ansamblul său, resursele
naturale,
inclusiv patrimoniul cultural şi infrastructura umană indispensabilă
activităţilor social-economice".
O altă definiţie juridică a mediului
o oferă Convenţia privind răspunderea civilă pentru prejudiciile
cauzate de
activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi
deschisă
spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 şi care, în cadrul definiţiilor
cuprinse de art.2 la punctul 10 menţionează:
“Mediul cuprinde:
- resursele naturale
abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi flora, precum
şi
interacţiunile între aceşti factori;
- bunurile care compun
moştenirea culturală; şi
- aspectele
caracteristice ale peisajului”.
Această definiţie, care se impune cu
forţă juridică părţilor semnatare ale Convenţiei este, în opinia
noastră,
rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economişti, ecologişti şi
jurişti,
fiind una dintre cele mai elaborate şi complete. Alte texte juridice nu
şi-au
asumat, după câte cunoaştem, un asemenea demers.
Oricum, noţiunea de “mediu” este
considerată a cuprinde “ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale
Terrei:
aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate
materiile
organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii,
sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele
enumerate
anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”.
Această definire sau “lămurire” a
termenului de mediu, ce pare a fi fost terorizată de ideea de a nu
omite ceva
care să facă, totuşi, parte din mediu, nu a constituit rezultatul unui
efort
prea mare de sinteză şi sistematizare.
Credem, însă, că prin modificarea
Legii nr. 137/1995 prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2002,
aprobată
prin Legea nr. 294/2003 aceasta defineşte, acum, în mod explicit
“mediul ca
fiind ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul,
apa, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele
vii,
sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate
anterior,
inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care
pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Faţă de textul definiţiei, credem că
am putea să observăm că nu este exprimat în mod direct faptul că din
mediu face
parte şi omul cu bunurile sale. Socotim, însă, că acest lucru rezultă
neîndoios
din mai multe elemente ale definiţiei, cum sunt: “toate (…)fiinţele
vii” şi
“valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care
pot
influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Ni se pare, de asemenea, demn de
remarcat faptul că “aspectele caracteristice ale peisajului” au fost
incluse în
noţiunea de mediu, desigur, ca o consecinţă a armonizării legislaţiei
noastre
cu legislaţia Uniunii Europene.
De altfel, şi alte texte juridice,
cum ar fi, de pildă, în dreptul comunitar, directiva privind studiile
de impact
prevăd, într-o manieră detaliată, că mediul cuprinde “omul, fauna şi
flora,
solul, apa, aerul, climatul şi peisajul, interacţiunea între aceşti
diferiţi
factori cât şi bunurile materiale şi patrimoniul cultural”.
Programul de acţiune (Acţiunea 21),
la rândul său, dă o definiţie a mediului înconjurător ce pare mai
sintetică şi
mai precisă, fără a fi excesiv “bioenergizantă”, menţionând că mediul
“este
constituit din toate resursele care condiţionează cadrul de viaţă: apa,
aerul,
spaţiul (sol şi peisaj), climatul, materiile prime, mediul construit,
patrimoniul natural şi cultural.”
2. DEFINITIA DREPTULUI MEDIULUI
Dreptul mediului este constituit din ansamblul
complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se
stabilesc între
oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, ca element vital şi suport
al
vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi
culturale a
componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile
legate de
protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.
3. PRINCIPII CE GUVERNEAZA DREPTUL
MEDIULUI
Principiile dreptului mediului au un rol
important în interpretarea normelor tehnice care uneori ridică
dificultăţi
pentru practicienii dreptului.
Dezvoltarea principiilor dreptului
mediului în acte normative (interne şi internaţionale) şi mai ale în
doctrină
este criticabilă deoarece sunt prea generale şi au un conţinut prea
complex,
ceea ce a determinat dificultăţi în aplicarea lor practică.
De asemenea, în multe situaţii ele sunt
numai enunţate în cuprinsul actelor normative fără a li se determina
conţinutul
ca de exemplu în Legea română de protecţie a mediului nr. 137/1995.
De multe ori, mai ales în dreptul
internaţional al mediului, statele fac doar trimitere la acestea fără
ca să
adopte reguli concrete de protecţie. În fine, conţinutul principiilor
dreptului
mediului este determinat în mod diferit în doctrină de diverşi autori
trecându-se
obstacole în calea aplicării lor.
3.1.
