1
Obiectul
probatiunii
A)
Notiunea de obiect al probatiunii
Prin obiect
al probatiunii se
inteiege ansamblul faptelor si imprejurarilor de fapt ce trebuie
dovedite īn
vederea solutionarii cauzei penale.
In obiectul
probatiunii se includ numai
faptele si īmprejurarile de fapt: normele juridice nu trebuie dovedite,
īntrucat se prezuma ca ele sunt cunoscute de catre organele judiciare
si
participanti la procesul penal. La aceasta regula, exista īnsa si uneie
exceptii (tn cazul art. 6 C. pen., art. 520 C.proc.pen.). De exemplu,
īn aceste
situatii, existenta si continutul unei norme de drept strain trebuie
dovedite,
deoarece nu se poate pretinde cunoasterea legilor straine. Cunoasterea
obiectului probatiunii are deosebita importanta pentru solutionarea
leqala si temeinica
a cauzelor penale. deoarece ne indica tot ce trebuie dovedit , fixand
limitele
cercetarii, pentru organele judiciare.
Obiectul
probatiunii poate fi generic sau
abstract, atunci cand exista categorii de fapte sau īmprejurari
de fapt
ce trebuie dovedite in orice cauza penala si concret, atunci
cand
faptele sau Imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite sunt specifice
unor
anumite cauze penale. Obiectui generic al probatiunii presupune
cunoasterea §i stabilirea, de catre organele judiciare, a urmatoarelor
aspecte:
īn primul rand,
a existentei tuturor
elementelor care alcatuiesc continutul juridic si
constitutiv ai
infractiunii (situatia
premisa, elementeie laturii objective si subjective,
eventualul mobil
sau scop);
- īmprejurarile
care confirma sau īnlatura
caracterui penal al faptei ori eventualele cauze
justificative ;
- eventualele
cauze care īnlatura
raspundere penala;
- circumstantele
care agraveaza sau
atenueaza raspunderea penala a faptuitorului;
- urmarile
infractiunii (cunoasterea
acestora poate fi necesara pentru īncadrarea juridica a faptei si
pentru
stabilirea cuantumului despa-gubirilor);
- date
referitoare la parti (cunoasterea
datelor ce caracterizeaza per-soana inculpatului -
atitudinea sa
dupa savarsirea faptei,
anteceden-tele penaie etc. - fiind un criteria pentru
individualizarea
pedepsei);
- factorii care
au determinat, īnlesnit
sau favorizat comiterea infractiunii.
Obietuli
concret variaza īn functie de
specificul fiecarei
infractiuni (de exemplu, īn cazul infractiunii de bancruta frauduioasa,
va
trebui sa se faca dovada starii de incapacitate de plata; īn cazul
infractiunii
de delapidare, va fi necesar sa se dovedeasca calitatea de gestionar
sau
administrator al subiectului activ).
Data fiind
dinamica desfasurarii
procesului penai, obiectul probatiunii poate fi modificat, prin
restrangerea
sau prin extinderea īnvinuirii281, legea permitand dovedirea unor fapte
si
īmprejurari si dupa pronuntarea unei hotarari definitive .
B) Faptele si īmprejurarile care formeaza obiectul
probatiunii
Faptele si
Tmprejurarile ce trebuie
dovedite, īn cursul procesului penal, se pot refers atatia fondul
cauzei - īnvinuirea
formulata īmpotriva unei persoane -, cat sj la normala desfasurare a
procesului.
Intre faptele
care se refera la fondul
cauzei se disting doua categorii: faptele principale si faptele
probatorii:
- faptele
principale (res probandae) reprezinta
chiar obiectul procesului
penal: existenta sau inexistenta infractiunii; identificarea
faptuitorului;
dovedirea vinovatiei sau nevinovatiei faptuitorului; stabilirea
raspunderii
penale a acestuia.
Faptele
principale, prin cantitatea si
calitatea informatiiior pe care le furnizeaza pot conduce, singure, la
rezoivarea cauzei penale.
