untitled
Generalităţi: prezenţa sulfiţilor în sânge a fost
considerată ca indicator de expunere la bioxidul de sulf. Incostanta cu
care au
fost puşi în evidenţă, semnificaţia acestui indicator bichimic la
expunerile la
concentraţii ridicate.
Principiul metodei: bioxidul de sulf
din sânge formează cu reactivul fuxin formolic un complex colorat a
cărui
intensitate este proporţională cu concentraţia.
Reactivi:
-formaldehidă, soluţie 40%;
-pararozanilină 3% în soluţie
alcoolică;
-reactiv fuxin-formolic;
-hidroxid de potasiu,
soluţie alcoolică 1%;
-soluţie saturată de
clorură mercurică(HgCl2);
-soluţie etalon stoc
pentru bioxid de sulf;
-soluţie etalon de
lucru.
Recoltarea probelor de sânge: sângele care se recoltează din
deget e un anticoagulant.
Mod de lucru: într-o eprubetă de centrifugă se introduc 0,5
ml soluţie alcoolică de KOH 1%, 2,2 ml apă bidistilată şi 0,2 ml sânge.
Eprubeta se agită timp de 2-3 minute apoi se adaugă 1 ml soluţie
saturată de
clorură mercurică, agitând din nou. Se centrifughează la 4000 turaţii,
timp de
5 minute şi apoi se iau cu atenţie din supernatant 2 ml şi se introduc
într-o
eprubeta peste care se adauga 4 ml reactiv foxin-formolic. Dupa 5’ se citeşte extincţia
la
spectrofotometru la lungimea de undă de 570 nm în cuva de 1 cm. Valoarea
extincţiei se
raportează la curba de etalonare care se întocmeşte după schema de mai
jos:
Concentraţia SO2/proba
µg
0
1
3
5
7
9
10
Soluţia etalon de lucru
ml
0
0,1
0,3
0,5
0,7
0,9
1,0
Apă bidistilată
ml
1,5
1,4
1,2
1,0
0,8
0,6
0,5
Soluţia de clorură mercurică
ml
Câte 0,5 ml
Reactiv fuxin-formolic
Ml
Câte 4 ml
După
fiecare adăugare de reactiv se agită
eprubetele. Se lasă apoi 5’
în repaus şi se citeşte extincţia în aceleaşi condiţii ca şi proba. Se
trasează
curba de etalonare.
Calcul: mg SO2%
=c/v ·10
C =concentraţia
înµg SO2 din proba de sânge;
V =cantitatea
de sânge luată în lucru, în ml.
Determinarea fluorului din urină
Generalităţ:
calea principală de
eliminare a fluorului din organism este cea renală. La o ingestie
normală de
fluor, concentraţia fluorului urinar este proporţională cu ingestia.
Dacă organismul
este expus la concetraţie crescută de fluor, nivelul fluorului din
urină creşte,
dar fără a se menţine proporţionalitatea cu gradul de expunere.
Principiul
metodei: fluorul este
separat din urină prin microdifuzie sub forma de HF, care este prins pe
o peliculă
de hidroxid de sodiu ca fluorura de sodiu. Dozarea se face colormetric,
prin
decolorarea lacului SPANDS- azotat de thoriu, proporţional cu
concentraţia
fluorului.
Reactivi
şi material necesar:
-hidroxid de sodiu: soluţie alcoolică 0,05 N;
-acid percloric 70%;
-azotat de thoriu 0,004M;
-soluţie etalon stoc pentru fluor;
-SPANDS, 0,004 M;
-soluţie etalon stoc entru fluor;
-soluţia etalon de lucru;
-sulfat de argint, pulbere;
-acid clorhidric 0,05;
-2,5 ml soluţie de azotat de thoriu 0,004 M;
-5,0 ml soluţie SPANDS 0,004 M;
-0,04 soluţie de HCl 0,05 N;
-apă bidistilată;
-cutii din polistiren folosite la
ambalajul medicamentelor (faringosept sau B complex);
-capace din plastic cu care se astupă
flacoanele de vitamina C.
Recoltarea se face din urina din 24 de ore, într-un
recipient de polistiren.
Mod
de lucru: 2 ml urină se
introduc într-un capacel de plastic care se amplasează în capacul unei
cutii de
polistiren. În corpul aceleiaşi cutii se introduce 1 ml soluţie
alcoolică de
hidroxid de sodiu şi se lasă la etuvă la 60˚C pentru evaporarea
alcoolului şi
formarea peliculei de hidroxid de sodiu.
În căpăcelul cu urină se introduc 0,1g sulfat de
argint şi 2 mg acid percloric, se închide imediat cutia şi se lipeste o
fâşie
de leucoplast în jurul cutiei pentru a evita pierderile de fluor.
Paralel cu proba, în condiţiile identice se procedează
pentru proba martor
(apa bidistilată) şi 5 etaloane care conţin cantităţi succesive de
fluor (1; 3;
5; 7; 10 µg F) introducându-se în fiecare căpăcel câte 0,1; 0,3; 0,7; şi 1,0 ml soluţie etalon de lucru de fluorură
de sodiu. Se completeaza apoi volumul cu apă bidistilată până la 2 ml.
În
continuare se procedează ca şi pentru proba de urină. Cutiile bine
închise se
introduc în etuvă la 58˚-60˚C, timp de 20 ore pentru realizarea
difuziei.
Se scot cutiile de la etuvă şi în corpul cutiei
unde s-a realizat pelicula de hiroxid şi fixarea fluorului se introduc
2 ml apă
bidistilată, 4 ml acid clorhidric 0,05 N şi 4 ml lac SPANDS-azotat de
thoriu.După 10’
se citeşte extincţia de la spectrofotometru la lungimea de undă de 580
nm în
cuva de 1 cm.
