1
„Cimitirul Vesel” de la Săpânţa
Cu
certitudine, cel
mai mediatizat, controversat şi comercializat brand maramureşean este
„Cimitirul Vesel” din Săpânţa. Bulversant până la renegare, admirat
până la
veneraţie şi comentat din perspective etnografice, folclorice şi
filosofice,
hipnotizant din pricina „albastrului de Săpânţa”, vizitat, citit şi
fotografiat
de sute de mii de turişti din toate colţurile lumii -
cimitirul cu cruci colorate şi poeme hazlii
trebuie privit mai degrabă ca o alcătuire inedită între spirit
(spiritualitate, credinţe ancestrale, concepţii, tradiţii)
şi materie (lemn, pigment vegetal).
Ceea
ce şochează
privirea şi mentalul omului modern este destinaţia
acestor monumente: artefacte într-o necropolă. Obişnuit (prin filiera
dogmatismului creştin) cu o oarecare solemnitate şi sobrietate ce
îmbracă
ritualul legat de înmormântare şi păstrarea memoriei unui decedat, omul
din
ziua de azi este prizonierul unei culturi aflate pe un alt palier
istoric. Cu
greu îşi pot imagina occidentalii că în Europa secolului al XX-lea se
manifestă
(comunitar) un tip diferit de credinţă, grevată pe religia creştină, ca
reminiscenţă a unor concepţii despre viaţă şi moarte demult apuse.
Paradoxul
„fenomenului Săpânţa” s-ar atenua mult dacă monumentele funerare ar
face
obiectul unei expoziţii itinerante prin marile galerii de artă de pe
mapamond.
Privitorii ar savura textele satirice şi ar admira inciziile
multicolore
laterale. Ar aprecia operele de artă de factură populară ca fiind de o
originalitate dezarmantă. Scurt-circuitul mental s-ar produce în
momentul în
care li s-ar comunica faptul că toate aceste artefacte sunt componente
ale
unor monumente funerare ce împodobesc un cimitir din România.
Întrebările
ce ar
urma unei asemenea revelaţii s-ar centra pe termenii: Teribilism?
Kitsch?
Marketing turistic?
În
1935, când Ioan
Stan Pătraş (1908-1977) a asamblat prima cruce de acest gen în
cimitirul
bisericii din sat, nici el, nici preotul şi nici localnicii nu au avut
în
vedere dimensiunea pe care o va lua industria turistică mondială în
secolul al
XXI-lea. Dintotdeauna, expresia artistică
a universului material maramureşean a secondat utilitatea
obiectului. Ba mai mult, orice inovaţie şi nuanţă de
originalitate trebuia fundamentată pe tradiţie
şi acceptarea unanimă a colectivităţii.
Aşa s-a întâmplat şi în
cazul Cimitirului din Săpânţa.
Apariţia
acestui
obiectiv pe harta Europei a prilejuit numeroase sondări ale credinţelor
arhaice, atestate doar de studii de specialitate care citează izvoare
istorice
incerte.
1
Astfel,
s-a
descoperit cu surprindere că populaţia din Maramureş a conservat, în
memoria
colectivă, concepţia potrivit căreia moartea nu este privită cu spaimă
sau
dispreţ, ci considerată un act firesc de integrare în lumea
de dincolo. O lume organizată similar cu a noastră, unde strămoşii
perpetuau aceeaşi organizare şi îndeplineau aceleaşi funcţii,
practicând
aceleaşi îndeletniciri. Erau fiinţe benefice, protectoare. De aceea,
riturile
funerare se desfăşurau aidoma banchetelor, cu veselie şi împăcare
sufletească.
La moartea celor „nelumiţi” (tineri necăsătoriţi) se organizau nunţi
şi
petreceri. Periodic, în cimitirele satelor îşi dă întâlnire întreaga
comunitate, la „Sărbătoarea morţilor”, prilej cu care se aprind
lumânări şi se
consumă alimente şi băuturi peste morminte, dovedind încă o dată că
între lumea
celor vii şi lumea celor morţi se aşază un prag firav, abia perceptibil.
Privit
din acest
unghi, al unei realităţi etnologice dovedite, Cimitirul Vesel din
Săpânţa îşi
decriptează mesajele:
„Eu,
Grigore şi
tata Ion Ilieş / Foaie verde de trifoi / Vă uitaţi bine la noi / Cum
petrecem
amândoi / Căci cu tata m-am tâlnit / Că de el mult am dorit / Că în
război au
plecat / Înapoi n-au înturnat. / Ne află pe ceie lume / Vă zicem la
toţi de
bine!”
„Aici
eu mă
odihnesc / Pop Marie mă numesc / Câte zile am avut / Multă tiară am
ţesut / Şi
nu mult am bătrânit / Iată moartea m-a lovit / Şi aice m-am mutat...”
„Ne
odihnim pe
vecie / Stan Vasile şi soţie / Cât am trăit pe pământ / Am lucrat, nu
am şezut
/ Şi de toate am avut. / Cu coasa-n iarbă am cosit / Babă de treabă am
avut /
Prânzu’ l-au adus pe rând / Tuma când am fost flămând / Moşu a trăit 74
de ani,
baba 76 (1950)”.
*
În
opinia unor specialişti (I. Vlăduţiu, 1981)
tradiţia crucilor pictate în Săpânţa este anterioară lui Pătraş. Însă
acestui
meşter îi revine meritul „de a fi generalizat îmbinarea, pe acelaşi
monument
funerar, a basoreliefului în lemn cu pictura naivă şi versul popular,
creând un
stil şi un limbaj propriu de exprimare”. Acelaşi exeget opinează că Cimitirul Vesel poate fi considerat un
„original muzeu cu valoare estetică, etică şi socială”. În prezent, în
cele
două cimitire din Săpânţa se află câteva sute de cruci pictate în stil
„Pătraş”, realizate de artist sau de ucenicii acestuia.
|