Anxietatea umana
Categoria: Referat
Psihologie
Descriere:
Kierkegaard consideră că omul este individ, fiind, în felul acesta ,
atât el însuÅŸi, cât ÅŸi tot neamul, iar întregul neam participă în/la
individ precum individul la intregul neam. DesăvârÅŸirea omului ,
privită ca stare,... |
|
|
1
ANXIETATEA
Anxietatea este
o permanenţă a modului de fiinţare uman,existând în spaţiul dialogului
dintre sine şi eu, fiind incitată de contactul de orice fel între eu şi
lume.Este la temeiul oricărei puneri în act a omului, la
temeiul oricărei trăiri, iar trăirea aceasta vine la rândul ei să o
întemeieze.Ambiguitatea anxietăţii ,ca atitudine primară ,în primă
instanţă autosuficientăse răsfrânge asupra individului uman
,modelându-l ambiguu.Prin lipsa de obiect concret, ea devine o stare de
nenumit,suportată, totodată intimă şi străină individului,creând şi
distrugând.
Existenţialismul
este cel care revelează anxietatea şi este în stare să o asume,
descoperindu-I relaţia esenţială cu existenţa. Existenţa (lat. Ex-în
afară, sistere-a sta) este faptul de a apărea şi de a se manifesta în
afară,a te confrunta cu faptul prezenţei şi participării la o lume
schimbătoare şi potenţial primejdioasă. Condiţia individului concret
este una de anxietate , rezultată din înţelegerea inevitabilei sale
libertăţi de opta între posibilităţi, din necunoaşterea viitorului, din
apropierea morţii, din finitudinea unei existenţe care a fost precedată
de neant.
Anxietatea dă
naştere deopotrivă îndoielii şi disperării,consideră Kierkegaard,însă
drumul spre absolut este cel ce se confundă adesea cu disperarea
anxietăţii,disperare pentru infinit, preschimbându-se într-un
final în devorare a finitudinilor,descoperire a arbitrariului din ele.
Discursul lui Kierkegaard despre anxietate se
desfăşoară pe fundalul unei etici creştine, suportând conexiuni
multiple cu dogmatica, numită de filosoful danez a doua etică (spre
deosebire de etica necreştină, prima , caracterizabilă prin
refuzul păcatului şi conexiunea cu metafizica). Idealitatea acestei
etici constă în conştiinţa penetrantă a realităţii, iar a-şi
păstra idealitatea chiar ocupându-se de relevarea păcatului implică o
dificultate deosebită a problemelor etice. Noua etică presupune păcatul
strămoşesc, prin care explică păcatul însuşi şi plasează identitatea
drept obiectiv, într-o mişcare de jos în sus; cuprinde, în anvergura
ei, realitatea păcatului.
Discursul lui Kierkegaard despre anxietate abordează
tangenţial problema păcatului, având în vedere că anxietatea este
condiţie prealabilă a păcatului, "libertatea captivă în sine
însuşi",mijlocitoare între posibilitatea şi realitatea păcatului.
Psihologic, Kierkegaard se va ocupa de posibilitatea reală a păcatului,
iar dogmatic, de cea ideală. Scopul scrierii va fi mărturisit dintru
început a trata conceptul de anxietate din punct de vedere psihologic ,
având în vedere dogma păcatului strămoşesc. Premisele de la care
porneşte în abordarea păcatului, pe care le va justifica pe parcurs,
sunt , că păcatul nu este nici un fel de stare ( ca stare
de potentică nu este , în timp ce de fapt el este) , şi că a-l
descrie ca boală, anormalitate, lipsa de armonie înseamnă o falsificare
a conceptului 3.
Cuvântul danez Angest a fost echivalat în limba
germană cu Angst, în engleză cu dread , fear sau anxiety, în timp
ce traducerile franceze s-a impus angoisse; el a cunoscut o
largă răspândire în filosofia existenţialistă interbelică, în
special datorită teoretizărilor lui Heidegger şi Sartre.
Semnificaţia anxietăţii lui Kierkegaard este de fior de
spaimă faţă de ceva nedefinit şi indeterminabil ,spre deosebire de
sentimentul de frică, în care obiectul este concret, individual.
Kierkegaard consideră că omul este individ, fiind,
în felul acesta , atât el însuşi, cât şi tot neamul, iar întregul
neam participă în/la individ precum individul la intregul neam.