Cu valorile extincţiilor obţinute pentru proba martor şi etaloane se
trasează o
curbă.
Calcul: mg F/dm3 = c/v
C =concentraţia în µg fluor din proba de urină luată în
lucru;
V =cantitatea de urină luată în lucru, în ml;
Obs.:
concentraţia fluorului în urină la o
expunere normală de fluor este între 0,5-1,5 mg/dm3.
Determinarea mercurului din urină
Generalităţi: creşterea concentraţiei mercurului
în urină poate
indica depozitarea de mercur sau intoxicaţie cu acest metal. Totuşi
rezultatele
sunt neconstatate, după pătrunderea în organism mercurul dispărând
repede din sânge
în urină. Mai constant şi cu valoare mai ridicată pentru diagnosticul
de
expunere este determinarea Hg în păr şi unghii.
Principiul metodei: mercurul formează cu
difeniltiocarbazona un
complex colorat la pH =1,5-2,0.
Reactivi:
-E.D.T.A-Na2, soluţie 0,1
N;
-acid sulfuric conconentrat
d= 1,84;
-acid
sulfuric diluat;
-permanganat de potasiu, soluţie
saturată;
-galben de metanil, soluţie
0,1%;
-roşu de fenol, soluţie
0,1%;
-ditizonă, soluţie stoc
0,1% în cloroform;
-ditizonă soluţie de lucru;
-soluţie de hidroxilamină 10%;
-soluţia e spălare;
-toluen pur;
-soluţia etalon stoc pentru mercur;
-amoniac concentrat.
Recoltarea probelor: urina se recoltează din
prima emisiune de
dimineaţă sau urina colectată în 24 ore (vasele în care se face
recoltarea
trebuie bine clătite) cu soluţie de acid azotic (1:25) şi apoi cu apa
bidistilată.
Mod de lucru: într-o capsulă
de porţelan se introduc 50 ml
urină, 5 ml H2SO4
concentrat (d =1,840) şi 15 ml soluţie saturată de permanganat
de
potasiu. Se încălzeşte moderat pe baia de nisip fără a ajunge la
fierbere,
acoperind vasul cu o sticlă de ceas, până ce lichidul supernatant
devine limpede
şi incolor prezentând pe fundul vasului un precipitat brun. Dacă
precipitatul
lipseşte înseamnă că trebuie să se mai adauge soluţie de permanganat de
potasiu
şi se continuă încălzirea până ce lichidul supernatant se decolorează
complet.
După răcire excesul de permanganat se îndepărtează cu hidroxilamina
adăugând
picătură cu picătură până la disparţia precipitatului brun şi apoi un
exces de
5 ml hidroxilamină. Se trece proba cantitativ într-o pâlnie de
separare, se
ajustează pH-ul la 1,2-2,0 aşa cum s-a arătat la determinare mercurului
din aer
şi se procedează în continuare la fel ca şi la aer.
Calcul: µg mercur/dm3 urină = C x 20
C = concentraţia în µg mercur din proba de urină luată în
lucru µg
mercur/urina din 24 ore = C x 20 x V24.
V24 = cantitatea de urină colectată în 24 ore, în
litri.
Obs.: valoarea
normală a mercurului în urină
este de 30 µg/urina din 24 ore.
Determinarea mercurului din păr
Principiul
metodei: ionii de mercur în
mediul acid formează cu difenilcarbazona un complex colorat în
portocaliu,
ditizonatul de mercur, care se extrage cu toluen şi se poate
colorimetra.
Reactivi
şi material necesar:
-acid azotic d= 1.41 şi soluţii apoase de 2% şi
10% în volume;
-acid sulfuric d= 1,84 şi soluţie apoasă de 50% în
volume;
-hidroxid de amoniu soluţie 25%;
-parmangant de potasiu soluţie saturată;
-clorură stanoasă10% în HCl concentrat;
-galben de metalin soluţie apoasă 0,1%;
-roşu de fenol 0,1;
-ditizonă soluţie stoc 0,1% şi 0,5%;
-ditizonă, soluţia de lucru;
-clorhidrat cu hidroxilamină, soluţie 10%;
-E.D.T.A.- sarea de sodiu;
-clorură stanoasă soluţie 10%;
-soluţia de spălare;
-soluţie etalon stoc;
-apă bidistilată în prezent permanganatului de
potasiu şi hidroxidului de sodiu.
Mod
de lucru : în
balonul cu fundul rotund de la aparatul de distilat mercur se introduc 2 g păr, câţiva ml de
apă
bidistilată, 10 ml acid azotic, 10 ml apă oxigenată şi 2 ml clorură
stanoasă
10% în acid clorhidric. Se
fixează balonul la parat şi se da drumul la foc foarte încet. Se
distilează
aproximativ 1/2 oră şi se continuă determinarea la fel ca la
determinarea
mercurului din apă.
Determinarea plumbului în sânge
Generalităţi: plumbul se găseşte în sânge atât sub
forma anorganică cât şi legat de unele substanţe organice. Cea mai mare
parte a
plumbului din sânge, se găseşte în eritrocite. Concentraţia plumbului
în sânge
ne dă indicaţii cu privire la indigestia şi eliminarea lui în organism,
mai
precis la cantitatea de plumb pe care organismul o fixează.
Principiul
metodei: plumbul are proprietatea
de a reacţiona cu difenilcarbazona, în mediul alcalin cu care formează
un
complex colorat în roşu, ditizonatul de plumb, colorimetrabil.
Reactivi:
-acid azotic (d= 1,40);
-acid azotic 1% şi 0,05% în clorofrom;
-cloroform;
-ditizonă 0,01% şi 0,05% în cloroform;
-soluţia tampon de citrat;
-soluţia de spălare;
-soluţia etalon stoc pentru plumb;
-soluţia etalon de lucru;
-acid tricloracetic 10% şi 5%;
-acid percloric 70%.
