Elemente sacre in poezia interbelica Categoria: Referat Romana
Descriere: |
|
||
|
|
|||
|
1 Elemente sacre în poezia interbelică Perioada interbelică, dintre cele două războaie mondiale, este perioada unei noi sensibilităţi poetice, a unei noi conştiinţe de sine a poeziei care avea să se înscrie în mişcarea de idei europeană, în circuitul ei valoric, de creaţie. Era o evoluţie dialectică, obiectivă. Alături de alte reviste care, prin reprezentanţi, militau pentru o direcţie realistă, democratică în literatură, teoretizând ideea specificului ei naţional, revista “Gândirea”, dincolo de limitele ei ideologice, a avut meritul de a fi grupat în jurul ei pe unii dintre cei mai mari scriitori ai noştri. Critica vorbeşte despre “tradiţionalişti de tendinţă religioasă”, despre un “tradiţionalism decorativ, patetic, elegiac”, despre “iconari”, “ortodoxişti” etc. Cel mai “intens” tradiţionalism l-a reprezentat însă gândirismul, mişcare literară dezvoltată în jurul revistei Gândirea. Avându-l ca doctrinar pe Nichifor Crainic, gândirismul s-a încărcat, în timp, de conotaţii negative, în afara esteticului. Crainic reproşează semănătorismului preocuparea sa unilaterală, adăugându-i dimensiunea elevaţiei spirituale prin racordarea tradiţionalismului la ortodoxism. Aşadar, tradiţionalismul este poezia solidarităţii cu pământul, cu “şesurile natale”, cu străbunii şi cu miturile naţionale. Nichifor Crainic îmbină, într-o manieră specifică, bucolicul cu evanghelicul, adică sacralitatea plaiului străbun cu sfinţenia şi gravitatea sufletului românesc. El nu e atât poetul peisajelor exterioare sau lăuntrice, cât e poetul solidarităţii cu ele. În poezia “Cântecul potirului”, evocarea evanghelică, meditaţia religioasă, înfiorarea mistică în faţa locurilor şi a întâmplărilor biblice sunt temele predilecte ale operei sale lirice. Imagini sfinte ne trimit la “Cina cea de taină”, unde Iisus i-a îndemnat pe ucenicii neştiutori să împartă cu el - pentru ultima oară – pâinea, ce va simboliza trupul celui crucificat, şi vinul semnificând sângele scurs din rănile Fiului Dumnezeiesc. Bunica şi mama încrustează în coaja moale a pâinii semnul crucii, vasul libaţiei cu vin, dus la gură de cel însetat, închipuie potirul sfânt în care a fost strâns sângele Mântuitorului iar boabele mari şi lucitoare ale ciorchinelui sunt aidoma lacrimilor vărsate de Fecioara Maria. Bunicii, copiii şi nepotul acestora subliniază legătura între vârste şi generaţii, asigurată de credinţa lor comună în Dumnezeu. Divinitatea este în toate, atât în lucrurile şi în făpturile de rând, cât şi în cele având o importanţă majoră. Poetul identifică divinitatea cu “pâinea”, “vinul” şi însăşi “viaţa” neamului său. Împreună cu hrana şi băutura, copilul primeşte şi învăţătura biblică necesară, care-l formează ca om. Aşadar ideea ortodoxiei conferă tradiţionalismului preconizat de Crainic o notă aparte, prin care se deosebeşte de semănătorism. Treptat, linia ortodoxistă a poeziei sale o va pune în umbră pe cea tradiţională. Motivele lirice creştin-ortodoxe ajung dominante, ele denotă o fervoare a credinţei în harul dumnezeiesc coborât asupra făpturii de lut, singurul crez ce-i oferă tărie morală. 