Desăvârşirea omului , privită ca stare, constă în faptul
individului de a fi el însuşi, precum şi neamul. Această
contradicţie este expresia unei sarcini şi impulsul unei mişcări,
mişcare ce creează istoria. Istoria neamului merge mereu înainte, în
timp ce individul o ia mereu de la început, fiind el însuşi şi neamul,
şi astfel, încă o dată şi istoria şi neamul. Adam a fost el însuşi şi
neamul , astfel încât ceea ce îl explică pe Adam, explică istoria
neamului şi reciproc. A-l considera cap al geniului umane presupune un
început fantastic al neamului uman, ce ridică dificultăţi
insurmontabile.
Tradiţional s-a considerat că păcatul lui Adam
condiţionează păcătoşenia drept consecinţă, al doile prim păcat -
primul păcat al insului de după – presupunând păcătoşenia drept
condiţie. Filosoful danez polemizează cu această luare de poziţie,
afirmând că primul păcat este determinantul calităţii, Păcatul5, că
puterea exemplului , păcătoşenia este doar o determinare cantitativă ,
un fel de elan înaintea saltului, dar care nu explică totuşi saltul
reprezentat prin păcat.
Păcatul lui Adam este păcatul strămoşesc, caci
neamul nu o ia de la început cu fiecare individ, astfel încât starea de
păcat a nemului dobândeşte o istorie, care merge înainte prin
determinaţii cantitative, în timp ce individul participă la ea prin
saltul calitativ.
Nevinovăţia este o calitate, o stare care poate să
dureze şi care nu poate fi anulată decât prin vină, care se pierde prin
păcat. Vinovăţia lui Adam şi vinovăţia omului de după, este
esenţialmente aceeaşi, diferenţa fiind o expresie cantitativă, nu
calitativă: vinovăţia neamului este prezentă în neştiinţa insului,
manifestându-se, prin fapta lui , drept vinovăţia acestuia.
Conceptul de anxietate este abordat de Kierkegaard
în strânsă legătură cu cel de nevinovăţie; nevinovăţia este starea în
care omul nu este determinat ca spirit, ci este determinat sufleteşte
în unitate nemijlocită cu naturaleţea lui 6. Taina nevinovăţiei este că
înseamnă linişte, dar totodată anxietate, născută din nimic; spiritul
işi proiectează visător propria realitate, nimicul, iar acest nimic
vede nevinovăţia mereu ca fiind în afara sa. Anxietatea este realitatea
libertăţii, ca posibilitate a posibilităţii, o antipatie simpatică şi o
simpatie antipatică, nu este vina. Anxietatea este o măsură a
prezenţei spiritului. Relaţia anxietăţii faţă de obiectul
ei, "nimicul" este la fel de ambiguă ca tranziţia de la nevinovăţie la
vină.
Omul este o sinteză de sufletesc şi trupesc,
întruchipată de spirit. Spiritul se raportează la sine şi la condiţia
lui ca anxietate. În starea de nevinovăţie spiritul este
prezent dar ca nemijlocit, visând şi deranjând relaţia
dintre suflet şi trup şi totodată instituind-o. În
nevinovăţie există numai posibilitatea de a putea, ca un fel de formă
superioară de neştiinţă, ca o expresie superioară a anxietăţii.
Dacă omul n-ar fi fost o sinteză , care să se bazeze
pe un terţ, n-ar fi fost posibilă o dublă consecinţă a păcatului
strămoşesc: că păcatul a venit pe lume şi că sexualitate fusese
instituită. Păcatul este o criză în care păcatul pătrunde în ins ca ins
.Trecerea de la o posibilitate la realitate se face prin
anxietate. În clipa în care spiritul se instituie pe sine, el
instituie şi sinteza, în care scop trebuie să o divizeze mai întâi.
Culmea senzorialului este sexualul, culme care nu ar fi atinsă
dacă spiritul nu este instituit ca real. Fără păcat nu ar fi existat
sexualitatea, iar făra sexualitate nu ar fi existat istorie. Abia prin
sexualitate sinteza este instituită drept contradicţie şi drept scop,
al cărui istorie începe în clipa instituirii sintezei.
