Uniunea europeana Categoria: Referat Psihologie
Descriere: Regiunilor (organisme consultative care acorda sprijin ca poziĂ…ÂŁiile
diferitelor categorii sociale si regiuni ale Uniunii Europene sa fie
luate in considerare), Avocatul Poporului in Uniunea... |
|
||
|
|
|||
|
1 Uniunea Europeana CUPRINS: INTRODUCERE………………………………………………………………….2 CAP.1 DIMENSIUNILE INTEGRARII…………………………………………..5 1.1 DIMENSIUNEA POLITICA………………………………………………5 1.2 DIMENSIUNEA ECONOMICA…………………………………………..6 CAP. 2 COSTURILE INTEGRARII………………………………………………11 2.1 TIPOLOGIA COSTURILOR INTEGRARII………………………………11 2.2 PARTICIPAREA ROMANIEI LA INSTITUTIILOR EUROPENE……..13 2.3 IDENTIFICAREA PATRIMONIULUI ROMANESC…………………….15 2.3.1 AGRICULTURA……………………………………………………16 2.3.2 INDUSTRIA………………………………………………………...17 2.3.3 CERCETAREA……………………………………………………..18 2.3.4 PIATA FORTEI DE MUNCA………………………………………19 2.3.5 ARMONIZAREA CRITERIULUI ECONOMIC…………………..20 CAP. 3 SPRIJINUL UNIUNII EUROPENE PENTRU ADERARE……………..23 3.1 INSTRUMENTELE PRE-ADERARE…………………………………….23 3.1.1 PHARE……………………………………………………………...24 3.1.2 ISPA…………………………………………………………………27 3.1.3 SAPARD……………………………………………………………29 CAP. 4 STUDII DE CAZ……………………………………………………………30 STUDIUL 1 Strategii de politică monetară şi curs de schimb în contextul aderării României la UE…………………………………………………………………………30 STUDIUL 2 Implicaţiile adoptării acquis-ului comunitar asupra controlului financiar în România…………………………………………………………………………………34 STUDIUL 3- Fenomenul migraţionist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeana………………………………………………………………………………36 CONCLUZII…………………………………………………………………………….41 BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………49 INTRODUCERE Uniunea Europeana Apariţia Comunităţilor Europene are la baza declaraţia ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct împreuna cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franţei de după război. Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 tari europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franţa, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Cărbunelui si Otelului (CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Prin urmare, Uniunea Europeana este rezultatul procesului de cooperare si integrare care a început in anul 1951, intre cele sase tari europene fondatoare. După cincizeci de ani in care au fost patru valuri de aderare, respectiv: - 1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit; - 1981: Grecia; - 1986: Spania si Portugalia; - 1995: Austria, Finlanda si Suedia, Uniunea Europeana are astăzi cincisprezece state membre si se pregăteşte pentru a cincea extindere, de data aceasta catre Europa Centrala si de Est (Bulgaria, Republica Cehă, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Cipru şi Malta). Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, având drept suport solidaritatea. Principalele obiective sunt: - promovarea progresului economic si social (piaţă unica a fost instituita in 1993, iar moneda unica a fost lansata in 1999); - sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţionala (prin ajutor umanitar pentru tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune in cadrul organizaţiilor internaţionale); - sa instituie cetăţenia europeana (care nu inlocuieste cetăţenia naţionala dar o completează, conferind un număr de drepturi civile si politice cetǎtenilor europeni); - sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justiţie (legata de funcţionarea pieţei interne si in particular de libera circulaţie a persoanelor); - sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreuna cu tratatele fondatoare). In conducerea Uniunii Europene sunt implicate cinci instituţii: Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul si organismul cu drept de a iniţia legislaţie), Curtea de Justiţie (care asigura compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabila de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acorda sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale si regiuni ale Uniunii Europene sa fie luate in considerare), Avocatul Poporului in Uniunea Europeana (care se ocupa de plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel european), Banca Europeana de Investiţii (instituţia financiara a UE) si Banca Centrala Europeana (răspunzătoare de politica monetara in zona euro). mistea au fost pa valuri de aderare: Simbolurile Uniunii Europene Drapelul european este albastru, cu 12 stele. A fost adoptat iniţial de către Consiliul Europei, în 1955, si a devenit drapelul oficial al Comunităţii Europene în mai, 1986. Numărul stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre; ele formează un cerc si sunt dispuse precum orele pe cadranul unui ceas, simbolizând plenitudinea si perfecţiunea. Imnul european, adoptat în iunie 1985 de către Consiliul european de la Milano, este „Oda bucuriei”, preludiul celei de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a de Beethoven. Moneda unică europeană – Euro – a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 si a început să fie distribuită, în bancnote si monede, în toate statele membre UE, începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei este litera inspirată din litera grecească epsilon si de prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele simbolizează stabilitatea. Din mai 2000, Europa are si o deviză – „Unitate în diversitate” Aderarea României la Uniunea Europeana reprezintă pentru întreaga societate romaneasca un obiectiv strategic de maxima importanta, fiind susţinut in mod constant de toate instituţiile statului, precum si de forţele politice parlamentare, de societatea civila in general. Realizarea reformei si dezvoltarea României pe principiile economiei de piaţa impun, printre altele, o larga deschidere