1.htm
Dati-mi un trup, voi muntilor
Poezia "Dati-mi un trup, voi muntilor" face
parte din volumul "Pasii profetului"
(1921) si da un suflu liric impetuos vitalismului expresionist, puterii
launtrice dezlantuite de "strasnicul suflet" al poetului, care isi
cere o materialitate pe masura, depasind, in propensiunea sa catre
absolut, cu
mult pe cea trecatoare, terestra: "Numai pe tine te am trecatorul meu
trup,/ si totusi/ flori albe si rosii, eu nu-ti pun pe frunte si-n
plete,/ caci
lutul tau slab/ mi-e prea stramt pentru strasnicul suflet/ ce-1 port."
Poetul nu cade in extazul laudei inutile pentru "lutul slab" al
trupului uman, nu-i pune pe frunte coroana de "flori albe si rosii",
in baza aceleiasi antinomii ireductibile intre alcatuirea fizica
precara,
efemera si o energie vitala desprinsa dintr-o dezlantuire dionisiaca,
nietzscheeana a fiintei.
Trupul nou, cel dorit cu frenezie, reprezinta o extensie cosmica a
fiintei,
intr-un strigat vital, biruitor, der Schrei-ul expresionist,
izvorat din
adancurile firii umane. intruparea combina elemente ale perenitatii,
telurice
si neptunice: "Dati-mi un trup,/ voi muntilor,/ marilor,/ dati-mi alt
trup
sa-mi descarc nebunia/ in plin!/ Pamantule larg, fii trunchiul meu,/
fii
pieptul acestei naprasnice inimi,/ prefa-te-n lacasul furtunilor, cari
ma
strivesc,/ fii amfora eului meu indaratnic!" Proiectia enorma a eului
liric transforma mersul poetului printre astri intr-un dans cosmic,
dionisiac:
"Prin cosmos/ auzi-s-ar atunci maretii mei pasi/ si-as apare navalnic
si
liber/ cum sunt,/ pamantule sfant." Omul cosmic dobandeste o maretie
titanica, repetand intruparile mitologice ale unui panteism planetar si
depasind conditia efemera " corpului muritor; prin iubire, extinsa la
dimensiuni astrale, comuniunea cu universul e totala, figurata prin
hiperbole
si simboluri memorabile: "Cand as iubi,/ mi-as intinde spre cer toate
marile/ ca niste vanjoase, salbatice brate fierbinti,/ spre cer/ sa-1
cuprind,
mijlocul sa-i frang,/ sa-i sarut sclipitoarele stele." Iubirea,
sentiment
de profunda contopire cu neptunicul si uranicul, reprezinta, pentru
acest homo
cosmicus, energia primara a universului.
Sentimentele antinomice ale acestui trup extins la dimensiuni cosmice
au si
potentialul unor scenarii terifiante: "Cand as uri,/ as zdrobi sub
picioarele
mele de stanca/ bieti sori/ calatori/ si poate-as zambi." Iubirea si
ura,
sentimente contrare, cu efecte sublime sau devastatoare, transfigureaza
binele
si raul ca dimensiuni antitetice ale oricarei geneze, poetul aparand,
in
proiectia sa expresionista, intr-o ipostaza demiurgica, repede
infranta, in
finalul poeziei, de realitatea fiintei efemere a omului: "Dar numai pe
tine te am, trecatorul meu trup." Versul nud, fara extensii figurate,
incepand cu o conjunctie adversativa, neinsemnata, care frange marele
elan
dionisiac, inchide brusc poezia, spatiul iluziilor celui care sufera la
nesfarsit consecintele caderii ingerilor damnati, inchis in
singuratatea
trupului sau degradabil, lipsita de imortalitate.
|