- faptele
probatorii (res probantes) sunt
acelea prin intermediul carora se pot stabili, pe cale indirecta,
faptele
principale. Prin informafiile pe care le contin, faptele probatorii,
numite si probe
indirecte sau indicii, pot conduce, prin coroborare cu
alte dovezi,
directe sau indirecte, la constatarea existentei sau inexistentei
infractiunii
(spre ex., existenta unor relatii confiictuale īntre autor si victima,
existenta la locul faptei a unor obiecte apartinand inculpatului).
Faptele si
īmprejurarile referitoare !a
normala desfasurare a procesului penal pot conduce la luarea unor
masuri de
care depinde īnfaptuirea justitiei, īn conditii de operativitate (spre
exemplu,
dispunerea masurii preventive a retinerii sau arestarii preventive, īn
conditiile art. 143 alin. 1; īn cazul inculpatului retinut, care din
cauza
starii sanatatii ori din cauza de forta majora sau stare de necesitate,
nu
poate fi adus in
fata
judecatorului, propunerea de arestare
va fi examinata īn lipsa inculpatului, īn prezenta aparatorului, caruia
i se da
cuvantul pentru a formula concluzii - art. 1491 pet. 6; etc.).
a) Faptele
similare, auxiliare si negative
Cu privire la
aceste fapte, īn literatura
de specialitate, s-au exprimat opinii diferite referitor la includerea
lor īn
obiectul probatiunii. Unii autori au apreciat ca faptele auxiliare,
similare si
negative pot forma object al probatiunii, īn masura īn care ele pot
aduce
informatii de natura sa clanfice unele aspecte ale cauzei penale. Alte
opinii
au
fost in sensul
ca faptele similare pot
constitui object principal al probatiunii daca fac parte din
infractiunea
continuata sau de obicei. care face obiectul urmaririi sau al
judecatii, ori
daca au format obiectul unei condamnari definitive pentru a se aplica
recidiva.
Nu se poate īnsa trage o concluzie privitor la vinovatia inculpatului
īn
savarsirea infractiunii urrnarite, din fmprejurarea ca, anterior, in
trecut, a
comis o alta fapta similara (face exceptie acelasi mod de comitere a
faptei -
,,modus operand!" - care poate constitui īnsa, numai un indiciu īn
cauza).
Faptele similare sunt acelea savarsjte anterior de īnvinuit sau
inculpat, care se aseamana cu faptele care formeaza obiectul
probatiunii īntr-o
anurnita cauza, fara a se afla īnsa īntr-un raport de conexitate cu
acestea (de
ex., condamnarea anterioara a inculpatului pentru o fapta de aceeasi
natura nu
poate constitui obiect al probatiunii, dar este o circumstanta de care
se va
tine seama īn momentul individuaiizarii pedepsei). Faptele
auxiliare constau
din īmprejurari care atesta exactitatea sau inexactitatea unor probe.
Ele pot
forma obiect al
probatiunii, atunci cand
servesc, implicit, la constatarea exacta a faptului principal (de
exemplu,
declaratia unei persoane cu privire la sinceritatea depozitiei unui
martor). Faptele
negative, cu continut nedeterminat, nu pot face obiectul
probatiunii
(de exemplu, nu se poate proba ca inculpatul nu a fost niciodata īntr-o
anumita
localitate).
Cand fapta
negativa este determinata,
proba poate fi facuta printr-un fapt pozitiv (de exemplu, se poate
dovedi ca
inculpatul, īntr-o anumita zi, nu se afla īn localitatea unde s-a
savarsit
infractiunea, daca face dovada faptului ca īn acea zi se afla īn alta
localitate - alibiul).
b) Faptele si
īmprejurarile care nu pot
forma obiectui probatiunii
In principiu,
īntr-un proces penal, este
admisibila orice proba concludenta si utila. Aceasta regula cunoaste
doua
limitari: una legala si alta impusa de conceptiile noastre despre lume
si
societate291. Astfel:
- īn anumite
situatii, dovedirea unor
fapte sau īmprejurari de fapt este interzisa expres prin lege. Potrivit
art.