Clasificare
Pot fi clasificate după mai multe criterii, cele
mai importante fiind următoarele:
a)
Principii interne şi principii
internaţionale. Unele principii au deopotrivă caracter intern şi
internaţional.
b)
Principii de bază şi principii
decizionale (care au un rol esenţial în decizia de mediu) existând
intre
aceste două categorii strânse legături. De exemplu, principiul
„poluatorul
plăteşte” este şi principiu de bază, influenţând domeniul răspunderii
juridice
civile pentru mediu şi decizional.
c)
Principii tradiţionale considerate
deja clasice în materie, ca de exemplu „poluatorul plăteşte” şi principii noi afirmate în general după
anul 1980 şi consolidate în Declaraţia de la Rio cum sunt: principiul
precauţiei, principiul dezvoltării durabile şi principiul participării
publicului.
d)
Principii afirmate în mod expres în Legea
protecţiei mediului.
e)
Principii de maximă generalitate în
dreptul mediului şi principii speciale care se aplică numai într-un
anumit
domeniu, de exemplu principiul proximităţii care este specific
regimului
juridic deşeurilor.
Legea
cadru în materie, Legea nr. 137/1995 a consacrat protecţia mediului
drept
„obiectiv de interes public major”, iar la baza reglementării sale a
pus
„principiile şi elementele strategice care duc la dezvoltarea durabilă
a
societăţii”. În spiritul legii cea mai adecvată formulare ar fi aceea
de
„principiu de bază”. Legea-cadru enumeră principiile de bază:
principiul
precauţiei în luarea deciziilor (art. 3 lit. a); principiul prevenirii
riscurilor ecologice şi a producerii daunelor (art. 3 lit. b);
principiul
conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic
natural (art. 3 lit. c), principiul „poluatorul plăteşte”.
3.2. Principiul potrivit căruia
protecţia mediului înconjurător constituie
un obiectiv de interes public major.
Această proclamare legislativă a importanţei
deosebite a protecţiei mediului a fost făcută în vechea lege generală a
protecţiei mediului nr. 9/1973. Înaintea apariţiei Legii nr. 137/1995
Constituţia României stabileşte unele reguli fundamentale în materie,
mai ales
sub forma unor obligaţii ale statului.
Astfel, art. 33 alin. 2 stabileşte că „Statul este
obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice”,
în art.
41 alin. 6 stabileşte că „dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi”,
în art.
134 alin. 2 lit. d se stabileşte că statul trebuie să asigure
„exploatarea
resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional”, iar la lit.
e din
acelaşi alineat se prevede că statul trebuie să asigure „refacerea şi
ocrotirea
mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”.
Protecţia mediului înconjurător are efecte directe
şi indirecte pe termen lung în toate compartimentele sistemului social,
uman.
Această activitate deosebit de complexă se desfăşoară după o concepţie
unitară
la nivel local şi naţional şi constituie o prioritate în cadrul
activităţii de
restructurare şi redimensionare a economiei după principiile economiei
de piaţă
şi coloana vertebrală a strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii
în
viitor.
În acest scop ministerele, celelalte organe
centrale şi locale ale administraţiei publice, societăţile comerciale
şi
celelalte persoane juridice precum şi persoanele fizice prin a căror
activitate
se pot aduce daune mediului ambiant au în afară de atribuţiile
specifice ce
revin fiecăruia în domeniul său de activitate, următoarele obligaţii şi
răspunderi:
-
să
elaboreze programe proprii de protecţie a mediului şi să integreze
obiectivele
şi cerinţele de mediu în pregătirea, elaborarea planurilor de protecţie
şi
intervenţie în caz de poluări şi accidente ecologice şi în adoptarea de
programe de profil;
-
să asigure
integrarea
politicilor de mediu în politicile specifice;
-
să asigure
pregătirea şi
transmiterea către autorităţile competente pentru protecţia mediului a
informaţiilor şi documentaţiei necesare obţinerii avizului de mediu
pentru
planurile şi programele pentru care este necesară evaluarea de mediu;
-
să creeze
sistemul de informare
propriu şi să stabilească condiţiile şi termenii care să permită
accesul liber
la informaţii şi participarea publicului la deciziile referitoare la
mediu etc.
Pentru coordonarea şi îndrumarea unitară a activităţilor
de
protecţie a mediului înconjurător funcţiona ca autoritate publică
centrală
Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, actualmente fiind înfiinţat
un
Minister al Mediului.
3.3. Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al
producerii daunelor
Este consacrat în art. 3 lit. c din Legea nr. 137/1995.
El mai este
formulat direct sau indirect în toate actele normative (naţionale şi
internaţionale) referitoare la protecţia mediului. Prevenirea
riscurilor constituie
scopul principal, esenţa protecţiei mediului, dând raţiune acestei
activităţi.
Prevenirea poate fi privită sub două aspecte: prevenirea producerii
consecinţelor dăunătoare ale poluării; limitarea sau eliminarea
efectelor
dăunătoare care s-ar putea produce după ce poluarea a avut loc.
Principiul examinat exprimă în esenţă protecţia
profilactică a
mediului şi operează practic în două trepte. Într-o primă treaptă, el
priveşte
întreaga activitate de legiferare în acest domeniu, raţiunea normelor
dreptului
mediului constând tocmai în activitatea preventivă. În cea de-a doua treaptă când se traduce în
practică acest principiu, un accent deosebit se pune pe rolul
autorităţilor
pentru protecţia mediului privind emiterea acordurilor şi / sau
autorizaţiilor
de mediu.