1 Tot în linia tradiţionalismului gândirist, Vasile Voiculescu scrie o poezie puternic influenţată de spiritul religios, deşi “ortodoxismul” este la el doar un element convenţional, nu unul de structură. Semnele tradiţionalismului său se puteau lămuri încă din volumul de debut cînd poetul evoca viaţa satului, casa părintească, peisajul ţinutului natal într-o manieră semănatoristă. Simbolurile religioase, tot mai frecvente în poezia sa devin repezentări iconografice, căpătând sensuri morale, general-umane, eliberate de orice umbră de misticism. Îngerii din poemele sale sunt metafore ale unor idei abstracte sau se îndeletnicesc cu lucruri care au un caracter foarte profan, participând la muncile câmpului, de exemplu. Se realizează astfel un transfer între sacru şi profan, universul se diafanizează, dar totul ţine de un program, care este nu numai al său, ci al întregii grupări pe care o reprezintă. Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu sunt mistuite de setea de cunoaştere, manifestată în căutarea Creaţiunii, în dorinţa de obiectivare a ei. Meditaţia religioasă se aşază mereu alături de cea filozofică; Modalitatea artistică principală este îmbinarea motivelor creştine cu cântecele lumeşti. Esenţa creştinismului vine din “întrepătrunderea dureroasă între stihiile lumii şi senzualitatea grasă, umilă a pământului”. Acest poet religios, hrănit din substanţa evangheliilor cărora le dă formă de alegorie sau de parabolă, se întoarce mereu către sufletul strămoşesc, reînviind “cuminţenia” pământului şi frumuseţea pârguită de soarele de peste veac al credinţei “creştine”. Poezia lui devine cuminecătură pentru sufletul ce caută dincolo de aparenţele înşelătoare ale vieţii. Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. Imaginile îngerilor, prezente în toată lirica poetului nu pledează pentru încadrarea sa în sfera ortodoxismului, dar “ortodoxismul lui V. Voiculescu este anterior aceluia al Gândirii” – (G. Călinescu). În poezia sa apar îngeri profani, reduşi la simple elemente de decor. Ei sunt dematerializaţi până la abstractizare, uneori rămânând simple nume. În general, poezia de inspiraţie a lui Voiculescu acuză cerebralitatea şi meditaţiile. Propensiunea către o figuraţie biblică, componentă esenţială a tradiţionalismului voiculescian se manifestă plenar în poemul “În grădina Ghetsimani". Rădăcinile poemului se află în universul copilăriei, unde religia era pravilă, enciclopedie a vieţii practice. Cartea oamenilor de la ţară era Biblia. Inspiraţia religioasă îşi fixează limitele în scena biblică a ultimei nopţi pe care Fiul Domnului o petrece împreună cu apostolii. Tabloul narativ se estompează sub căutarea înfrigurată a simbolului. Cu o înverşunare de cătutător de comori, de rob în făurirea poeziei, poetul aruncă în joc toate armele stilistice pentru evitarea cărărilor bătute. Tema rămâne în ultimă instanţă cea a conştiinţei umane: posibilitatea păcatului respins chiar şi în ideea de posibilitate. Iisus încarnează pe de o parte neputinţa omenească de a-şi depăşi limitele în mişcare spre înalt, sacrificiul dureros, sfânt, în faţa cerului închis şi pe se alta ispita înfrântă, doborârea păcatului prin moarte. Tendinţa generală este cea de hiperbolizare, pentru ca astfel să se sublinieze şi mai mult efortul de a ocoli ispita. Strigarea lui Iisus e “amarnică”, cupa e “grozavă”, setea “uriaşă”. Refuzând paharul cu băutură, alegând calea rugăciunii şi forţa pe care o dă credinţa, Iisus a trecut dincolo de moarte. Către final, poemul oferă un contact cu natura, dar un contact în primul rând vizual. Percepută cu ajutorul privirii, natura emoţionează producănd voluptate estetică şi curiozitate intelectuală vie. Meritul de necontestat al creaţiei voiculesciene este acela de a face să trăieşti concomitent în spaţiul arhaic al lumii biblice, să trăieşti concomitent într-un “atunci” şi într-un “acum” care păstreză sensul purităţii creştine. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