in economia mondiala. Apropierea geografica, complementaritatea si potenţialul economic, fac din U.E. principalul partener comercial al tarii noastre. România are legături tradiţionale cu Uniunea Europeana, fiind printre primele tari din Europa de Est care, încă din anii ’70, a avut un cadru juridic bine definit in relaţiile cu C.E.E. ,iar in 1980 a procedat la recunoaşterea “de facto” a acestei grupări economice (la acea data), prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România -C.E.E.. Acordul de Asociere al României la U.E. (Acordul European), semnat la 1 februarie 1993 si intrat in vigoare la 1 februarie 1995, statuează cadrul juridic si instituţional al raporturilor romano-comunitare, având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României in Uniunea Europeana. Cererea oficiala de aderare a României la U.E. a fost înaintata la 22 iunie 1995 . Obiectivele majore ale României in vederea integrării in structurile comunitare vizează : -consolidarea sistemului politic si a instituţiilor democratice; -crearea unui climat economic si social care sa ofere maximum de satisfacţie si beneficii cetăţenilor ei; -eficientizarea structurilor si mecanismelor economiei de piaţă; -întărirea cooperării politice, economice si culturale cu statele membre ale U.E. ; -consolidarea statutului României pe scena europeana si internaţională. Pentru România, integrarea in U.E. nu înseamnă doar îndeplinirea unui set de criterii politice si economice sau negocierea unor capitole de acquis comunitar. Pentru noi, integrarea înseamnă şansa dezvoltării moderne si a dobândirii de performante, de bunăstare si de securitate sporita. Negocierile cu U.E. au contribuit la modernizarea legislaţiei, la consolidarea instituţionala, la impulsionarea reformelor in diferite sectoare economice si sociale. CAP.1 DIMENSIUNILE INTEGRĂRII 1.1 DIMENSIUNEA POLITICA Securitatea in Europa de sud-est, ca tip de securitate colectiva, va fi rezultatul raportului dintre resursele de insecuritate locale, regionale, zonale si chiar continentale, care pot apare sub forma riscurilor, ameninţărilor, pericolelor, sfidărilor si agresiunilor neconvenţionale, ce se manifesta in toate dimensiunile ei ( politica, economica, militară, culturala, juridica, spirituala ) si interesele statelor, regiunilor, zonei si general europene. Pentru securitatea fiecărui stat si realizarea securităţii colective in regiunile si in zona sud-est europeana, la început rolul cel mai important l-a jucat dimensiunea sa politica. In acest sens mai sunt încă multe de făcut si de perfecţionat la nivelul statului, puterii sistemelor si regimurilor politice pentru instaurarea valorilor europene, precum pluripartidismul si democraţia si elaborarea de strategii, planuri si programe in folosul întăririi ordinii constituţionale, respectării drepturilor omului si dezvoltării societăţii civile. Sistemele politice specifice democraţiilor moderne existente deja in câteva state ale Europei de sud-est se caracterizează printr-o conducere activa, se manifesta convingător prin instituţii reprezentative si prin matricea instituţiilor publice. Dezvoltarea politica înseamnă dezvoltarea democraţiei interne si prin urmare despărţirea totala de atitudinile, comportamentele si obiceiurile regimurilor autoritare si a le societăţii autarhice. Una din condiţiile dezvoltării democraţiei in unele state din regiunea balcanica este consacrarea societăţii civile, care are proprietatea de a se autoconstrui si automobiliza. Pentru a consolida democraţia si societatea civila implicit, trebuie limitata extensia statului Instituţiile informale orizontale ( din spaţiul civic ) sunt de fapt cele care duc la multiplicarea relaţiilor bazate pe încredere, cooperare si angajare, cele care reduc şansele apariţiei tipului de cenzura politica, corupţiei si relaţiilor obscure, creând astfel, condiţii de sancţionare a guvernărilor ineficiente sau ostile. Astfel in cazul României, trebuie subliniate ca succese politice dezvoltarea relaţiilor economice cu UE, trecerea de la dolar la euro ca moneda de referinţa si faptul ca procesul de privatizare economica a dobândit un ritm mai alert. Începând cu 2002, România a reuşit reducerea ratei şomajului, a inflaţiei, respectarea intr-o mare măsura, a programelor de reforma si austeritate convenite cu Banca Mondiala si FMI si sporirea rezervelor valutare pana la un nivel dublu fata de 1998. Toate acestea au determinat pe de o parte ridicarea ,, calificativului de tara ’’ stabilit de Agenţia Moody si a ,, calificativului bancar’’ dat de Japan Credit Rating Agency, iar pe de alta parte creştere însemnata a PIB –ului. In acest cadru, sistemul politic romanesc se prezintă mai stabil si mai bine ancorat in relaţiile zonale, europene si euroatlantice. In aceste condiţii, exista premisele favorabile care sa-i permită României sa joace un rol politic proeminent la nivel regional si interregional, cu atât mai mult cu cat tara noastră a demonstrat ca este si un producător , nu numai un consumator de stabilitate, ca este un pilon trainic implicat activ in toate structurile regionale de cooperare si securitate si are capacitatea de a-si asuma acest rol. In vederea asumării rolului de factor de stabilitate si actor de prim-plan a securităţii zonei sud-est europene, România va acţiona la nivel bilateral si multilateral in primul rând pentru dezvoltarea unei politici coerente, care sa susţină aspiraţiile tarii de a exercita un rol de autoritate zonala si regionala prin întărirea relaţiilor de cooperare cu tarile din spaţiul geografic proxim si participarea activa la toate structurile politice si militare multinaţionale constituite la niveluri regionale si la cele zonale. In al doilea rând, iniţierea si susţinerea politica si promovarea unor programe comune cu state din diferite regiuni. Nu in ultimul rând susţinerea statelor din alte regiuni ale zonei in demersurile lor europene si desigur optimizarea capacităţilor de participare a României la managementul crizelor si la operaţiuni in sprijinul păcii. 