Recoltarea: sângele se recoltează prin puncţie venoasă
cu un ac sterilizat prin fierbere în apă distilată, pe fluorura de
sodiu (0,1)
ca anticoagulant.
Modul de lucru: 10 ml de sânge bine omogenizat se introduc
într-o eprubeta de centrifugă
de 50 ml în care se află 10 ml apă bidistilată. Se amestecă bine cu o
baghetă
de sticlă pentru a se realiza hemoliza şi apoi se adaugă 10 ml acid
tricloracetic 10%, picătură cu picătură sub agitare continuă. Se lasă
apoi o oră
în repaus şi se centrifughează la 3000 turaţii, timp de 5’. Supernatantul se
trece într-o
capsula de porţelan. În eprubeta de centrifugă se mai adaugă 10 ml acid
tricloraceti. Se adaugă 5 ml acid azotic 5% şi se amestecă bine
centrifugâdu-se
din nou. Supernatantul se separă în aceeaşi capsulă. Peste fracţiunile
extrase în
tricloracetic se adaugă 5 ml acid azotic concentrat (d = 1,42) şi se
încălzeşte
pe baia de nisip până rămân aproximativ 5 ml lichid. După ce s-a răcit
se adaugă
0,5 ml până la uscare. Dacă reziduul nu este alb se mai adaugă 1 ml
acid azotic
şi 2-3 picături de acid percloric şi se evaporă din nou la sec. Se
repetă operaţia
până ce reziduul este perfect alb. Se adaugă apoi 2 ml apă bidistilată
şi se
evaporă iarăşi până la sec. Peste reziduul uscat se adaugă 10 ml acid
azotic
(1 :25) şi apoi conţinutul se trece cantitativ într-o pâlnie de
separare
cu porţiuni mici de apă bidistilată (să nu depaşească volumul final 40
ml). Se
adaugă 15 ml soluţie tampon şi dacă proba se tulbură se mai adaugă
soluţie
tampon până la limpezirea completă.
Paralel se face o probă martor
folosind 15 ml acid tricloracetic care se tratează la fel ca şi proba.
În
continuare se procedează la fel pentru determinarea plumbului în apă şi
aer.
Calcul :
µg Pb/100 ml sânge = C x 10
C = concentraţia în µg Pb din proba de sânge
luată în lucru;
Obs.:
valoarea normală a plumbemiei este
de 30 µg/100 ml sânge.
Determinarea plumbului în urină
Generalităţi: plumbul în urină se găseşte
sub formă de combinaţii organice şi anorganice. Concentraţia plumbului din urină ne poate da unele
indicaţii cu privire la impregnarea organismului cu plumb.
Principiul metodei: plumbul are proprietatea de a
reacţiona cu ditizona, în mediu alcalin cu care formează un complex
colorat în
roşu, ditizonatul de plumb, colorimetrabil.
Reactivi:
-acid azotic (d= 1,40) ;
-acid azotic 1% şi 0,05%;
-cloroform;
-ditizonă 0,01% şi 0,05%;
-soluţia tampon de citrat ;
-soluţia de spălare;
-soluţia etalon stoc;
-soluţia etalon de lucru;
-permanganat de potasiu, soluţie saturată;
-soluţie de hidroxilamină 10%.
Recoltarea: urina se recoltează în vase bine spălate
cu detergent şi clătite cu o soluţie de acid azotic 1:10 şi cu apă
bidisitlată.
Recoltarea urinei se face din prima emisiune de dimineaţă sau din urina
colectată în 24 de ore.
Mod
de lucru: într-o capsulă
de porţelan se introduc 25 ml urină şi se adaugă 2,5 ml acid azotic (d
= 1,42) şi
8,5 ml soluţie saturată de parmanganat de potasiu. Se încălzeşte pe
baia de
nisip, moderat, până ce lichidul supernatant devine limpede şi incolor.
Pe
fundul vasului trebuie să persiste un rest de precipitat brun. În caz
contrar
se mai adaugă câţiva ml de permanganat continuâdu-se încălzirea. După
răcirea
parţială a soluţiei, se tratează excesul de permanganat cu
hidroxilamină, adăugându-se
picătură cu picătură până la dispariţia completă a precipitatului brun
şi apoi
un exces de 2 ml. Paralel cu proba de urina se face un martor cu apă
bidistilată
şi care se lucrează în aceleaşi condiţii ca şi proba.
Se trece continutul din capsulă cantitativ într-o pâlnie de
separare cu porţiuni
mici de apă bidistilată să nu depăşească 40 ml. Se adaugă 15 ml soluţie
tampon
până la limpezirea completă.
Calcul: µg Pb/dm3 urina= c/v ·V24
C= concentraţia în µg Pb din proba de urină luată în lucru
V= cantitatea de urină luată în lucru, în ml
V24= cantitatea totală de urina eliminată în 24
de ore în ml
Obs.: Valoarea
normală a plumbului în urină
este de 50 µg/urina/24 ore.
Determinarea enzimei ∆ amino-levulinic
Dehidraza (ALA-dehidraza)
Generalităţi: enzima ALA-dehidraza intervine în
biosinteza hemului la etapa de cuplare a celor două molecule de acid
molecule
de acid ∆ amino-levulinic pentru a forma porfobilinogenul, precursorul
nucleului porfirinic. Activitatea acestei enzime este inhibată în cazul
expunerii organismului la plumb.
Principiul
metodei: activitatea
ALA-dehidrazei se determină prin dozarea colormetrică a
porfobilinogenului din
sânge înainte şi după incubarea sângelui total cu acid ∆
amino-levulinic ca
substrat.
Reactivi:
-acid ∆ amino-levulinic 0,01 M;
-reactiv;
-deproteinizant: acid tricloracetic 10%;
Recoltarea
probelor: sângele se
recoltează prin puncţie venoasă pe heparină.