207 C. pen., īn cazul infractiunilor de insulta si calomnie, proba
veritatii
celor afirmate sau imputate este admisibila, dar numai daca afirmatia
sau
imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim (art.
304 alin.
4 C. pen.);
- nu pot fi
dovedite faptele sau
īmprejurarile contrare conceptiei stiintifice despre lume si societate
sau
normeior morale. Astfel, nu poate fi admisa dovada ca moartea unei
persoane a
fost provocata de
stafii, fantome
sau vraji.
c) Faptele si īmprejurarile care nu trebuie dovedite
Exista unele
fapte si īmprejurari pe care
legea ori cunostintele noastre despre lume si societate, le considera
existente
sau inexistente, nemaifiind necesara dovedirea lor
- prezumtiile
legale absolute nu admit
proba contrara. Astfel, conform art.
99 alin. 1 C.
pen., minorul care nu a
īmplinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, legea prezumand lipsa de
discernamant a acestuia, astfe! ca o expertiza medico-legala care sa
ateste
contrariul este inutila. Prezumtiile legale relative, pot fi īnsa
rasturnate
prin proba contrarie. Astfel, prezenta lipsei de discernamant a
minorilor īntre
14 si 16 ani poate fi īnlaturata, pe baza unei expertize (art. 99 alin.
2 C.
pen.).
- faptele
evidente sunt
cunostintele despre lumea īnconjuratoare dobandite din experienta
vietii si nu
trebuie dovedite. De exemplu, nu va trebui dovedit ca la ora 24 este
noapte,
pentru a se retine circumstanta agravanta.
- faptele
notorii sunt cele
cunoscute de toata lumea sau de un cere larg de persoane. Notorietatea
poate fi
generala sau locala. Astfel, este de notorietate generala faptu! ca,
atunci
cand din probe rezuita ca īn rno-mentu! savarsirii furtului afara era
lumina,
īnseamna ca infractiunea de furt a fost comisa īn timpul zilei.
Un fapt cunoscut
de locuitorii unui oras
este īnsa de notorietate locala (de exemplu, faptul ca o strada este
aglomerata
īn timpul zilei).
Caracterul
notoriu al unui fapt este
stabilit de organul judiciar, īn functie de imprejurarea careia i se
confera
relevanta informativa si de gradul de instructie al subiectului fata de
care se
apreciaza notorietatea;
- faptele
necontestate sunt
īmprejurarile cu privire la existenta carora partile sunt de acord. Cu
toate
acestea, daca aceste fapte sunt esentiale īn solutionarea cauzei ele
trebuie
dovedite de organele judiciare.
C)
Cerintele probelor
Pe-tru a servi
la aflarea adevarului
īntr-o cauza penala, probele trebuie sa īntruneasca anumite cerinte: sa
fie
admise de lege (admisibilitatea), sa aiba legatura cu solutionarea
procesului
(pertinenta), sa aiba un rol hotarator īn solutionarea cauzei
(concludenta) si
sa fie necesara administrarea lor (utilitatea).
1. Admisibilitatea
probei este
īnsusirea probei de a putea fi admisa
spre a contribui
la aflarea adevarului.
Codul de procedure penala nu prevede aceasta conditie a probei, īnsa
contine
reglementari exprese īn care numai anumite probe sunt admise de lege
pentru
dovedirea unor infractiuni. De exemplu, art, 304 alin. 4
C. pen. prevede
ca proba adulterului se
poate face numai prin procesul-verbal de constatare a infractiunii
flagrante
sau prin scrisori care emana de la sotul vinovat; potrivit art. 207 C.
pen.,
proba veritatii. in cazul infractiunilor de insulta si calomnie, este
conditionata de apararea unui interes legitim.