1.2 DIMENSIUNEA ECONOMICA O alta componenta majora a securităţii naţionale si colective este de natura economica. In Europa de sud-est aceasta a constituit si va reprezenta premisa stabilităţii, dezvoltării, integrării si cooperării locale si regionale, fapt pentru care toate statele ii acorda atenţia necesara. Având in vedere situaţia economica precara a majorităţii statelor din sud-estul Europei, aceasta abordare procesual-organica se impune cu necesitate nu numai datorita implicaţiilor pe termen lung, dar si ca urmare a particularităţilor complexe ale tranziţiei de la o economie centralizata pe plan intern si prioritar regionalizată pe plan extern, la o economie de piaţă ( in diferite forme ) pe plan intern si prioritar de asociere si partenariat mult mai larg pe plan extern. Noul peisaj geopolitic si geoeconomic zonal obliga România alături de celelalte tari sa înţeleagă actualul si viitorul circuit economic internaţional nu numai ca pe un flux de factori de producţie, dar si ca pe un flux de factori de dezvoltare, de cooperare, de colaborare, de stabilitate si de garanţii internaţionale de securitate in toate domeniile si dimensiunile. Avantajele economice ale integrării României in U.E. sunt ; -creştere economica; -creşterea investiţiilor străine directe, crearea unor noi structuri de producţie, care sa permită fabricarea de produse finite cu valoare adăugata mai mare si calitate superioara conform standardelor U.E.; -creşterea economiilor si investiţiilor populaţiei, micşorarea fiscalitatii, prin politici de impozitare mai relaxate, extinderea pieţelor de capital ; -dezvoltarea afacerilor si a sectorului privat, stimularea concurentei (scăderea preturilor) ; -imbunatatirea substanţiala a standardului de viata al populaţiei. Alături de aceste avantaje vor apărea si următoarele constrângeri principale : -presiunile concurentiale ale pieţei unice ; -competiţia dura dintre firmele romaneşti si cele din statele membre dezvoltate ; -necesitatea transformărilor tehnologice , toate acestea ducând pe termen scurt la creşterea şomajului, odată cu restructurarea întreprinderilor si a unor sectoare industriale. In domeniul agriculturii, pe termen mediu si lung, prin integrare se obţin următoarele avantaje: -creşterea productivităţii agricole; -stimularea dezvoltării exploataţiilor agricole mijlocii si mari; -îmbunătăţirea accesului produselor agricole pe piaţa U.E. si dispariţia tuturor barierelor comerciale; -încetinirea migrării forţei de munca din agricultura. Constrângerile in acest sector de activitate vor fi impuse de aplicarea Politicii Agricole Comune (reducerea subvenţiilor si a preturilor de sprijin) si de Organizaţia Mondiala a Comerţului in ce priveşte comerţul agricol (necesitatea respectării normelor de calitate, igiena si sănătate ale U.E.), reducerea ocupării forţei de munca din agricultura (prin restructurarea sectorului, prin creşterea productivităţii si atingerea performantei in agricultura ), etc. Accesul la fondurile structurale comunitare va da posibilitatea României sa dezvolte echilibrat regiunile ramase in urma, sa modernizeze infrastructura de transporturi si de mediu; sa asigure o dezvoltare rurala susţinuta, sa creeze noi oportunităţi de ocupare a forţei de munca, mai ales in mediul rural, sa promoveze politici sociale care sa duca la standarde de viata de o calitate superioare. Provocările potenţiale legate de accesul la fondurile structurale ( in calitate de viitor stat membru UE ), ţin de capacitatea structurilor instituţionale si administrative adecvate, pentru gestionarea acestor fonduri, de posibilităţile autorităţilor centrale si locale, a comunităţilor regionale, de a participa la Cofinanţarea proiectelor ce beneficiază de finanţare, de capacitatea administraţiei centrale, regionale si locale, de a apela si la alte credite de la BEI, BERD, si alte instituţii financiare. Pentru orice cetăţean, apartenenţa tarii la Uniunea Europeana asigura o îmbunătăţire continua a calităţii vieţii, prin asigurarea unor standarde înalte in ceea ce priveşte sănătatea, protecţia sociala, siguranţa la locurile de munca, protecţia mediului, etc. Cetăţenia europeana conferă dreptul de a calatori, a munci sau a se stabili in orice stat membru. Un cetăţean al unui stat membru poate vota si chiar candida in statul de rezidenta in alegerile locale si pentru Parlamentul European. In acelaşi timp, toţi cetăţenii UE au dreptul la protecţie consulara si diplomatica, atunci când vizitează tarile din afara Uniunii. România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esenţiale legate de cele patru libertăţi fundamentale ( libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a capitalului si libera circulaţie a persoanelor). Capitolele abordate au accentuat pregătirea economiei naţionale conform standardelor europene, prin crearea unui mediu de afaceri si conectarea la mediul de afaceri internaţional si la Piaţa Interna a UE. De asemenea, România a urmărit abordarea graduală a capitolelor cu impact bugetar major. In anii 2000 – 2002, asistenta financiara totala a UE, disponibila pentru România, se ridica anual, in medie , la 270 milioane euro din programul PHARE, 153 milioane euro din SAPARD si intre 208 si 270 milioane euro pentru ISPA. IMPACTUL EURO ASUPRA ECONOMIEI ROMANESTI În contextul în care pentru majoritatea ţarilor vest –europene este aproape unanim acceptat avantajul utilizării monedei unice, se apreciază că şi pentru România, al cărei