Mod
de lucru: în 2 eprubete
de centrifugă care se notează cu P şi M se introduc în fiecare câte 0,2
ml sânge
heparinizat şi 1,3 ml apă bidistilată, se amestecă uşor şi apoi se
introduc într-o
baie termostat la 37˚C timp de 10’
pentru realizarea hemolizei. În eprubeta P se introduce 1 ml acid ∆
amino-levulinic (substrat) iar în eprubeta M 1 ml acid tricloracetic,
se agită şi
apoi 1 ml acid ∆ amino-levulinic. Ambele eprubete se ţin la incubat
timp de 60’
la 37˚C. După incubare se
adaugă şi în eprubeta P 1 ml acid tricloracetic. Se centrifughează
ambele
eprubete la 3000 rotaţii timp de 10’.
Se ia din supernatant câte 1 ml şi se introduce în alte 2 eprubete
peste care
se adaugă 1 ml reactiv Ehrlich.
Calcul: unităţi ALA-dehidraza/ml eritrocite =
12,5 x E60 – E0/ % hematocrit x1000
E60= valoarea extincţiei probei din eprubeta P.
E0= valoarea extincţiei din eprubeta M.
Obs.: se
consideră ca valori normale pentru
activitatea ALA-dehidrazei 25 unităţi/l de eritrocite.
Determinarea hematocritului
(volumul eritrocitelor)
Principiul
metodei: sângele se
centrifughează şi se separă eritrocitele de plasmă iar prin evaluarea
raportului cantitativ între ele se obţine volumul eritrocitelor.
Reactivi
şi material necesar:
-centrifuga;
-anticoagulant-heparina;
-material pentru recoltarea sângelui prin puncţia
venoasă;
-hematocrit.
Recoltarea
probei de sânge: sângele
se recoltează prin puncţie venoasă heparina (o picătură de heparină
este
suficientă pentru 5 ml sânge).
Mod
de lucru: sângele se introduce în hematocrit şi se
centrifughează la 4000 rotatii timp de 20’. După centrifugare
se măsoară înălţimea „h”
a coloanei de eritrocite şi înălţimea „H” a coloanei totale de sânge.
Dacă
tubul este gradat în mm se face citirea direct, dacă nu este gradat,
înălţimea
se măsoară cu ajutorul unei rigle.
Calcul:
hematocrit% =100 x h/H.
h= înălţimea coloanei de eritrocite,
în mm;
H= înălţimea coloanei totale de sânge,
în mm;
Obs.:
valori normale ale
hematocritului: bărbaţi 44,9%; femei 40,7%.
Determinarea acidului ∆
amino-levulinic în
urină
Generalităţi: ca şi coproporfirinele, concentraţia
acidului delta-amino-levulinic creşte în urină în expunerea
organismului la
concentraţii crescute de plumb în urma perturbării biosintezei hemului
produsă
de prezenţa plumbului.
Principiul
metodei: acidul ∆
amino-levulinic se separă din urină prin reţinerea lui pe o coloană cu
răşini
schimbătoare de ioni, cationică şi determinarea colorimetrică cu
reacticul
Ehrlich.
Reactivi şi material necesar:
-hidroxid de sodiu 1 N;
-acid clorhidric 1 N şi 2 N;
-tampon acetat, pH = 4,6;
-acetat de sodiu 2 M;
-acid acetic glacial;
-acid acetic soluţie 1 M şi 0,2 M;
-acetilacetonă;
-acid percloric 70%;
-răşină cationică DOWEX 50 - x 8, granulaţie
200-400 mesh forma H+;
-răşină anionică (pentru îndepărtarea
porfobilinogenului) răşină DOWEX 2- x8 sau DOWEX 1- x8 cu granulaţia de
200-400
mesh sub formă de acetat;
-reactiv Erlich.
Recoltarea
probelor: urina se
recoltează din prima emisiune de dimineaţă sau din urina colectată în
24 ore şi
se lucrează cât se poate de repede.
Mod
de lucru: cele 3 coloane
se aşează una deasupra celeilalte având grijă ca deasupra să fie
coloana
anionică. Se introduc în coloane 8 ml apă bidistilată şi se aşteaptă să
treacă
complet prin cele două coloane [în coloana anionică s-a reţinut
porfobilinogenul iar în cea cationică acidul ∆ amino-levulinic (ALA)].
În coloana cationică se introduc 7 ml acetat de
sodiu 1 M
care este prins într-o eprubetă gradată de 10 ml. Se completează
volumul la 10
ml cu soluţie tampon de acetat şi se adaugă apoi 0,2 ml acetilacetonă,
se agită
bine eprubeta se adaugă 2 ml reactiv Ehrlich şi se amestecă bine. Se
lasă în
repaus 15’
apoi se citeşte extincţia la spectrofotometru la lungimea de undă de
553 nm în
cuva de 1 cm.
Citirile se fac faţă de un martor preparat din 2 ml apă bidistilată şi
2 ml
reactiv Ehrlich.
Calcul: mg ALA/dm3 urina =E553
x 47,6.
Valoarea normală a acidului ∆ amino-levulinic în
urină este de 5,2 mg/urina din 24 ore.
Determinare porfirinelor urinare
Generalităţi: perturbarea biosintezei hemului este unul
din efectele toxicităţii plumbului evidenţiată prin creşterea excreţiei
urinare
de coproporfirine şi acid ∆ amino-levulinic.
Principiul
metodei: porfirinele
urinare sunt extrase şi aduse în soluţie cu acid clorhidric apoi se
măsoară
extincţia la lungimea de undă maximă a bandei de absorbţie
caracteristică
porfirinelor. Concentraţia porfirinelor se calculează pe faza
coeficientului de
extincţie molar.