În această privinţă, în art. 9 alin. ultim din
Legea protecţiei mediului 139/1995 se prevede: Acordul sau autorizaţia
de mediu
nu se emite în cazul în care nici o variantă de proiect sau program
pentru
confirmare nu prevede eliminarea efectelor negative asupra mediului,
raportate
la standardele şi la reglementările în vigoare.
3.4. Principiul precauţiei
Principiul precauţiei în luarea deciziilor de
către autorităţile pentru protecţia mediului şi alte autorităţi ale
administraţiei publice centrale şi locale care desfăşoară activitate în
legătură cu protecţia mediului este formulat în art. 3 lit. a din Legea
nr.
137/1995. Respectarea acestui principiu se cere şi de către alte
persoane
juridice şi de către persoane fizice care desfăşoară activitate
economico-socială cu impact asupra mediului, indiferent de stadiul
elaborării
acordului sau autorizaţiei de mediu.
Precauţia,
ca măsură de prudenţă, include prevenirea unui pericol posibil în
legătură cu
mediul şi îndeamnă la acţiune cu băgare de seamă pentru a preveni,
poluarea
fiind astfel înrudită cu principiul prevenirii poluării. Prudenţa ce
trebuie să
caracterizeze luarea oricăror decizii în domeniul protecţiei mediului
pate duce
la adoptarea de măsuri cu excluderea oricărui risc de poluare.
Normele
de comportare care reflectă principiul precauţiei exprimă, ca idee
călăuzitoare
de aplicare generală în domeniul protecţiei mediului, fie obligaţia de
a însoţi
orice operaţie întreprinsă cu garanţii suficiente, fie de a se abţine
de la
măsurile ce pot avea consecinţe imprevizibile.
3.5. Principiul
conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor
Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor
specifice
cadrului biogeografic natural apare formulat în diverse norme ale
dreptului
mediului în conformitate cu cerinţa formulată la lit. c a art. 3 di
Legea nr.
137/1995.
Biodiversitatea exprimă diversitatea dintre organismele
vii
provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre
complexele
ecologice din care acestea fac parte şi cuprinde diversitatea din
interiorul
speciilor, dintre specii şi între diversitatea din interiorul
speciilor, dintre
specii şi între ecosisteme.
Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi
de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă care
interacţionează într-o unitate funcţională.
Biodiversitatea şi ecosistemele sunt specifice
unui anumit cadru biogeografic natural care trebuie conservată prin
toate
mijloacele ştiinţifice şi tehnice existente la dispoziţie, inclusiv
prin
mijloacele juridice prevăzute de normele dreptului mediului.
3.6. Principiul „poluatorul plăteşte”
Acest principiu exprimă ideea că
agentul poluant - „poluatorul” – adică persoana
care cauzează mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă fapta
sa este
culpabilă sau nu.
Acest principiu ridică probleme economice şi
juridice complicate prin care se consacră nu simpla obligaţie a
poluatorului
mediului de a recupera prejudiciul cauza ci să se impute acestuia
costul social
al poluării pe care el o generează, adică toate efectele unei poluări
nu numai
asupra bunurilor persoanelor ci şi asupra naturii înseşi şi toate
acestea
independent de culpă (conform art. 81 din Legea protecţiei mediului nr.
137/1995).
Acest principiu exprimă deci răspunderea în sens
larg cuprinzând orice obligaţie de a face, de la respectarea
prevederilor legi
până la suportarea sancţiunilor contravenţionale penale sau civile.
Acest caracter complex al principiului examinat
exprimă cerinţa de a valida o sferă cât mai largă a necesităţilor şi
posibilităţilor
privind protecţia mediului, deoarece o singură faptă poate afecta în
acest
domeniu numeroase interese majore care includ şi cerinţa ca agentul
poluant să
plătească fără întârziere.
3.7.
Principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor
Principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor
rezultă direct
din prevederile art. 22 alin. 1 din
Constituţia României în care se consacră dreptul la viaţă şi la
integritatea
fizică şi psihică ale persoanei şi din art. 33 alin. 1 al Legii
fundamentale care
prevede dreptul la ocrotirea sănătăţii oamenilor. Aceeaşi constituţie
obligă
statul prin art. 33 alin. 2 să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a
sănătăţii publice, iar prin art. 134 alin. 2 lit. c să asigure
refacerea şi
ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.
O prevedere specială cuprinsă în art. 35 alin. 1 din
Legea nr-
137/1995 stabileşte că autoritatea centrală pentru protecţia mediului
cu
consultarea autorităţilor centrale de specialitate care gestionează
resursele
naţionale, elaborează reglementări tehnice privind măsurile de
protecţie a
ecosistemelor de conservare a biodiversităţii, de gospădărire durabilă
a
resurselor naturale pentru asigurarea sănătăţii umane.