comerţ exterior este orientat în proporţie de aproximativ 2/3 către această piaţă, adoptarea monedei unice va aduce reale beneficii. Pentru a deveni stat membru al U.E., România va trebui să-şi clădească un sistem de referinţă, în care moneda de referinţă să fie EURO, şi nu dolarul american. Noua monedă va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenţilor comerciali autohtoni datorită fluctuaţiilor dolarului faţă de valutele ţărilor din U.E. Având în vedere perspectivele monedei euro, interesul României de aderare la structurile europene şi semnalele pozitive pe care le-am primit în acest sens, băncile autohtone îşi manifestă interesul să construiască şi să dezvolte depozite în moneda europeană (EURO), folosind astfel o singura monedă faţă de cele 15 utilizate în prezent, valabilă pentru toate operaţiunile financiare, bancare şi comerciale. În prezent, agenţii economici pot alege pentru derularea tranzacţiilor fie euro, fie moneda naţională. Se aşteaptă ca marile companii multinaţionale să fie deschizătorii de drumuri în utilizarea euro. Acestea vor începe să opereze în euro şi vor influenţa clienţii să procedeze la fel. Introducerea euro va avea efecte pozitive asupra comerţului exterior al României, având în vedere că 2/3 este orientat către ţările U.E. Noua monedă va stimula importurile şi exporturile firmelor romaneşti. Pană în prezent, majoritatea contractelor comerciale erau exprimate în dolari SUA. Doar contractele cu Germania, Franţa, Marea Britanie erau exprimate în moneda naţională a acestora. În tranzacţiile cu ţările a căror monedă este mai slabă (Italia, Portugalia) se folosea dolarul. Pe viitor, pentru aceste tranzacţii se foloseşte euro. Acest lucru va avea ca efect reducerea influenţelor de curs datorate fluctuaţiilor dolarului faţă de valutele ţărilor din U.E. România a pierdut sume mai de bani datorită faptului că până acum erau alese ca monedă de contract fie dolarul SUA, fie monedele unor ţări din U.E. al căror curs fluctua. Introducerea euro va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenţilor comerciali autohtoni cauzate de riscurile de curs valutar. Pentru început, agenţii economici ar trebui ca, pentru a se familiariza cu euro, să folosească în tranzacţiile pe care le efectuează atât euro, ca monedă de plată, cat şi dolarul SUA, ca monedă de consolidare, spunea Mihai Ionescu – secretar general al Asociaţiei Exportatorilor şi Importatorilor din România. Euro va reduce costurile pe care firmele le suportă ca urmare a schimburilor valutare. Costurile acestea au fost estimate la 1-2% din valoarea tranzacţiei. Tot datorită euro se economiseşte timp preţios în activitatea de gestiune, dispărând necesitatea analizei riscului şi a raportului cheltuieli – profit pentru fiecare în parte, efectuată de firmă. De asemenea, se simplifică evaluarea rezultatelor comerciale efectuate din punct de vedere al întreprinderii, nemaifiind necesar să se ţină cont de volatilitatea monedei. O dată eliminate barierele monetare din cadrul U.E., exportatorii vor beneficia de un acces mult mai facil pe pieţele oricăreia dintre ţările membre. Astfel se va reduce numărul de intermediari, întreprinderile mărindu-şi veniturile ca urmare a exporturilor directe. Un alt avantaj important oferit de moneda unică este transparenţa. Exprimarea tuturor preţurilor în euro va ajuta firmele româneşti să îşi aleagă furnizorii care să le asigure cele mai mici cheltuieli şi să exporte în ţările de unde pot obţine veniturile cele mai mari. Alături de moneda euro, o importanţă deosebită pentru România o are şi Banca Centrala Europeană, care şi-a început activitatea la Frankfurt şi a preluat o serie de atribuţii ale F.M.I. privind finanţarea şi urmărirea unor politici consecvente de stabilitate a preţurilor. CAP. 2 COSTURILE INTEGRĂRII EUROPENE 2.1 TIPOLOGIA COSTURILOR ADERARII In primul rând, studiile de impact au arătat ca aderarea României la UE in 2007 este cea mai avantajoasa perspectiva atât din punct de vedere financiar, cat si ca dezvoltare economica, creştere a nivelului de trai si modernizare a tarii noastre decât o aderare întârziată sau un scenariu izolaţionist. Aşadar, daca nu am adera la Uniunea Europeana in 2007, costurile ar fi mult mai mari. Costurile care se vehiculează ca fiind ale integrării, sunt, de fapt, costuri ale modernizării României, care a vor fi trebuit realizate oricum, chiar fără sprijin comunitar, in cazul in care nu ne-am fi integrat. Putem spune ca investim in autostrăzi pentru ca ne integram, sau ar fi, de fapt, corect, sa spunem ca vrem sa avem drumuri mai bune, care sa contribuie la dezvoltarea economiei si, implicit, la crearea de noi locuri de munca? Putem spune ca investiţiile pentru reducerea poluării sau pentru îmbunătăţirea calităţii apei potabile sunt făcute de dragul Uniunii Europene? Cred ca ar fi corect sa spunem ca noi înşine suntem interesaţi sa avem o apa mai buna si un mediu mai curat pentru fiecare dintre noi. La fel, cred ca fiecare dintre noi vrem ca toate condiţiile igienice sa fie respectate de către abatoare si fabrici de lapte, pentru a ne garanta siguranţa alimentara. Aşadar, cea mai mare parte a costurilor considerate ale aderării sunt legate de îmbunătăţirea vieţii noastre. Acestea ar fi trebuit realizate oricum. Acum, acestea sunt susţinute cu fonduri comunitare. De exemplu, costurile pentru mediu au fost evaluate, pentru următorii 20 de ani, la circa 29 de miliarde de euro. Acestea vor fi acoperite din bugetul public central si cele locale, dar si de la bugetele companiilor. In perioada 2005-2025, România va aloca anual circa 1% din PIB pentru mediu si transport, iar Uniunea Europeana, 1,7% din PIB-ul României. Este adevărat ca, la sumele oferite de Uniunea Europeana trebuie sa