Reactivi:
-acid acetic glacial;
-eter etilic;
-acetat de etil;
-acid clorhidric soluţie 0,1 N şi
0,5 N;
-soluţie de iod 0,1 N;
-tiosulfat de sodiu, soluţie 0,1 N.
Recoltarea:
urina se recoltează din prima emisiune de dimineaţă şi se păstrează cel
mult 3
ore ferită de lumină, sau urina colectat în 24 ore în care se adaugă 2
ml
toluen pentru conservare.
Mod de lucru:
într-o pâlnie de separare se introduc 5 ml urină şi 1 ml acid acetic.
untitled
Dacă proba de urina este proaspătă,
se oxidează prin adăugarea a 5 picături de soluţie de iod iar excesul
se îndepărtează
prin adăugarea a 5 picături de tiosulfat. Probele colectate în 24 ore
nu se mai
oxidează. Se adaugă 30 ml eter etilic şi se agită bine proba timp de 3’. Se separă stratul
de urină în
altă pâlnie. În prima pâlnie se adaugă de 2 ori câte 5 ml de apă
bidistilată şi
stratul apos se separă tot în cea de-a doua pâlnie.
Peste stratul eteric (pâlnia 1) se
adaugă porţiuni succesive de câte 1 ml de HCl 0,1 N agitând de fiecare
dată pâlnia
câte 1’
iar
extracţiile acide sunt unite într-o eprubetă gradată de 10 ml. Sunt
suficiente
4 extracţii cu acid şi se completează volumul până la 5 ml cu acid.
Dacă
concentraţia porfirinelor este prea mare, culoarea extrasului are o
nuanţă roz.
Se continuă extracţia cu acid până ce
ultima fracţiune extrasă nu mai prezintă fluorescenţă roşie la
lumina
ultravioletă şi în acest caz volumul final se completează până la 10 ml
cu
acid. În extrasul acid sunt conţinute coproporfirinele.
În pâlnia a doua în care se află
urina şi apa de spălare se adaugă 30 ml acetat de etil şi se agită
pâlnia 3’.
Se îndepărtează faza apoasă
iar stratul de acetat de etil se spală de 3 ori cu câte 5 ml apă
bidistilată.
Fracţiunile apoase se elimină. Peste acetatul de etil se introduc
porţiuni de câte
1 ml HCl, 0,5 N şi în stratul acid sunt extrase uroporfirinele.
Fracţiunile
acide sunt unite într-o eprubetă gradată de 10 ml şi se completează
volumul până
la 5 ml acid clorhidric 0,5.
Extincţia extraselor acide se măsoară
la spectofotometru la mai multe lungimi de undă şi anume: 380 nm, 401
nm, 405
nm.
Calcul: µg
coproporfină/dm3 urina =[2Emax –(E380+E430)]V/V1·817.
Emax= valoarea exticţiei la 401 nm;
E380= valoarea exticţiei la 380 nm
pentru interferenţe;
E430= valoarea exticţiei la 430 nm
pentru interferenţe;
V= cantitatea finală a extraselor acide (în
ml);
V1= cantitatea de urină luată în
lucru, în ml;
µg uroporfirine/dm3
urina=[2Emax
–(E380+E430)]V/V1·831.
Emax= valoarea extincţiei la 405 nm.
Obs.: -pentru
exprimarea rezultatelor la urina
din 24 ore concentraţia aflată la litru se raportează la volumul de
urină din
24 ore.
-pentru obţinerea extincţiei
maxime se fac citiri în zona între 396-410 nm, din 2 în 2 nm;
-valorile normale ale
coproporfirinelor urinare sunt de 120 µg/urina din 24 ore;
-valorile normale de
uroporfirine urinare sunt de 20 µg/urina din 24 ore.
Determinarea carboxihemoglobinei
Generalităţi: oxigenul şi oxidul de carbon
concurează pentru aceeaşi
parte a hemoglobinei, dar afinitatea pentru oxidul de carbon a
hemoglobinei
este de 210 ori mai mare decât pentru oxigen. De aceea într-o atmosferă
poluată
cu oxid de carbon, oxigenarea ţesuturilor este deficitară din cauza
creşterii
procentului de carboxihemoglobină. Dacă nivelul carboxihemoglobinei
este sub
10% din hemoglobina totală, presiunea parţială a oxigenului arterial
este
normală, totuşi la concentraţia de 4-10% s-au semnalat modificări
fiziologice.
Când carboxihemoglobina reprezintă 66% din hemoglobina totală, survine
moartea.
Principiul metodei: oxidul de carbon eliberat
din caroxihemoglobină
reduce soluţia de clorură paladoasă proporţional cu concentraţia
oxidului de
carbon. Excesul de
clorură paladoasă se determină colorimetric cu iodura de potasiu:
PdCl2 + CO + H2O
→Pd + CO2 + 2HCl
PdCl2
+ 4IK→[PdI4]K2 +
2KCL
Reactivi şi material necesar:
-clorură
paladoasă;
-hemolizant
de fericianură;
-iodură
de potasiu, soluţie 20%;
-celula
de microdifuzie;
–celula se închide ermetic cu un dop
rodat.
Recoltarea probelor: sângele se
recoltează prin puncţie venoasă într-un tub mic în care s-a introdus în
prealabil cca. 10 mg oxalat de sodiu şi o bilă de sticlă, umplându-se
complet.
Se astupă cu un dop de cauciuc fără a lăsa bule de aer în interior şi
se
omogenizează prin răsturnare de 10-15 ori. În felul acesta proba se
poate păstra
24 ore la rece.
Mod de lucru: exact 1 ml din clorura
paladoasă se introduce în compartimentul central al celulei iar în cel
periferic se introduc 5 ml hemolizant de fericianură.
Se
măsoară exact 1 ml sânge şi se introduce în compartimentul periferic
apoi se închide
imediat celula. Se amestecă lichidele din compartimentul periferic prin
rotire
cu multă atenţie. Se lasă
celula la temperatura camerei şi la întuneric până a doua zi (minimum 6
ore).