3.8. Principiul realizării şi
coordonării activităţii de protecţie a
mediului de către stat
Principiul realizării şi coordonării activităţii
de protecţie a mediului de către stat, exprimă ideea că statul, pe de o
parte
organizează şi realizează întreaga activitate de protecţie a mediului
şi, pe de
altă parte, desfăşoară o activitate complexă pentru coordonarea
activităţii de
protecţie a mediului cu organismele neguvernamentale, cu agenţii
economici şi
cu cetăţenii.
Principiul este consacrat în mai multe acte
normative, în Constituţia României care prevede că statul trebuie să
asigure,
printre altele, „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum
şi
menţinerea echilibrului ecologic” (art. 134 alin. 2
lit. e), că statul trebuie să asigure crearea condiţiilor necesare
pentru
creşterea calităţii vieţii (art. 134, alin. 2 lit. f), tot statul trebuie să ia măsuri de
dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure
cetăţenilor
un nivel de trai decent (art. 43 alin. 1), să ia măsuri pentru
asigurarea
igienei şi sănătăţii publice (art. 33 alin. 2) etc.
Legea nr. 137/1995 formulează precizări şi mai
explicite când prevede că „Protecţia mediului constituie o obligaţie a
autorităţilor publice centrale şi locale” (art. 6) şi că
„responsabilitatea
privind protecţia mediului revine autorităţii centrale pentru protecţia
mediului şi agenţiilor sale teritoriale” (art. 7).
Aceste reglementări sunt susţinute printr-o serie
de alte reguli din lege referitoare la atribuţiile şi răspunderile
autorităţilor pentru protecţia mediului şi ale altor autorităţi
centrale şi
locale (Capitolul IV secţiunea a 2-a din Legea nr. 137/1995).
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995
stabileşte printre elementele strategice în art. 3 lit. i crearea unui
cadru de
participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a
1
populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor,
care apare ca un element al rolului statului în antrenarea acestor
organisme şi
a populaţiei în protecţia mediului.
3.9. Principiul prevenirii,
reducerii şi controlului integrat al poluării
prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile
care
produc poluări semnificative
Este vorba în fapt de un principiu de bază – cel
al prevenirii, reducerii şi controlului poluării, cu privire la mediu
în
ansamblul său – care se realizează prin aplicarea sectorială a altui
principiu,
cel referitor la utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru
activităţile care produc poluări semnificative.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului
coordonează elaborarea şi actualizarea reglementărilor privind
prevenirea,
reducerea şi controlul poluării, asigură luarea măsurilor pentru
informarea
permanentă privind evoluţia celor mai bune tehnici disponibile în
structurile
sale, făcând publice aceste informaţii (art. 3 alin. 1 lit. c şi e din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
34/2002), verifică respectarea dispoziţiilor legale pentru ca
activităţile vizate de lege să se desfăşoare astfel încât să fie luate
toate
măsurile adecvate pentru prevenirea poluării şi pentru promovarea celor
mai
bune tehnici disponibile cu respectarea prevederilor privind valorile
limită de
emisie pentru poluanţii aerului şi apei etc.
Cele mai bune tehnici disponibile se referă la stadiul de dezvoltare cel mai avansat
şi eficient înregistrat
în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare care
demonstrează
posibilitatea practică de a constitui referinţa pentru stabilirea
valorilor
limită de emisie în scopul prevenirii, iar în cazul în care acest fapt
nu este
posibil, pentru reducerea globală a emisiilor şi a impactului asupra
mediului
în întregul său (anexa 1 a Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2002). Prin folosirea celor mai bune
tehnici disponibile se pune accentul pe folosirea tehnologiilor
nepoluante dacă
acest lucru este posibil.
În determinarea celor mai bune tehnici disponibile
trebuie luate în considerare, în special, o serie de elemente cum sunt:
producerea de mai puţine deşeuri, utilizarea substanţelor mai puţin
periculoase, natura, efectele şi ordinul emisiilor, consumul şi natura
materiilor prime (inclusiv apa) utilizare în proces şi eficienţa
energetică,
necesitatea prevenirii accidentelor şi minimizarea efectelor lor asupra
mediului etc.
Termenul tehnici
se referă atât la tehnologia utilizată cât şi la modul în care
instalaţia este
proiectată, construită, întreţinută, exploatată şi scoasă din funcţiune.
Disponibile au în
vedere acele tehnici care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce
permite
aplicarea lor în sectorul industrial, respectiv în condiţii economice
şi
tehnice viabile, luându-se în considerare costurile şi beneficiile,
indiferent
dacă instalaţia este sau nu utilizară ori produsă în România astfel
încât
titularul activităţii să poată avea acces în condiţii rezonabile şi în
conformitate cu prevederile referitoare la determinare celor mai bune
tehnici
disponibile.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului
emite acordul şi/sau autorizaţia integrată de mediu, cu respectarea
abordării
integrate a elementelor şi factorilor de mediu.