Ceea ce am prezentat a constituit aspectul
anxietăţii de a fi condiţie prealabilă a păcatului strămoşesc, pe care
îl explică în sens regresiv, în direcţia originii sale. Un alt
fel de a problematiza anxietatea este de a încerca o relaţionare
progresivă cu păcatul strămoşesc.
În cadrul acesta, Kierkegaard precizează două
sensuri ale anxietăţii: anxietatea în care individul instituie păcatul
prin saltul calitativ şi anxietatea care a pătruns şi pătrunde împreună
cu păcatul, în lume cantitativ, ori de câte ori un individ instituie
păcatul. Asemeni mişcării păcatoşeniei nemului, mişcarea anxietăţii are
loc prin mişcări cantitative, iar anxietatea fiecărui individ este cu
atât mai profundă cu cât se află mai la începuturi, deoarece condiţia
păcătoşeniei, presupusă de viaţa sa individuală trebuie însuşită.
Abia în clipa în care mântuirea este cu adevărat instituită este
biruită şi anxietatea. La individul de mai târziu anxietatea pătrunde
în două sensuri în lume; păcatul pătrunde prin anxietate, purtând cu
el, încă o dată, anxietatea. Pe de o parte continuitatea păcatului
produce anxietate, iar pe de alta posibilitatea mântuirii este un
"nimic" ce provoacă individului anxietate. Totiuşi, orice individ
devine vinovat din cauza lui, anxiatatea provenindd din păcatul
instituit de individ şi fiind prezenţă vagă, un "mai mult" sau "mai
puţin" în istoria cantitativă a neamului omenesc.
Kierkegaard face distincţie între tipuri de
anxietăţi: anxietatea obiectivă şi anxietatea subiectivă. Anxietatea
obiectivă este refexul păcătoşenieei generaşiei asupra întregii lumi,
efect al păcatului asupra existenţei neumane, este starea de aşteptare
din care cel ce aşteaptă ar dori să iasă, expresie a unui dor, dând
naştere anxităţii tocmai pentru că dorul singur nu poaate mântui.
O anxietate ca a lui Adam nu va mai surveni niciodată , deoarece
păcătoşeniaa venit pe lume prin el.
Anxietatea obiectivă din natură este mai mare decât mai târziu
decât la Adam, ea fiind indusă de faptul că este văzută într-o cu
totul altă lumină datorită faptului că prin păcat senzorial este
continuu degradat, până devine ce se numeşte păcătăşenie. După venirea
păcatului în lume şi ori de câte ori vine în lume, senzorialul devine
păcătoşenie.
1
Anxietatea subiectivă este "egotistă,este o anxietate cu privire la
ceea ce aş putea să devin, la ceea ce aş putea să devin sau ceea ce mi
s-ar putea întâmpla"1 anxietatea existentă în nevinovăţia insului,
corespunzătoare celei a lui Adam, dar diferită cantitativ de a
acestuia, respectiv mai mică. Vina instituită continuă să fie la fel
de imputabilă şi la fel de ambiguă ca cea a lui Adam.
Kierkegaard
compaară anxietatea cu o ameţeală, ameţeala libertăţii când spiritul
vrea să instituie sinteza, când libertatea scrutează în jos la propriaa
ei posibilitate, se agaţă de finit şi se ţine de el, dar libertatea
astfel se prăbuşeşte. Când libertatea se ridică din nou în picioare,
îşi dăseamaa că e vinovată. Printre aceste două clipee se află saltul.
Din punct de vedere psihologic, căderea în păcat se produce de fiecare
dată în stare de sfârşeală.
Walter Schulz consideră că anxietatea reprezintă teama faţă de propria
libertate "teamă faţă de saltul libertăţii în libertate".El corelează
libertatea cu ideea punerii sintezei existenţiale,motivând anxietatea
omului prin faptul că este indisolubil legată de datoria de a deveni un
sine prin realizarea sintezei, dar această sarcină nu poate fi
realizată ireproşabil, ceea ce transformă anxietatea într-un însoţitor
permanent al vieţii omeneşti.2
La individul de mai târziu "nimicul" care e obiectul anxietăţii devine
din ce în ce mai mult "ceva" – complexul de presimţire se
reflectă în
ele însele , apropiindu-se din ce în ce mai mult de individ, chiar dacă
pentru anxietate rămân tot "nimic". "Nimicul" comunică vivace cu
neştiinţa nevinovăţiei, păcatul auto-presupunându-se. Anxietatea
subiectivă este pusă în legătură cu relaţia de generaţie şi relaţia
istorică.