adăugam si o co-finanţare. Aceasta nu înseamnă insa contribuţie la bugetul comunitar, ci este o investiţie in proiecte de dezvoltare a României. Cu siguranţă nu ar fi fost mai suportabil pentru populaţie daca ar fi trebuit sa facem aceste investiţii cu fonduri 100% romaneşti. Aşadar, contribuţia României la bugetul comunitar este de aproximativ 2,5 miliarde de euro in perioada 2007-2009 (800 de milioane in 2007 si cate aproximativ 900 de milioane in 2008, 2009) si nu 5,6 miliarde, cum greşit se vehiculează in presa. Co-finanţarea nu este contribuţie la bugetul comunitar. Aceşti bani nu pleacă din tara, ci sunt investiţi aici, in proiecte pentru modernizarea României (drumuri, canalizări, modernizări de ferme, întreprinderi, locuri de munca etc.). Dar România va primi de la bugetul comunitar, in aceeaşi perioada (2007-2009), 11 miliarde de euro, dintre care, 6 miliarde de euro plăţi, urmând ca restul plăţilor sa se facă pe măsura derulării proiectelor. Probabil ca singurele costuri care pot fi asociate strict integrării sunt cele legate de crearea unor instituţii specifice: de gestionare a fondurilor comunitare, in agricultura etc. Dar beneficiile pe care le aduce acest sistem de management al influxurilor financiare europene sunt exponenţial mai mari raportate la costuri. Si ar mai fi ceva: costurile monetare care trebuie acceptate, cum spuneam, drept costuri de creştere sau dezvoltare/modernizare, produc efecte pe termen mediu si lung mult amplificate fata de fiecare euro cheltuit. Si, oricum, beneficiile integrării trebuie evaluate si in planul efectelor non-monetare: modificarea comportamentului economic bazat acum, in mare măsură, pe hazardul moral; creşterea competitivităţii tehnologice, economice si comerciale; îmbunătăţirea mediului de afaceri, sub aspectul previzibilităţii si reducerii riscului de incertitudine. Si, poate, cel mai important beneficiu este cel al posibilităţii României de a participa activ la elaborarea noului acquis comunitar, in aşa fel încât sa fie servite in mod maximal interesele tarii noastre. Oare nu este cu mult mai bine sa fii parte la luarea unor decizii care au impact asupra ta decât sa fii, pur si simplu, ţinta pasiva a acestor decizii? Cred ca este cazul sa depăşim abordarea demagogica si sa evaluam impactul aderării in mod global. Uniunea Europeana nu impune standarde arbitrare pentru a genera costuri suplimentare, ci stabileşte anumite standarde pentru a aduce un plus in calitatea vieţii fiecărui cetăţean si a crea un mediu economic dinamic si competitiv. Este clar ca exista costuri pentru modernizarea României, care este subsumata acum procesului de aderare la Uniunea Europeana. Dar aceste costuri au existat si in ultimii ani pentru eficientizarea economiei romaneşti. Acum beneficiem de sprijinul UE, ne vom integra intr-un spaţiu care va garanta, pe termen mediu si lung, o viata mai buna pentru fiecare dintre noi, iar exemplul altor state membre este elocvent in acest sens. Consider ca, in loc de a discuta demagogic despre acest subiect, trebuie sa informam companiile si cetăţenii pentru a-i ajuta sa se pregătească bine pentru statutul de membru al Uniunii Europene. Cred ca luciditatea, onestitatea si responsabilitatea evaluării impactului aderării (si, ulterior, a integrării propriu-zise) a României la Uniunea Europeana trebuie sa constituie ingrediente intelectuale obligatorii. Nota de plata a integrării se va ridica la cel puţin 17 miliarde de euro pentru următorii cinci ani. Cei patru milioane de salariaţi din România urmează sa suporte fiecare o cheltuiala de 4.200 de euro in plus fata de contribuţiile actuale prin taxe. In următorii cinci ani, România va trebui sa cheltuiască peste 17 miliarde de euro pentru a atinge standardele UE. Cea mai mare parte a acestei sume va fi plătită de cetăţenii si firmele din România. Costurile aderării, pe care romanii le vor suporta, sunt de trei tipuri: costuri publice (care vor fi acoperite din bugetul de stat), costuri private (ce vor fi suportate de societăţile comerciale) si costuri individuale (ce vor fi plătite de fiecare cetăţean român pentru reforma sistemului de pensii, pentru reconversie profesională, pentru alt standard de viată). Pentru primele doua tipuri de costuri se poate face o estimare, chiar si generala, a valorii acestora, insa pentru cele individuale este imposibil de făcut o apreciere. Studiile pun in lumina aspecte importante ale aderării la Uniunea Europeana: 1. gradul de concordanta a legislaţiei romaneşti si a celei comunitare; 2. strategii de politica monetara si curs de schimb; 3. implicaţiile adoptării acquis-ului comunitar asupra controlului financiar; 4. politica europeana de securitate si apărare; 5. fenomenul migraţiei si imigraţiei; 6. fondurile structurale - experienţa tarilor candidate; 7. planul de acţiune privind depozitarea deşeurilor industriale; 8. analiza comparativa intre statele membre in domeniul insolvabilitatii si al falimentului; 9. soluţii si opţiuni de management financiar pentru asigurarea unei creşteri reale a pensiilor; 10. ajutoarele de stat in sectoarele sensibile concurenţial; 11. priorităţi de dezvoltare agricolă si rurală; 12. costurile şi beneficiile aderării. 