Atunci când siguranţa exploatării şi a desfăşurării
activităţii face
necesară recurgerea la alte tehnici, valorile limită de emisie,
parametrii şi
măsurile tehnice se vor baza pe cele mai bune tehnici disponibile, fără
a fi
prescrisă utilizarea unei tehnici sau tehnologii speciale, doar
luându-se în
considerare caracteristicile tehnice ale instalaţiei respective,
amplasarea sa
geografică şi condiţiile locale de mediu. Condiţiile de autorizare trebuie să prevadă
dispoziţii referitoare la reducerea poluării la lungă distanţă sau
tranfrontieră şi să garanteze un nivel ridicat de protecţie a mediului.
În afară de prevederea de autorizare, unde
respectarea acestuia este avută în vedere la emiterea documentelor
specifice,
principiul se aplică în toate domeniile care produc sau pot produce
poluări
semnificative ale mediului, condiţionând uneori desfăşurarea acestora.
Astfel,
principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără
antrenarea unor
costuri excesive, este unul din principiile generale care stă la baza
gestionării deşeurilor (art. 3 lit. d din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului
nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor,
modificată şi aprobată prin Legea nr. 426/18.07.2001, Monitorul Oficial
nr.
411/25.07.2001).
3.10. Principiul participării
publicului la elaborarea şi aplicarea
deciziilor de mediu
Declaraţia de la Stockholm din 1972 a consacrat
pentru prima dată, ca un prim principiu, dreptul omului la un mediu „a
cărui
calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare”, având în
vedere,
totodată şi obligaţia societăţii de a
conserva, apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi
viitoare.
Acest drept este consacrat în textele
constituţionale sau legislative din numeroase state, fie ca un drept
subiectiv
al omului, fie ca obligaţie a statului, fie ambele în acelaşi timp.
Acest drept la mediu are un caracter procedural,
ca de altfel şi alte drepturi umane fundamentale. El este sancţionat
atât cu o
acţiune generală cât şi cu o acţiune civilă, după caz, ceea ce îl face
un drept
jurisdicţional.
Documentele Conferinţei Naţiunilor Unite pentru
Mediu şi Dezvoltare de la Rio, 1992 (Declaraţia de la Rio şi Agenda
21), precum
şi majoritatea convenţiilor şi tratatelor internaţionale, mai vechi sau
mai
noi, referitoare la protecţia mărilor şi oceanelor, a atmosferei, a
solului, a
monumentelor şi a rezervaţiilor naturale, a faunei terestre şi
acvatice, prevăd
necesitatea participării publice.
4. PROTECTIA JURIDICA A PADURILOR
In ultimii
19 ani, Romania a pierdut la fel de multa suprafata de padure precum au
pierdut
alte tari pe durata intregului secol trecut. O astfel de pierdere
brusca si
catastrofala a evidentiat necesitatea imperativa de a proteja ceea ce a
mai
ramas din paduri printr-un efort combinat, care sa aiba in vedere
protectia
biodiversitatii, reconstructia padurilor existente, prevenirea in mod
eficient
a incendiilor de padure, precum si reglementarea exploatarii lemnului.
Pana
de curand, obligatia de a se
conforma legilor destinate sa protejeze padurile romanesti a fost mai
mult
evitata sau ignorata, decat pusa in aplicare si respectata. Aceasta s-a
datorat
pe de-o parte celor saraci care in lunile de iarna depind de lemnul
taiat
ilegal si pe de alta parte celor care din cauza lacomiei au ales pur si
simplu
sa ignore legea si gravele efecte pe care le produce defrisarea
necontrolata.
In
martie 2008, Parlamentul
Romaniei a adoptat prin Legea 46/2008 un nou Cod Silvic (denumit in
continuare
„Codul Silvic”). Intrucat legea anterioara a fost modificata de
nenumarate ori,
iar confuzia creata de aceste modificari a condus ea insasi la
numeroase acte
de despadurire, Parlamentul a fost nevoit sa regandeasca un nou Cod
Silvic.
Acest nou Cod Silvic intruchipeaza dorinta Guvernului de a preveni
defrisarile
necontrolate, de a face publicul constient de pericolul despaduririi si
de a
pune in aplicare o lege mai bine mestesugita si mai inteligibila.
Dreptul
de proprietate asupra
padurilor in Romania
Codul
Silvic prevede ca padurile
pot face atat obiectul proprietatii publice cat si private, dar oricare
ar fi
forma de proprietate, padurile sunt de interes national, cazand astfel
in sfera
protectiei statului si nu a autoritatilor locale. Legea permite
proprietarilor
de paduri, care sunt persoane private, sa le utilizeze, sa le vanda sau
sa le
instraineze, dar numai cu respectarea prevederilor Codului Silvic, care
limiteaza exercitarea dreptului de proprietate si interzice in mod
expres orice
constructie pe fondul forestier.