Senzorialul a devenit păcătoşenie prin păcaat, adică prin păcat deivne
senzorialul păcătoşenie şi prin Adam a venit pe lume păcatul. În
istoria neamului senzorialul a devenitt odată păcătoşenie, însă în
istoria individului senzorialul a devenit păcătoşenie prin saltul
calitativ al fiecăruia. Proporţia de senzorial coresspunde celei de
anxietate.
Facereaa Evei prefigurează simbolic consecinţa relaţiei de generaţie:
derivatul nu este niciodată la fel de desăvârşit cantitativ , ca
originalul. Bărbatul şi femeia sunt la fel în esenţă. Anxietatea
este
mai refectată la Eva decât la Adam, pentru că femeia este mai sensibilă
senzorial decât bărbaatul, astfel că de îndată ce spiritul este
instituit,scindarea se adânceşte şi mai mult , iar
anxietatea va avea
mai multă libertate de acţiune în posibilitatea libertăţii.
Femeia este mai anxioasă decât bărbatul, este mai senzorială, deşi în
esenţă este asemi bărbatului, determinată spiritual. Estetic, aspectul
ei ideal este frumuseţea, iar etic provocarea. Senzorialul nu este
păcătoşenie , ci o enigmă neexplicabilă care te face anxios, naivitatea
fiind însoţită de un "nimic" inexplicabil, creator de anxietate. Sexual
în sine nu este păcătoşenie, fiind expresia enormei contradicţii
că
spiritul este determinat ca genus. Anxietatea este prezentă în
orice
plăcere erotică, dar nu întrucât ar fi păcătoasă, ci e datorată
faptului că spiritul se simte străin; victoria spiritului va presupune
considerarea sexualuli ca străin şi comic.
Consecinţa relaţiei de generaţii este amplificarea senzorialităţii; în
anxietatea celor din generaţiile de mai târziu de Adam e " mai mult"
tuturor indivizilor de după Adam; anxietatea însă e esenţial
aceeaşi.Creştinismul oficial propune să ne ridicăm mai presus de acest
"mai mult", învinovăţind pe cel ce n-o face , că nu ar vrea să o facă.
Dificultatea abordării unei astfel de probleme este însă eludată de
acesta. Anxietatea corespunzătoare relaţiei de generaţie ar fi
anxietatea de păcat, care naşte păcatul; anxiatatea de a deveni vinovat.
Anxietatea ce corespunde relaţiei istorice este anxietatea de a fi
considerat vinovat. Supremul " mai mult" este cel al unui individ
astfel plasat şi influienţat, încâtde la prima deşteptare, încât
senzorialul devine pentru el identic cu păcătoşenia; acest "mai
mult"
se va manifestaa dureros în el , făcând să nu-şi mai găsească adăpost.
Senzorialul nu este păcătoşenie. El poate însemna păcătăşenie
prin
cunoaşterea lui nebuloasă , precum ar mai putea însemna păcătoşenie
orice cunoaştere nebuloasă a ceea ce ar mai putea să însemne
păcatul,
precum şi neglijarea dimensiunii individuale şi pierderea în
neam.
Prin gustarea din fructul cunoaşteriia venit pe lume şi diferenţa
dintre bine şi rău, precum şi diferenţa sexuală ca pornire.
Păcatu este egoism, iar egoismul este insul instituit prin saltul
calitativ. Egoismul ia naştere prin păcat şi în păcat, de aceea nu
poate să explice păcatul. Obiectivul este de a integra eroticul,
sexualul, sub categoria de spirit. O astfel de împlinire înseamnă
victoria iubirii, spiritul ieşind victorios prin faptul că sexualul
este uitat şi reamintit doar în uitare.
Anxietatea poate fi privită dintr-o a treia perspectivă, ca urmare a
păcatului absenţei conştiinţei păcatului ,fiind definita drept clipa în
viaţa individuală. Omul va fi definit în acest context drept o sinteză
de vremelnicie şi veşnicie. Clipa apare ca atom al veşniciei ,primă
reflectare în timp a veşniciei,prima încercare de a opri, într-un fel
timpul .De îndată ce spiritul este instituit, clipa poate apărea.