Se pipetează cu grijă,
lichidul din compartimentul central într-un balon cotat de 50 ml,
filtrându-l.
Se spală apoi cu porţiuni mici de apă bidistilată până ne-am asigurat
că am
trecut tot conţinutul. Se adaugă apoi în balon 10 ml de IK 20% şi se
completează
la semn cu apă bidistilată.
Paralel cu proba se face
un martor în care se pun numai reactivii fără sânge. Se măsoară
extincţia
probei şi a martorului la spectofotometru, la lungimea de undă de 50 nm
în cuva
de 1 cm.
Calcul: mg PdCl2 redusă= Es –
Ep/Es.
Es= valoarea extincţiei martorului;
Ep= valoarea extincţiei excesului de clorură
paladoasă rămasă în
probă;
g COHb % din Hb totală = g COHb/100 ml sânge/ g Hb
totală/100 ml sânge x
100.
Obs.: valoarea normală a COHb este de 1,5% din
Hb totală pentru nefumători şi de 10% din Hb totală pentru fumători.
Determinarea oxidului de carbon din aerul expirat
Principiul
metodei: aerul expirat se
trece printr-un tub Dräger care are o umplutură de I2O5.
Oxidul de carbon reduce pentoxidul de iod la iod elementar care
colorează în
brun suportul alb.
Material
necesar:
-o pungă de PVC prevăzută cu un tub de cauciuc la
care este ataşată o clema şi se termină cu un tub de sticlă;
-aparatul Dräger;
-tub Dräger pentru oxid de carbon.
Recoltarea
probelor: subiectul este
scos din atmosfera poluată cu oxid de carbon şi este pus sa facă 2-3
inspiraţii
şi expiraţii. Inspiră apoi profund, se menţine în apnee 20’’ după care
suflă
forţat aerul într-o punga de PVC care se astupa bine şi se transportă
în
laborator. Se ataşează la punga de PVC, pompa Dräger la care aste fixat
un tub
Dräger pentru a determina oxidul de carbon. Se aspiră aerul din pungă
cu
ajutorul pompei până când stratul alb din tubul Dräger începe să se
îmbruneze,
oprind pomparea când îmbrunarea stratului a ajuns la o diviziune
exactă. Se ţine
cont de numărul de pompări care s-au efectuat. Se citesc diviziunile de
pe tub
până unde s-a îmbrunat suportul şi se calculează oxidul de carbon după
indicaţiile
date în prospectul aparatului. Cunoscând cantitatea de oxid de carbon
din aerul
expirat în ppm, se poate determina carboxihemoglobina, procentual din
hemoglobina totală după formula: COHb% din Hb totala= ppm CO/ 5
Determinarea hemoglobinei totale
Principiul
metodei: hemoglobina este
oxidată de fericianură la methemoglobina care cu cianura de potasiu
trece în
cianmethemoglobina şi este derivatul cel mai stabil al hemoglobinei al
cărei
coeficient molar de extincţie este stabilit.
Reactivi: soluţia Drabkin: 0,14 g fosfat monopotasic, 0,05 g cianură de
potasiu, 0,2 g
fericianură de potasiu
K3 [Fe (CN)6] se dizolvă în câţiva ml apă
bidistilată. Se
filtrează printr-o hârtie de filtru cantitativă, se adaugă în filtrat 0,5 g saponină, se
agită şi
se păstrează la rece şi în sticlă brună.
Recoltarea
sângelui: sângele se
recoltează prin puncţie venoasă sau din capilare pe un anticoagulant.
Modul
de lucru: într-o
eprubetă se introduc 5 ml reactivi Drabkin şi 0,02 ml sânge bine
omogenizat şi
măsurat cu micropipeta care se descarcă introducând pipeta în lichid
fără a barbota.
Se mai spală de 2-3 ori pipeta cu reactiv fără a produce barbotare. Se
omogenizează proba prin scuturare şi după 10’ se măsoară
extincţia la spectrofotometru la
lungimea de undă de 542 nm faţă de reactivul Drabkin ca martor, în cuva
de 1 cm.
Calcul: g Hb totală/ 100 ml sânge= E542
x 36,8
Obs.: coeficientul molar de extincţie se poate
determina dacă avem soluţii de hemoglobină standardizată dupa formulă:
K= conc.
Standard a Hb/ extincţie.
-concentraţia standard a Hb este înscrisă pe fiolă.
În lipsa standardului de Hb se foloseşte coeficientul molar de
extincţie 36,8;
-valori normale pentru Hb sunt: la bărbaţi –
14–16,5/
100 ml sânge; la femei – 13-/100 ml sânge.
Determinarea methemoglobinei
Generalităţi: nitraţii şi nitriţii din mediu în concentraţie
crescută pot da methemoglobinemii la copii până la vârsta de 1 an
hrăniţi
artificial. Implicaţii în oxidarea fierului din hemoglobină pentru
formarea
methemoglobinei sunt nitriţii. În apă însă nitriţii se găsesc în
concentraţie
mică din cauza labilităţii lor care în prezenta oxigenului trec uşor în
nitraţi
iar absenţa acestuia face ca ei să se reducă la amoniac. Nitraţii în
apă pot
atinge concentraţii crescute şi foarte crescute iar la nivelul tubului
digestiv
al copiilor mici au posibilitatea să se reducă la nitriţi, datorită
florei
reducătoare abundente ce există la acest nivel.
Alte cauze care determină susceptibilitatea
copiilor
la methemoglobinemii sunt: labilitatea hemoglobinei de a trece mai uşor
în
methemoglobină, volum mic de sânge, echipamentul enzimatic
oxido-reducător, de
la nivelul eritrocitelor slab dezvoltat, concentrarea nitraţilor din
apă prin
procesul fierberii şi prezenţa de lapte praf a unei cantităţi crescute
de flora
reducătoare.