Padurile
care sunt proprietate
publica a statului sunt administrate de Regia Nationala a Padurilor –
ROMSILVA
(numita in continuare ROMSILVA) care functioneaza sub autoritatea
Ministerului
Agriculturii si a Dezvoltarii Rurale. Padurile care sunt proprietate
publica a
unitatilor administrativ - teritoriale sunt administrate de ocoale
silvice
private.
Codul
Silvic prevede ca padurile
ce fac obiectul proprietatii private nu pot fi divizate in loturi mai
mici de 1
hectar. Aceasta limitare se aplica atat instrainarilor inter vivos cat
si celor
mortis causa. Daca totusi prin procedura succesorala proprietatea ar
trebui
divizata in loturi mai mici de un hectar, atunci mostenirea va fi
constituita
in favoarea unuia sau mai multor succesori pana la limita minima legala
( 1
hectar ) si, in schimb, beneficiarul sau beneficiarii vor trebui sa
plateasca
celorlalti mostenitori o sulta. Suma platita in compensare poate deriva
fie din
impartirea intregii mosteniri, fie din fondurile proprii ale
mostenitorului
beneficiar.
Obligatii
ale proprietarilor
particulari
Dupa
cum am mentionat mai sus,
dispozitiile legii cer ca padurile sa fie puse sub o administrare
speciala.
Acesta obligatie incumba titularilor dreptului de proprietate, atat
publica,
dar si privata, asupra padurilor. Potrivit Codului Silvic administrarea
padurilor
proprietate privata este efectuata prin ocoale silvice private, care
functioneaza din punct de vedere legal in mod similar asociatiilor si
fundatiilor. Pentru aceasta, proprietarii – persoane private pot
organiza ei
insisi astfel de ocoale silvice sau pot apela la astfel de entitati
deja
create. Ocoalele silvice pot functiona fie independent, fie pe baza de
contract
cu alte ocoale mai mari si care beneficiaza de mai multe resurse. Prin
crearea
sau aderarea la astfel de entitati, proprietarii – persoane private isi
indeplinesc obligatiile prevazute de Codul Silvic cu privire la
asigurarea
administrarii si a serviciilor de specialitate referitoare la
intretinerea
padurilor.
Proprietarii
de paduri,
proprietate publica sau privata, au urmatoarele obligatii cu privire la
proprietatile lor: sa asigure intocmirea si respectarea amenajamentelor
silvice, sa asigure paza si integritatea fondului forestier, sa
realizeze
lucrarile de regenerare a padurii, sa efectueze lucrari de impadurire
atunci
cand este nevoie, sa se ingrijeasca de combaterea bolilor si a
daunatorilor
padurii, sa asigure respectarea masurilor de prevenire si stingere a
incendiilor, sa exploateze lemnul in mod legal, sa asigure intretinerea
si
repararea drumurilor forestiere pe care le au in proprietate sau
administrare,
sa delimiteze proprietatea lor forestiera. Proprietarii trebuie sa
asigure
protectia padurii impotriva defrisarilor ilegale, a furtunilor, a altor
forme
de distrugere, degradare si impotriva oricaror alte activitati de
natura a
prejudicia padurea. Mai mult decat atat, proprietarii sunt obligati sa
notifice
ROMSILVA in timp de 60 de zile cu privire la orice instrainare a
fondului
forestier. Toate aceste obligatii cad in sarcina ocoalelor silvice
autorizate.
Daca
proprietarul nu se
conformeaza obligatiei de a se ocupa de regenerarea padurii, aceasta
activitate
va fi efectuata de autoritatile competente pe cheltuiala proprietarului.
In
conformitate cu prevederile
Codului Silvic, statul roman nu este interesat doar de protejarea
fondului
forestier, ci si de achizitionarea altor terenuri impadurite. Desi
politica de
stat se caracterizeaza printr-un interes substantial de a cumpara noi
terenuri
forestiere, punerea ei in practica depinde de administratorul padurilor
proprietate publica. Pentru padurile proprietate privata care se afla
enclavizate in padurile proprietate publica sau care le marginesc,
statul are
un drept de preemtiune la achizitionarea acestora in cazul in care sunt
scoase
la vanzare, la pret si in conditii egale. Vanzatorul este obligat sa
notifice
in scris administratorul fondului forestier cu privire la intentia sa
de a
vinde proprietatea sa forestiera. Statul isi poate manifesta dreptul de
preemptiune in 30 de zile de la primirea notificarii. Incalcarea
acestei
obligatii duce la anularea in virtutea legii a contractului de
vanzare-cumparare astfel incheiat. Daca administratorul padurii
proprietate
publica nu isi manifesta in scris in termen de 30 de zile intentia de a
achizitiona terenul, atunci vanzarea se va putea face fara nicio
restrictie.