Vremelnicia şi senzorialul sunt analoge:istoria începe abia prrin
clipă,sensibilitatea senzorială a omului este instituită ca păcătoşenie
prin păcat. Clipa este acea ambiguitate în care timpul şi
veşnicul se
ating unul pe altul, instituind în felul acesta conceptul de
vremelnicie, unde timpul întretaie mereu veşnicia, iar veşnicia
întrepătrunde mereu timpul. În lipsa categoriei de spirit , veşnicia
clipei apare dinapoi,ca trecut. Dacă însă clipa este instituită ca
discrimen, în raport cu care pot exista trecut ,prezent ,viitor, atunci
viitorul este veşnicia. Abia când veşnicia este instituită clipa
trăieşte ca clipă, iar nu ca discrimen. Viitorul este posibilitatea
veşniciei sau libertăţii în individualitate ca anxietate. Pentru
libertate posibilul este viitorul,iar pentru timp viitorul este
posibilul ,iar acestor două posibilităţi li se asociază anxietatea.
Anxietatea este starea psihologică care precede păcatul,de care se
apropie cât poate,cât de anxioasă poate fi, fără să explice însă
păcatul, care izbucneşte abia în saltul calitativ.în clipa în care
păcatul este instituit,vremelnicia este păcătoşenie,iar consecinţa
definirii vremelniciei drept păcătoşenie este moartea ca pedeapsă.Cel
ce trăieşte doar în clipă păcătuieşte, însă acum nu are nici un rost să
ne abstragem de la vremelnicie.
Poate exista o anxietate a lipsei de spirit ,ascunsă, deghizată,având
uneori aparenţa întregului conţinut al spiritului,însă ca strigoi al
spiritului .Există o singură dovadă a spiritului :dovada spiritului din
noi înşine.Păgânismul ,ca absenţă a spiritului , este preferabil lipsei
spiritului ;păcatul său este de a trage de timp, fără a ajunge efectiv
la păcat.
Anxietatea păgânului are drept sursă soarta,iar „nimicul" constă în
ambibuitatea relaţiei omului cu aceasta,ce se înfăţişează ca unitate
între necesar şi întâmplător; aceasta împiedică intrarea în relaţie cu
soarta. Tragismul păgânismului este necutezarea omului de a nu se
sfătui cu oracolul .
În iudaism anxietatea este anxietate de vină,iar tragismul său are ca
sursă necutezarea omului de a nu aduce jertfe.Ambiguitatea rezidă în
relaţie;de îndată ce vina este instituită ,anxietatea dispare, apărând
pocăinţa.
Contrariul
libertăţii nu este necesitateaa ,ci vina ,iar
măreţia libertăţii este că aceasta are de a face pururi numai cu sine
,proiectându-şi vinaa în posibilitate şi instituind-o deci singură
.Spiritul pământean care va voi să-l vadă pe Dumnezeu ,va trebui să
înceapă prin a se recunoaşte vinovat. Dacă vina este instituită cu
adevărat, ea se instituie singură.Relaţia libertăţii faţă de vină este
de anxietate,fiindcă libertatea şi vina sunt deocamdată o
posibilitate.Cel ce cade în ispită este singurul vinovat.
Anxietatea
este posibilitatea libertăţii ,iar ca
posibilitate a libertăţii este educativă,formativă,prin credinţă,
deoarece devorează toate finitudinile,descoperă tot ce au ele iluzoriu.
Un om ce a cunoscut anxietatea ştie că nu are absolut nimic
de cerut
de la viaţă,că îngrozitorul, pierzania,nimicirea locuiesc uşă în uşă cu
fiecare om;dacă a învăţat cu folos că orice anxietate de care este
anxios îl poate călca în clipa următoare, altă explicaţie va da el
realităţii.Pentru a fi format în felul acesta ,absolut şi infinit ,de
către posibilitate ,individul va trebui să fie cinstit faţă de
posibilitate şi să aibă credinţă.Astfel anxietatea sfârşeşte prin
anihila finitul din neliniştile pe care le-a produs.
Bibliografie:
Sřren Kierkegaard –Conceptul de anxietate,Ed. Amacord,Timişoara,1998
Gr.Popa - Existenţă şi adevăr la Soren Kierkegaard- Ed.Dacia,
Cluj,1998
Mădălina Diaconu- Pe marginea abisului,Ed.Ştiinţifică,Bucureşti,1996
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|