2.2 PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA INSTITUTIILE EUROPENE a. Cu privire la Instituţii • România a acceptat să fie reprezentată în Parlamentul European de 33 de membri din totalul celor 732 de membri. • România a luat notă că numărul de reprezentanţi care vor fi aleşi pentru mandatul 2004-2009 va trebui să crească temporar prin aplicarea unei „corecţii pro-rata” care va fi decisă de Consiliu, astfel încât numărul total al membrilor să rămână cât mai aproape de 732. • România a acceptat numărul de 14 voturi care îi sunt alocate din totalul de 345 voturi ale Consiliului. • România a acceptat ca de la data aderării să aibă dreptul la un naţional ca membru al Comisiei Europene, în mod similar cu celelalte State Membre UE şi în conformitate cu Protocolul privind extinderea UE. • România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată de un judecător în Curtea de Justiţie şi de cel puţin un alt judecător în Curtea de Primă Instanţă. • România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată de un naţional ca membru al Curţii de Auditori şi ca acesta să fie numit de Consiliu, cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului. b. Cu privire la alte organisme stabilite prin Tratate • România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată în Comitetul Economic şi Social de 15 membri ai diferitelor componente economice şi sociale ale societăţii civile organizate. • România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată în Comitetul Regiunilor de 15 membri, fiecare deţinând un mandat electoral - regional sau local – sau fiind responsabil politic faţă de o adunare aleasă. • România a luat notă că numărul membrilor Comitetului Ştiinţific şi Tehnic al EURATOM va fi mărit corespunzător pentru a permite numirea ad-personam a membrilor adiţionali pentru noile State Membre de către Consiliu, după consultarea Comisiei. • România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată în Consiliul General al Băncii Centrale Europene de către Guvernatorul Băncii Naţionale a României. • România a acceptat ca de la data aderării să devină acţionar al Băncii Europene de Investiţii. • România a acceptat să fie reprezentată de un membru în Consiliul Guvernatorilor şi de un număr corespunzător de directori şi directori adjuncţi în Consiliul Directorilor, a căror compoziţie şi funcţionare poate fi modificată de Consiliu. • România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată în toate Comitetele stabilite prin Tratate în conformitate cu reglementările existente. • România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată în Agenţia de furnizare EURATOM în conformitate cu reglementările existente. c. Cu privire la Comitete, Agenţii şi alte organisme stabilite de legislaţia secundară • România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată în toate comitetele stabilite prin legislaţia secundară, în conformitate cu reglementările existente. • România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată în diferitele agenţii stabilite anterior acestei date, în conformitate cu reglementările existente. d. Aspecte diverse • România a luat notă că Articolul 299 al Tratatului CE va fi amendat pentru ca România să fie inclusă în domeniul geografic al Uniunii Europene. • România a luat notă că de la data aderării limba română va fi recunoscută ca limbă autentică a Tratatelor, precum şi ca limbă oficială şi de lucru, care va fi utilizată de instituţiile europene. • România a luat notă că de la data aderării Reglementările referitoare la personal şi Condiţiile de angajare vor fi aplicate oficialilor şi altor funcţionari provenind din România. 2.3 IDENTIFICAREA PATRIMONIULUI ECONOMIC Alăturarea României la UE presupune renunţarea la prerogativele naţionale de baza in materie de formulare si aplicare de politici economice dar aceasta renunţare nu este un simplu act de transfer de prerogative, deoarece priveşte capacitatea unei economii de a-si compatibiliza funcţionarea cu un alt spaţiu (UE), fără costuri excesive, de o parte si de alta. Exista un exemplu sui generis de extindere a UE, care priveşte o fosta tara comunista si care conţine multe lecţii; - landurile estice ale Germaniei unificate. Astăzi, la mai bine de un deceniu de la unificare si după transferuri de cca 800 miliarde Euro, şomajul in aceste landuri rămâne in apropierea a 20%, iar stagnarea economica este o constanta a anilor din urma. Câteva cuvinte despre dolarizare/euroizare. Cei care pledează pentru acest aranjament monetar par sa conceapă spaţiul economic unde s-ar aplica schema ca o simpla “anexa”, fără viata interna complexa. Se omit, de pilda, consecinţele unui deficit comercial major, care ar reduce automat si sever cantitatea de moneda interna (fără ca Banca Centrala sa mai poată interveni), ceea ce ar provoca o deflaţie si o recesiune de amploare, greu de suportat economic si social. In plus sistemul bancar intern ar fi supus unor presiuni teribile ca urmare a dobânzilor ridicate. Şansa istorica a României de modernizare prin alăturarea la UE trebuie judecata si prin prisma nevoii de “adăpostire” fata de incertitudinile si volatilitatea din spaţiul economic mondial. Având in vedere ca fluxul exporturilor si importurilor României ,cu UE, la aceasta data variază intre 60-65% respectiv 50-55% din total. Cifrele fiind comparabile cu ponderea comerţului intra-european al multora dintre statele UE. Se poate spune ca cel puţin din punct de vedere economic - exceptând unele bariere netarifare pentru agricultura si citeva sectoare industriale protejate de UE – România este de facto integrata in comerţul comunitar. Datele statistice din ultimii ani indica o imbunătătire al gradului de acoperire a importurilor prin exporturi pe relaţia UE. Orientarea comerţului către UE a fost insotită de o semnificativa creare de comerţ mai ales după semnarea Acordului de Asociere in Februarie 1993. 