Ca o
consecinta a importantei
deosebite pe care Romania o acorda fondului forestier, Codul Silvic
prevede ca
orice activitate sau toate activitatile de natura a prejudicia fondul
forestier
sunt considerate infractiuni.
Drepturi
de exploatare
In
ce priveste exploatarea
forestiera, proprietarul trebuie sa se conformeze dispozitiilor
speciale
referitoare la exploatarea lemnului si a fondului cinegetic. Defrisarea
poate
fi efectuata doar dupa obtinerea unei autorizatii speciale in acest
sens.
Lemnul poate fi exploatat doar de societati certificate si autorizate
pentru
desfasurarea activitatilor de taiere si transport al lemnului.
Proprietarii
particulari pot exploata singuri padurile pe care le au in proprietate
pana la
limita maxima de 20 de metri cubi pe an. De asemenea ei pot exploata
liber
copacii care au fost accidental scosi din radacini sau care au fost
doborati
ilegal. Restul copacilor trebuie sa fie marcati in vederea taierii de
catre
autoritatile competente a-i exploata. Vanarea animalelor fondului
forestier
este de asemenea supusa unor conditii limitative.
Defrisarea
Codul
Silvic interzice ca orice
padure care este proprietate publica a statului sa devina proprietate
privata
sau sa faca obiectul vreunui dezmembramant al dreptului de proprietate.
Codul
Silvic prevede ca marimea fondului forestier national nu poate fi
redusa.
Conform art. 36 din Codul Silvic, exista o singura exceptie de la
aceasta
regula – realizarea obiectivelor de interes national, declarate de
utilitate
publica conform legii. Intr-o asemenea situatie se poate opta intre
doua
modalitati de compensare: prin punerea la dispozitie a unei suprafete
de teren
echivalente de natura a substitui terenul scos din fondul forestier sau
prin
plata utilizarii terenului forestier.
Codul
Silvic ( art. 37 ) prevede
anumite situatii in care padurile pot fi scoase definitiv din fondul
forestier
fara diminuarea la nivel national a suprafetei impadurite. Acestea sunt
urmatoarele:
Exploatarea resurselor naturale: carbune, piatra, agregate
minerale, minereuri si ape minerale
Obiective turistice – cazare turistica, unitati de cult,
obiective sociale si medicale, constructii hidrotehnice, surse de apa
potabila
Locuinte sau case de vacanta – aceasta situatie este
specifica numai pentru padurile proprietate privata si doar daca se
respecta urmatoarele conditii: atat terenul cat si constructia trebuie
sa fie proprietatea aceleiasi persoane iar suprafata maxima (incluzand
constructia, caile de acces si imprejmuirea) sa nu depaseasca mai mult
de 5% din suprafata totala a padurii private, dar nu mai mult de 200 de
metri patrati
Obiectivele forestiere instalate anterior anului 1990 care
sunt cuprinse in amenajamentele silvice in vigoare la data de 1
ianuarie 1990, la categoria „ocupatii si litigii”.
Compensarea
pentru despadurire se
doreste a fi facuta cu alte terenuri si nu in bani. Compensarea
prevazuta de
Codul Silvic se realizeaza fizic cu un teren care are de cinci ori
valoarea
celui care se scoate definitiv din fondul forestier, iar suprafata
terenului
dat in compensare nu poate fi mai mica de 33% din suprafata terenului
scos din
fondul forestier. Mai mult decat atat, terenul dat in compensare
trebuie sa
provina din afara fondului forestier si sa il margineasca. Compensarea
se poate
face de asemenea si cu terenuri care nu sunt limitrofe padurilor. Insa
pentru o
asemenea operatiune este necesar ca terenul dat in compensare sa aiba o
suprafata compacta de cel putin 20 de hectare. Totodata, acest teren
trebuie sa
fie apt pentru impadurire. Aceasta metoda de compensare pentru
terenurile
scoase din fondul forestier permite autoritatilor ca, in principiu, sa
depaseasca dificultatile care pot aparea cu ocazia achizitionarii de
catre
acestea a terenurilor impadurite sau a verificarii daca aceste terenuri
sunt
suficient impadurite.
Pe
langa conditiile mai sus
mentionate, terenul dat in compensare trebuie sa indeplineasca si alte
conditii
cum ar fi:
- Terenurile date in compensare trebuie sa fie inscrise in
amenajamente silvice si sa li se asigure administrarea sau serviciile
silvice in termen de 30 de zile de la data aprobarii scoaterii
definitive din fondul forestier. Mai mult decat atat, terenurile date
in compensare trebuie impadurite in maximum doua sezoane de vegetatie
- In judetele in care padurile se intind pe mai putin de 16%
din suprafata totala a acestora, compensarea trebuie facuta cu teren
din acelasi judet. Scopul unei astfel de conditii este evident: se
doreste protejarea fondului forestier al fiecarui judet si totodata
procentul terenurilor impadurite in cadrul acestuia.