1
2. Pertinenta
probelor - sunt pertinente
probele care conduc la constatarea unor fapte si
īmprejurari care
au legatura cu obiectul
probatiunii. Nu orice proba pertinenta contribuie la solutionarea unei
cauze
penale, ci numai acelea concludente.
3. Conciudenta
probelor - probele
sunt concludente atunci cand servesc la dovedirea unor fapte
si
īmprejurari de care depinde justa solutionare a cauzei.
Cu alte cuvinte,
o proba este conciudenta
atunci cand serveste la constatarea unor fapte sau īmprejurari care fac
parte
din obiectul probatiunii.
Probele
concludente sunt si pertinente,
dar nu toate probele pertinente sunt si concludente. Conciudenta unei
probe se
apreciaza de catre organele judiciare in momentul admiterii sau
respingerii
probei - īnainte de a dispune administrarea ei - sj nu īn raport de
rezultatul
obtinut dupa administrarea ei. Potrivit art. 67 C.proc.pen., īn cursul
procesului penal, partile pot propune probe si cere administrarea lor,
iar
cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsa daca proba
este
conciudenta si utiia.
4. Utilitatea
probelor ~ probele
sunt uti!e atunci cand au calitatea de a lamuri anumite fapte
sj
īmprejurari care nu au fost stabilite prin alte probe.
Sunt utiie sj
trebuie deci administrate
numai probele concludente, ceea ce īnseamna ca o proba utila este si o
proba
concludenta. Nu orice proba conciudenta este īnsa si utila (o proba
conciudenta, dar care a fost deja administrate, este inutila).
D) Clasificarea probelor
In procesul penal,
criteriile īn functie de care sunt clasificate
probele sunt: functia procesuala pentru care intervin; izvorul
din
care provin; legatura lor cu obiectul probatiunii.
1. Dupa functia
procesuala, probele pot
fi in sprijinul invinuirii sau in sprijinul apararii:
- probele in
acuzare sunt cele care servesc la
dovedirea
vinovatiei faptuitorului si la existenta circumstantelor agravante;
- probele in
aparare tind sa
dovedeasca nevinovatia faptuitorului sau existenta unor
circumstante
atenuante. in legatura cu
aceasta diviziune a probelor s-au exprimat mai multe critici īn
literatura de
specialitate, aratandu-se ca nu poate fi acceptata, deoarece intre ceie
doua
grupe de probe nu exista substantial o demarcate neta. Astfel, o proba
propusa
si administrate in aparare, poate fi folosita, īn cele din urma, prin
coroborare cu alte probe, īn sprijinul īnvinuirii.
Clasificarea
prezinta īnsa un interes
practic, sub aspectul sarcinii probei si a ordinii administrarii.
Distinctia
īntre probele īn acuzare (propuse de procuror si de partea vatamata) si
probele
īn aparare (propuse de inculpat si aparatorul sau, īn practica) rezulta
expres
si din dispozitiile Cod Pen.
2. Dupa
izvoarele (sursa) lor, probe!e pot
fi imediate si mediate:
- probele
imediate sunt acele eiemente de
fapt obtinute de
organele judiciare dintr-o sursa directa, mijlocita (,,prima sursa"),
cum
ar fi relatarile unui rnartor ocular; continutul unui nscris original;
rezultatul examinarii directe a mijloacelor materiaie de proba etc.; probele
mediate (secundare, mijlocite) sunt probele care provin dintr-o
sursa
mai īndepartata, cum ar fi: relatarile unui martor despre īmprejurari
pe care
le-a auzit de la o alta persoana. Īn practica, evident ca este de
preferat sa
se obt.ina probe imediate, deoarece cu cat intervin mai multe verigi
fata de
prima sursa, cu atat este mai putina siguranta cu privire la
exactitatea
probei. Unii autori au formulat chiar regula, potrivit careia gradul de
veracitate si de concludenta a probelor mediate este invers
proportional cu
departarea lor de obiectui probatiunii; cu cat aceasta departare este
mai mare,
cu atat mai mica este condudenta probei. in acest scop, organele
judiciare
trebuie sa verifice sursele probelor mediate, cu deosebita
minutiozitate,
pentru ca faptele si īmprejurarile dovedite si stabilite prin
intermediul
acestora sa contribuie ia
aflarea
adevarului.