Principiul
metodei: methemoglobina
se transformă în cianmethemoglobină care e mai stabilă şi are un
coeficient
molar de extincţie bine stabilit la lungimea de undă de 630 nm. Prin
diferenţa
dintre valoarea extincţiei înainte şi după adăugarea cianurii se obţine
cantitatea de methemoglobină.
Reactivi:
-soluţii tampon de fosfaţi cu pH=6,6;
-soluţia de cianură de sodiu sau
potasiu neutralizată;
-acid acetic 12%;
-fericianură de potasiu 20%;
-soluţie de amoniac 25%;
-oxalat de sodiu, cristale;
-saponină, substanţă.
Mod de lucru:
sângele se recoltează din deget într-un tub mic de sticlă pe oxalat de
sodiu.
Într-o eprubetă se introduc 10 ml
soluţie tampon şi se adaugă 0,1 ml sânge descărcându-se bine pipeta
prin
refulare de 2-3 ori în soluţia tampon. Se amestecă bine conţinutul
eprubetei
apoi se adaugă aproximativ 0,1 g saponină şi se agită eprubeta
timp de 5’
pentru realizarea hemolizei.
Se citeşte extincţia la
spectrofotometru, la lungimea de undă de 630 nm în cuva de 1 cm drum optic. După
citirea
extincţiei se adaugă direct în cuvă o picătură de cianură neutralizată,
se
amestecă bine cu o baghetă de sticlă şi dupa 2’ se citeşte din nou
extincţia la aceeaşi
lungime de undă.
Calcul:
(A-B) · 65= g% methemoglobină
A= valoarea extincţiei înainte de adăugarea
cianurii;
B= valoarea extincţiei după adăugarea cianurii;
65= coeficient extracţie molar.
Determinarea colinesterazei din sânge
Generalităţi:
activitatea colinesterazei din sânge este sensibil influenţată de unele
substanţe
toxice cum ar fi pesticidele organofosforice. Este indicat să se
determine
aceeaşi probă de sânge atât activitatea colinesterazei din eritrocitate
cât şi
cea din plasmă.
Principiul
metodei: prin măsurarea
aceticolinei hidrolizată după incubare cu sânge total se poate aprecia
activitatea colinesterazei. Acetilcolina rămasă după incubare se
determină
colorimetric prin reacţia cu hidroxilamina cu care formează
acetilhidroxilamina
care cu clorura ferică dă un complex roşu, foarte stabil. Pentru a
diferenţia
activitatea celor două colinesteraze se foloseşte un inhibitor specific
pentru
pseudocolinesterază, numit diparcol.
Reactivi:
-tampon barburic pH = 7,4;
-clorhidrat de dietilamino-etil-fenotiazină;
-acid tricloracetic 10%;
-soluţia stoc de clorură de
acetilonă;
-soluţia de lucru de acetilcolină;
-NaOH soluţie 3,5 N;
-HCl soluţie 4 N;
-hidroxilamină hidroclorică;
-soluţie alcalină de hidroxilamină;
-clorură ferică.
Recoltarea probei de sânge: sângele se recoltează pe heparină sau pe alt
anticoagulant.
Mod de lucru:
se măsoară 0,2 ml sânge şi se diluează cu 1,8 ml apă bidistilată,
realizându-se
o diluţie de 1/10, se agită bine pentru a se face hemoliza. Se citesc
extincţiile
la spectrofotomentru la lungimea de undă de 520 nnm în cuva de 1 cm faţă de martorul
de
reactivi.
Calcul:
activitatea colinesterazei se exprimă în µg acetilonă hidrolizată
într-o oră la
38˚C de 1 ml sânge total.
Colinesteraza totală= E-E1/ E· 100.
Colinesteraza globulară =E-E2/E · 100.
Colinesteraza plasmatică: colinesteraza totală –
colinesteraza globulară.
E= valoara extincţiei etalonului E.
E1= valoarea extincţiei colinesterazei
totale.
E2=
valoarea extincţiei colinesterazei globulare.
Obs.: valori normale: -colinesteraza globulară=
34,5;
-colinesteraza
plasmatică= 16,8.
Raportul colinesteraza globulară/ colinesteraza
plasmatică = 0,66.
Colinesteraza globulară se poate raporta şi la
numărul
de eritrocite/mm3.
Colinesteraza globulară/mm3 sânge total
/ coliesteraza (în milioane).
Determinarea cromului din sânge
Generalităţi: cromul hexavalent are o toxicitate
crescută comparativ cu cel trivalent, absorbindu-se uşor pe cale
digestivă,
respiratorie şi prin piele. Este responsabil de frecvenţa crescută a
cancerului
pulmonar.
Principiul
metodei: după
mineralizarea sângelui cromul hexavalent formează cu difenilcarbazina un complex colorat în roz-violaceu a cărui
intensitate este proporţională cu concentraţia cromului.
Reactivi:
-H2SO4 d =
1,84;
-acid percloric 60%;
-acid azotic d= 1,40
-NaOH 10 N;
-permanganat de potasiu 0,1 N;
-azidă de sodiu 5%;
-fosfat monosodic (NaH2PO4
· 2H2O)
60%;
-difenilcarbazină 0,1% în alcool
etilic;
-albastru de timol 0,4%;
-bicromat de potasiu soluţie
standard.