Una
din cele mai importante
consecinte ale impaduririi este ca terenul scos definitiv din fondul
forestier
intra in proprietatea beneficiarului si dobandeste destinatia pe care
acesta a
solicitat-o si care i-a fost aprobata (art. 38 din Codul Silvic).
Terenul dat
in compensare dobandeste regimul juridic al terenului pe care l-a
inlocuit in
fondul forestier. Nu toate terenurile din Romania pot fi folosite in
vederea
compensarii. De exemplu, terenurile care fac parte din zona de
protectie si
intretinere a liniei de frontiera nu pot face obiectul compensarii.
Dupa
cum am mentionat, terenurile
pot fi scoase din fondul forestier pentru scopuri ce trebuie sa se
incadreze
expres in categoriile prevazute mai sus. Cu privire la schimbarea
destinatiei
obiectivului construit pe terenul scos din fondul forestier, Codul
Silvic
statueaza insa si o interdictie pentru o durata de cinci ani din
momentul la
care aceasta scoatere a fost aprobata. Astfel, daca un beneficiar, dupa
ce a
scos terenul din fondul forestier, nu il utilizeaza in scopul pentru
care
autoritatile i-au permis defrisarea, el va suporta abrogarea automata a
ordinului
ministrului sau a hotararii Guvernului de aprobare a scoaterii lotului
respectiv din fondul forestier. Terenul va fi adus la starea initiala
de
impadurire pe cheltuiala beneficiarului aprobarii.
Persoanele
interesate in
scoaterea terenurilor din fondul forestier au de asemenea si obligatii
banesti
care constau in:
- Taxa pentru scoaterea definitiva a terenului din fondul
forestier
- Contravaloarea pretului pietei pentru teren
- Contravaloarea pierderii de crestere determinate de
exploatarea masei lemnoase inainte de varsta exploatabilitatii tehnice,
adica diferenta de valoare dintre sumele ce s-ar fi obtinut daca lemnul
ar fi fost exploatat la maturitate si ceea ce s-a obtinut prin
exploatare la momentul respectiv si la acel stadiu de crestere
- Contravaloarea obiectivelor dezafectate care se puteau afla
pe terenul respectiv
- Costurile de instalare a vegetatiei forestiere si de
intretinere a acesteia pana la atingerea varstei de maturitate.
Toate
obligatiile financiare
trebuie achitate pana la momentul solicitarii si a inceperii
procedurilor
necesare pentru scoaterea terenului din fondul forestier national.
Pe
langa procedura de scoatere
din fondul forestier a unei suprafete de teren prin compensarea
acestuia,
persoanele interesate au de asemenea posibilitatea ocuparii unui teren
forestier pentru o perioada de timp predeterminata, teren care este
necesar
pentru un anumit scop, dar care sa nu depaseasca 10 ani. Pentru terenul
forestier ocupat, ocupantul trebuie sa plateasca o chirie
administratorului sau
proprietarului acestuia. Chiria se plateste la 31 ianuarie pentru anul
pe care
este datorata si se calculeaza in functie de dispozitiile legale in
vigoare la
data de 1 ianuarie. In plus, pentru terenurile scoase temporar din
fondul forestier,
conform Codului Silvic, ocupantul trebuie sa achite o serie de
obligatii
banesti. Toate aceste obligatii trebuie achitate anticipat
predarii-primirii
terenului scos din fondul forestier.
O
alta situatie care presupune
ocuparea temporara a terenurilor forestiere este aceea in care,
datorita
complexitatii scopului pentru care s-a solicitat scoaterea definitiva a
unui
teren din fondul forestier, este nevoie si de ocuparea temporara a
suprafetelor
impadurite din vecinatatea acestuia. Aceasta ocupare temporara pentru
organizarea de santier este posibila pentru o durata de maxim 1 an si
nu poate
depasi mai mult de 10% din suprafata solicitata a fi scoasa definitiv
din
fondul forestier. Cel ce solicita atat scoaterea definitiva, cat si
temporara a
unui teren din fondul forestier este indreptatit doar la primirea
terenului.
Lemnul va trebui returnat fie proprietarului, fie administratorului, in
cazul
padurilor proprietate publica.
Concluzii
Probabil
ca protectia padurilor
Romaniei putea fi mai bine realizata printr-un text de lege mai simplu,
mai la
obiect si mai putin birocratic decat este noul Cod Silvic. In momentul
de fata
exista un singur act normativ care sa genereze confuzie, in locul unui
Cod
Silvic cu numeroase modificari, cu proceduri incalcite, care erau
mai
degraba incalcate decat respectate. Cu toate acestea, adoptarea noului
Cod
Silvic reprezinta un pas major pentru protectia uneia din cele mai de
pret
bogatii ale Romaniei – padurile sale. Ramane de vazut daca speranta
potrivit
careia noul Cod Silvic va fi implementat cu strictete va deveni
realitate.
|