3. Dupa
legatura lor cu obiectul
probatiunii, probele se
impart in probe directe
si probe
indirecte:
- probele
indirecte sunt cele care dovedesc,
m mod nemijlocit,
vinovatia sau nevinovatia
īnvinuitului sau
inculpatului. Astfel de
- probe sunt:
relatarile martorilor
oculari, prinderea īn flagrant delict;
- probele
indirecte sunt cele care
nu dovedesc nemijlocit existenta sau
inexistenta
faptei, vinovatia ori
nevinovatia faptuitorului, dar care, prin coroborare cu alte
probe, pot
conduce la concluzii privitor la existenta sau inexistenta faptului
principal310.
Constituie probe
indirecte: relatiile
conflictuale dintre inculpat si victima; gasirea la
locul savarsirii
infractiunii a unui
obiect apartinand inculpatului etc.
In practica
noastra judiciara, probatoriul
este format atat din probe directe,
cat si
indirecte. fn principiu, s-a
exprimat opinia ca o singura proba directa, este suficienta
pentru dovedirea existentei sau
inexistentei faptei ori a vinovatiei sau
nevinovatiei In
ceea ce ne priveste,
consideram ca nu poate fi corect un asemenea raspuns. Dovedirea
existentei sau
inexistentei faptei, a vinovatiei sau nevinovatiei trebuie sa fie certa si nu suficienta. Or,
pentru a se ajunge la o dovedire certa, organeie judiciare trebuie sa
manifeste
rol activ si sa administreze toate probele necesare pma la aflarea
certa a
adevarului. Problema se complica īn cazul probatiunii prin probe
indirecte. O
singura proba indirecta nu va fi niciodata suficienta pentru stabilirea
faptului principal. Este necesar un ansamblu de probe indirecte, care
sa
conduca īn mod cert, prin coroborarea lor, la aceeasi unica concluzie
(cu
excluderea oricarei alte posibilitsti)
Dupa administrarea, verificarea si evaluarea mai multor
probe indirecte, judecatorul trebuie sa ajunga la o singura concluzie
(unica
care se poate desprinde) care sa reiasa din fnlantuirea logica a
acestora3 .
In opinia
noastra, solutia unei cauze
penale trebuie sa fie, īntotdeauna, unicul rezultat impus de
probele
obtinute legal, administrate cu stricta respectare a legii,
interpretate si
apreciate temeinic si corect de catre instanta, si care confera
certitudinea
adevarului privitor !a toate aspectele obiectului probatiunii.
E)
Procedura probatiunii
1, Sarcina
probatiunii (onus probandi) este
obligatia procesuala ce revine unui
participant m procesul penal de a dovedi ]mprejurarile care formeaza
obiectul
probatiuni. Aceasta obligate revine, in principal, celui care afirma
(actori
incunbit probatio), adica, īn procesul penal, subiectilor procesuali
care
exercita actiunea penala. Astfel, art. 65 alin. 1 C.proc.pen. prevede
ca
sarcina administrarii probelor revine organului de urmarire penala si
instantei
de judecata. In cazul in care s-au strans probe despre existenta faptei
si a
vinovatiei, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze
netemeinicia lor
(eel ce invoca o alta īmprejurare, este obligat la randul lui, sa o
dovedeasca
- ,,reus in excipiendo fit actor"), in lipsa probelor de vinovatie,
īnvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa
(art. 66
alin. 1 C.proc.pen.).