2.3.1 AGRICULTURA Concesiile asimetrice ale Acordului de Asociere cu UE au protejat multe din produsele agricole romaneşti de competiţia cu cele europene, in timp ce concesiile simetrice ale acordului CEFTA au adus deficite semnificative la acest capitol de comert, produsele comerţului extern al României fiind mai puţin competitive decât al principalilor parteneri din cauza diferenţei de productivitate. Importurile de produse agricole din zona UE reprezintă aproximativ 7% cele din zona CEFTA fiind de 27,34% din total ceea ce ne face sa presupunem ca avem deja de a face cu competiţia europeana prin intermediari – reexportatorii din zona CEFTA - ,ocolind barierele tarifare. Aderarea la UE a tarilor din primul val va face ca deficitul comerţului cu produse agricole sa se inrautateasca rapid ca de altfel si Avantajul Comparativ al României fata de UE. Agricultura României nu va putea face fata rigorilor PAC fără o intervenţie puternica din partea statului pentru a rentabiliza acest sector in vederea aderării, deşi exista semne clare a suportării din ce in ce mai greu al rigorilor PAC in europa (ex: Olanda) aceasta nu se va schimba din cauza lobby-ului puternic exercitat de producătorii din UE .Este posibil totuşi ca fermieri din UE sa fie atraşi, odată cu aderarea României, in scopul realizării unor producţii ecologice pe terenuri ce s-au odihnit mai mult de 15 ani. Exemplul Spaniei unde ,odată cu intrarea in CEE, veniturile unor producători s-au dublat nu este concludent. România are cel mai ridicat nivel al ocupării forţei de munca in agricultura – 27,9%. Agricultura , a cărei producţie se bazează pe ferme mici , folosind in mod intensiv munca, va trebui sa facă fata celei mai mari restructurări de forţă de munca, deci o buna parte din costul integrării va fi plătit de cei angajaţi in agricultura. Pe lângă şomaj mai pot exista costuri psihologice sau de transfer. 2.3.2 INDUSTRIA Avantajul comparativ cu UE are un trend accentuat descrescător, in timp ce cu restul lumii încă mai avem un uşor avantaj. In ceea ce priveşte industria chimica aceasta va avea de pierdut , in condiţiile in care ,procentul importurilor din UE a rămas constant, insa exporturile de produse chimice a scăzut de mai mult de doua ori in ultimii cinci ani; acest fapt dovedind slaba productivitate si competitivitate al acestei industrii. Fără o restructurare adecvata până in momentul aderării aceasta nu va avea şanse in competiţie cu UE. Industria materialelor plastice, pielăriei si al articolelor din piele , celulozei si hârtiei sunt slab performante, România fiind la acest capitol mai puţin competitiva decât oricare din tarile CEFTA, structura producţiei interne fiind necompetitiva in general , aceste industrii vor supravieţui numai prin preluarea de către marile companii Vestice la momentul aderării. Industria lemnului si prelucrătoare este intr-o situaţie de avantaj comparativ cu tarile UE, menţinând acest trend prin investiţii in tehnologie si atragere de capital, la momentul integrarii acest sector va avea de câştigat dezvoltându-se si creând locuri de munca. Industria de incăltăminte si textila cu o competitivitate destul de ridicata actualmente reprezentând 32,43% din totalul exportului si 47,04% din exportul romanesc către UE dovedeşte ca este viabila, chiar daca majoritatea producţiei este in lohn, gradul de calificare si salarizare al forţei de munca in acest domeniu, o face viabila. Integrarea va duce la creşterea productivităţii acestei ramuri cit si la o scădere a costurilor unitare ale forţei de munca. Industria sticli si ceramicii va avea de pierdut încă de la aderarea primului val la UE din cauza competitivităţii reduse si datorita costurilor unitare ale forţei de munca. Pentru ca, tarile ce vor intra in primul val vor fi avantajate, cu cit va fi mai mare UE cu atât mai mari vor fi câştigurile pentru tarile membre si pierderile pentru tarile nemembre. Actualmente tarile dezvoltându-se si câştigând pe seama pierderilor altor tari. In domeniul Industriei metalurgice, maşini si echipamente daca se va menţine trendul importurilor de tehnologi România va avea de câştigat in acest domeniu la momentul integrarii. Costurile unitare ale forţei de munca in industria metalurgica este cu mult sub media restului industriei. Faptul ca in prezent exportam multe echipamente dar mai ales subansamble dovedeşte viabilitatea acestui sector de activitate. 2.3.3 CERCETAREA La nivel guvernamental, cercetarea si dezvoltarea au o susţinere totuşi slaba, in România ponderea cheltuielilor cu cercetarea si dezvoltarea in PIB fiind mai mica de 4-5 ori decât cea a tarilor UE, mai mica chiar decât in celelalte tari candidate. La capitolul educaţie România este in urma mediei UE la nr. de studenţi / locuitor, cei mai buni plecând peste hotare. Cu toate acestea îmbinarea dintre cercetare ,dezvoltare si educaţie poate da rezultate spectaculoase. Producătorii si exportatorii de romani de software sunt o categorie de câştigători – de exemplu, SOFTWIN a creat primul software din lume care foloseşte tehnologia WAP pentru accesul si controlul de la distanta al reţelelor de securitate. Acest produs a fost cumpărat prin internet de aproape de 500 mii de utilizatori din SUA numai in ultimele 45 zile ale anului 200, făcând ca Softwin sa-si realizeze obiectivul de a deţine 1% din piaţa mondiala a produselor antivirus in 2001, iar pentru anul 2006 sperând sa ajungă la o cota de 6% din piaţa. 