Mod de lucru:
5 ml de sânge total se introduc într-un flacon Erlenmayer peste care se
adaugă
1 ml acid sulfuric, 2 ml acid percloric, 1,5 ml acid azotic şi 2-3
perle de
sticlă. Se acoperă cu o sticlă de ceas şi se încălzeşte pe baia de
nisip până
se obţine culoarea maronie. Se mai introduc câteva picături de acid
azotic când
are loc o reacţie energică. Se repetă adăugarea de acid azotic până
când nu mai
are loc reacţia. Se pune proba direct pe flacără pentru îndepartarea
vaporilor
albi de acid percloric. Se
adaugă 10 ml apă bidistilată şi se continuă fierberea pe sită. Se răceşte şi apoi se adaugă o picătură
de indicator albastru de timol şi hidroxid de sodiu până la culoarea
roz. Se
adaugă 0,5 ml permanganat de potasiu şi se introduce proba în baia de
apă la
80˚C. Dacă culoarea roz a permanganatului a dispărut în 10’ se mai adaugă 0,3
ml
permanganat şi se continuă fierberea 20’. Se scoate proba
din baie şi se adaugă azidă
de sodiu picătură cu picătură până la decolorarea completă. Se introduc
2 ml
fosfat monosodic, pentru îndepărtarea interferenţei fierului şi 1 ml
difenilcarbazină. După 5’ se citeşte extincţia
la un
spectrofometru la lungimea de undă de 540 nm în cuva de 1 cm.
Calcul: µg Cr/100 ml sânge= C/V · 100.
C= concentraţia în µg Cr din proba de sânge luată
în lucru.
V= cantitatea de sânge luată în lucru în ml.
Observaţii: valoarea normală a cromului în sângele
total este de 10 µg/100 ml sânge.
Determinarea arsenului din păr
Generalităţi: arsenul este un toxic cumulativ. O
expunere a organismului la un mediu poluat cu arsen face să crească
concentraţia
acestui element atât în sânge cât şi în urină. Un test mai fidel al expunerii la arsen îl constituie
determinarea lui în firele de păr.
Principiul
metodei: proba de păr se
mineralizează şi arsenul se determină colorimetric cu
dietildicarbamatul de
argint.
Reactivi:
-alcool etilic;
-eter etilic;
-acid azotic d=1,40;
-acid percloric 70%;
-acid clorhidric 20%;
Mod de lucru:
aproximativ 3 g
păr tăiat cât mai aproape de rădăcină se ţin 3-4 ore în eter etilic
pentru
degresare. Se filtrează şi se spală bine cu apă şi detergent, apoi se
clăteşte
cu apă bidistilată şi în final cu alcool
etilic. Se usucă la temperatura camerei între două hârtii de filtru.
După
uscare se cântăresc exact 2 g
păr, se introduc într-un flacon Erlenmayer, peste care se adaugă 10 ml
acid
azotic concentrat. Se acoperă vasul cu o sticlă de ceas, se încălzeşte
pe baia
de nisip până scade volumul la 2-3 ml. După răcire se introduc 5 ml apă
bidistilată şi 10 ml acid azotic concentrat. Se continuă încălzirea pe
baia de
nisip până ce lichidul devine limpede, galben pai şi nu mai emite
vapori bruni.
Dacă nu s-a ajuns la acest stadiu se mai adaugă câţiva ml apă
bidistilată şi
2-3 ml acid azotic şi se continuă fierberea cu grijă ca să nu se
carbonateze.
Se răceşte proba şi apoi se adaugă 1 ml acid percloric şi 2-3 ml apă
bidistilată.
Se continuă încălzirea vasului acoperit cu sticla de ceas până la
decolorarea
completă. Se ia sticla de ceas şi proba se încălzeşte până la evaporare
la sec.
Pentru îndepărtarea urmelor de acid percloric se reia reziduul de 2-3
ori cu câte
5 ml apă bidistilată şi se evaporă. Reziduul trebuie să fie cristalin
şi
perfect alb. Se trece reziduul, cantitativ, cu 10 ml acid clorhidric
20% în
generatorul aparatului de determinat arsenul şi se continuă
determinarea.
Calcul: µg
As/100 g păr = C/g · 100
C= concentraţia în µg As din proba
de păr luată în lucru;
G= cantitatea de păr luată în lucru,
în g.
Determinarea arsenului în sânge
Principiul metodei: proba de păr se mineralizează şi arsenul se
determină colorimetric cu
dietildicarbamatul de argint.
Reactivi:
-alcool etilic;
-eter etilic;
-acid azotic d=1,40;
-acid percloric 70%;
-acid clorhidric 20%.
Mod de lucru:
se recoltează sângele venos pe fluorura de sodiu. Se măsoară exact 10
ml sânge şi
se introduc într-un flacon Erlenmayer peste care se adaugă 10 ml acid
azotic
concentrat. Se fierbe pe baia
de nisip şi se procedează în continuare ca la determinarea arsenului
din păr.
Calcul: µg
As/100 ml păr = C/g · 100.
C= concentraţia în µg As din proba
de sânge;
G= cantitatea de sânge luată în
lucru, în ml.
Obs.:
cancentraţia normală a arsenului din sânge este de maximum 10 µg/100 ml.
Determinarea
arsenului în urină
Principiul
metodei: proba de păr se
mineralizează şi arsenul se determină colorimetric cu
dietildicarbamatul de
argint.
Reactivi:
-alcool etilic;
-eter etilic;
-acid azotic d=1,40;
-acid percloric 70%;
-acid clorhidric 20%.
Mod de lucru: se
recoltează urina din 24 ore. Se iau 200 ml urină şi se introduc într-un
flacon
Erlenmayer peste care se adaugă 10 ml acid azotic concentrat. Se fierbe pe baia de nisip şi se procedează
în continuare ca la determinarea arsenului în păr.
Calcul: µg
As/dm3 = C/V ·1000.
C= concentraţia în µg As din proba
de urină luată în lucru;
V= cantitatea de urină luată în lucru,
în ml.
Obs.:
concentraţia normală a arsenului în urină se considera a fi de 15-60 µg
As/dm3
sau 100 µg As/urina din 24 ore.
|