Invinuitului sau
inculpatului, precum si
celorlalte parti le revine dreptul (nu sarcina) de a
dovedi īmprejurarile
pe care le invoca. In acest sens, art.67 alin.
1 C.proc.pen. prevede ca, m cursul procesului penal, partile pot
propune probe
si cere administrarea lor.
In realizarea
obligatiei privind administrarea tuturor probelor
necesare intr-o cauza, organelle judiciare trebuie sprijinite de catre
persoanele care cunosc probe sau detin mijloace de proba. In acest sens, art. 65 alin. 2 C.proc.pen.
instituie obligatia ca, la cererea organului de urmarire
penala ori a
instantei de judecata, orice persoana care cunoaste vreo proba sau
detine vreun
mijloc de proba, sa le aduca la cunostinta sau sa le īnfatiseze.
2. Procedura
administrarii probelor consta
din descoperirea probelor (investigatii proprii
ale organelor de
urmarire penala, propuneri de proba din partea
partilor) dispunerea efectuarii lor, care creeaza obligatia administrarii
lor prin procedeele probatorii316.
Codul nostru de
procedure penala a prevazut, īn mod expres si
limitativ, mijloacele de proba (in art. 64) si a reglementat procedura
de
administrare a fiecarui mijloc de proba, stabilind procedeele si
conditiile in
care poate fi folosit.
In faza de
urmarire penala, organele de
urmarire penala (procurorul si
organele de cercetare penala) au sarcina de a descoperi si strange
probele care
trebuie administrate. In acest scop, organele de urmarire penala se pot
folosi
de nformatiile pe care le contin mijloacele prin care au fost sesizate
(plangerea, aenuntul), pot efectua cercetari la fata locului, pot chema
si
asculta martori, pot – scune efectuarea de expertize etc.
Obligatia de
descoperire si strangere a
probelor se realizeaza, īnsa, si prin posibilitatea acordata
īnvinuitului sau
inculpatului si celorlalte parti, de a propune probe si a cere
administrarea lor. In acest sens, cu ocazia ascultarii īnvinuitului sau
inculpatului si a celorlalte parti, organul de urmarire penala
īntreaba pe :ai
GJ privire la probele pe
care īntelege sa le propuna (art. 72 C.pr.pen.). Daca probele propuse
sunt
concludente si utile, organul de urmarire va dispune admiterea si
administrarea
.
In cursul judecatii,
administrarea
probelor se face de catre instanta de judecata, īn prezenta
procurorului, a
partilor si aparatorilor, in conditii de oralitate, publicitate,
nemijlocire si
contradictorialifate. Cu respectarea principiilor mai sus-mentionate,
instanta
are obligatia sa verifice toate probele stranse īn cursu! urmaririi
penale,
care au constituit temei pentru trimiterea īn judecat si, īn virtutea
rolului
ei activ, sa dispuna, din oficiu, sau la cerere, administrarea
oricaror
alte probe noi, necesare aflarii adevarului.
Legea prevede
posibilitatea, pentru
procuror si parti, de a propune probe noi, atat īnainte de
īnceperea
cercetarii judecatoresti, cat si īn cursul desfasurarii acesteia (art.
320,
331, 339 C.pr.pen.), pana īn momentul epuizarii probatiunii.
Trebuie facuta
precizarea ca momentul
epuizarii probatiunii este numai acel moment īn care au fost
administrate toate
probeie necesare aflarii adevarului, si s-a ajuns la o concluzie certa
cu
privire la toate aspectele care intereseaza obiectul probatiunii.
Instanta va
dispune, prin īncheiere, administrarea
tuturor probelor, daca sunt concludente, utile si necesare lamuririi
cauzei sub
toate aspectele.
Spre deosebire
de faza de urmarire penaia,
īn care descoperirea si strangerea probelor sunt guvernate de regulile
specifice acestei faze, care este secrets318, administrarea probelor īn
faza de
judecata se face public, oral, nemijlocit si contradictoriu.
|