2.3.4. PIATA FORTEI DE MUNCA Odată cu integrarea pieţelor, firmele vor trebui sa facă fata competiţiei tot mai puternice de pe piaţa bunurilor. Drept urmare , vor trebuisa elimine forta de munca in exces pentru a-si imbunătăti productivitatea. Forta de munca este împinsă spre a-si găsi noi locuri de munca in alte firme, sectoare de activitate sau chiar sa isi schimbe radical ocupaţia. Realitatea este ca avem o subutilizare a forţei de munca substanţiala si, in contextul viitorului deficit de forta de munca in UE, România are şanse sa devină o sursa pentru atragerea capitalului uman de către industriile europene (fie direct prin migrarea forţei de munca, fie indirect prin subcontractare). Chiar si acum, când exista bariere severe in calea migrării fotei de munca ( vize, permise de munca), România este alături de Polonia, singura tara din Europa Centrala care a înregistrat un flux pozitiv al migrării către UE. In funcţie de mobilitatea forţei de munca si de rapiditatea adaptării , costul integrării suportat de aceasta poate fi mai mare sau mai mic. O realocare rapida a resurselor va fi insotită de o realocare a forţei de munca, pentru ca oamenii vor trebui sa se îndrepte catre acele sectoare care creează locuri de munca. Cazul întoarcerii spre agricultura “ca ultim angajator”, (ex: Botoşani, Iaşi etc) nu este o soluţie agricultura fiind si ea restructurata pe criteriul productivităţii. Mai întâi, realocarea forţei de munca este necesara deoarece firmele trebuie sa supravieţuiască si sa isi desfăşoare afacerile intr-un mediu cu totul nou. In acelasi timp, sectoarele care au fost neglijate in timpul comunismului, si anume serviciile, sunt in creştere si cererea lor de forta de munca creste. Ex post, procesul este benefic pentru întreaga economie, dar pe moment vor fi oameni care pierd si oameni care câştigă. Logica ne spune ca perdanti vor fi aceia care sunt aproape de vârsta pensionarii, in sectoarele in declin economic, care deţin calificări specifice ce nu pot fi uşor folosite in alt domeniu, in timp ce câştigătorii vor fi cei tineri, cu calificări in sectoarele aflate in creştere. Cu alte cuvinte, pentru a atinge structura ocupării din tarile mediteraneene ale UE, in România anilor 1989, 31,3% din populaţia ocupata trebuia sa isi schimbe sectorul de activitate, ocupatia si calificarea. De aceea, comparata cu celelalte tari, România va avea populaţia cea mai afectata de integrare, având nevoie de o mare flexibilitate pentru a se adapta noilor condiţii de pe piaţa muncii. 2.3.6 ARMONIZAREA CRITERIULUI ECONOMIC În conformitate cu obiectivul major stabilit de România pentru actuala etapă de dezvoltare, crearea condiţiilor pentru aderarea, într-o perspectivă apropiată , la U.E., principiile fundamentale ce stau la baza dezvoltării economiei şi înfăptuirii reformei sunt: reforma societăţii româneşti pentru recunoaşterea şi afirmarea valorilor morale şi democratice, aşezarea dreptului de proprietate la temelia societăţii româneşti, accelerarea reformei instituţionale începând cu Guvernul României pentru crearea unui stat modern, restructurarea şi modernizarea industriei româneşti în sensul redimensionării şi privatizării acesteia în vederea asigurării unei creşteri economice durabile, reorientarea şi dezvoltarea agriculturii în direcţia cerinţelor economiei de piaţă prin sprijinirea sistemelor de producţie şi valorificare, reforma sistemului finanţelor publice potrivit principiului finanţării obiectivelor viabile economic, distribuirea echitabilă a costurilor tranziţiei în sprijinul solidarităţii sociale, aşezarea României cu demnitate în lumea democratică şi dezvoltată a Europei. Aşezând la baza dezvoltării economico-sociale aceste principii, strategia aderării României la U.E. cuprinde o serie de obiective sintetizate în următoarele politici : politica macroeconomică, politica de restructurare a economiei, politici privind drepturile omului, culte şi minorităţi şi politici privind capitalul uman. Politica macroeconomică a guvernului îşi propune în domeniul valutar-monetar următoarele: reducerea inflaţiei, înfăptuirea stabilităţii interne şi externe a monedei naţionale, respectiv introducerea unor măsuri de politică economică menite să asigure previziunea evoluţiei cursului monedei; recâştigarea încrederii în moneda naţională şi creşterea vitezei de rotaţie a banilor; limitarea deficitului bugetar în vederea diminuării ponderii statului în utilizarea resurselor financiare ale economiei; menţinerea ratelor dobânzii la niveluri pozitive, în termeni reali, pentru a asigura creşterea şi utilizarea eficientă a resurselor de capital financiar; asigurarea unui nivel competitiv şi realist al cursului de schimb valutar; asigurarea deplinei convertibilităţi a contului curent şi pregătirea condiţiilor de trecere graduală la convertibilitatea contului de capital; administrarea cu prudenţă sporită şi într-o manieră transparentă a datoriei publice interne şi externe; practicarea unor dobânzi pentru depozite bancare ale băncilor comerciale la Banca Naţională a României sub nivelul dobânzii pe piaţa interbancară; diversificarea emiterii de obligaţiuni de stat pe termen mediu, ca instrument al Băncii Naţionale a României de reglare a masei monetare şi pentru finanţarea deficitului bugetar. Politicile de restructurare a economiei îşi propun mai întâi măsuri de consolidare a mecanismelor concurenţiale care să permită României îndeplinirea condiţiilor necesare semnării Acordului European de evaluare a conformităţii. Va fi încurajată activitatea Consiliului Concurenţei pentru a întări capacitatea acestuia de a pune în aplicare legislaţia protecţiei concurenţei. În prezent, acţiunile privind crearea condiţiilor de aderare a României la U.E. vizează: includerea permanentă a problematicii specifice a integrării pe agenda contactelor politice bilaterale şi multilaterale; pregătirea temeinică a fiecărei etape de negociere în formarea unui corp de negociatori competenţi; consolidarea coordonării de către Departamentul pentru Integrare Europeană a procesului, alături de alte instituţii cu responsabilităţi în domeniu, prin alocarea unor resurse suplimentare (umane şi materiale) capabile să gestioneze în mod adecvat acest proces; utilizarea cu eficienţă maximă a programelor comunitare de asistenţă şi colaborare; obţinerea unui acces mai larg, în condiţii echitabile, la sursele de finanţare şi investiţii; ameliorarea regimului de liberă circulaţie în spaţiul comunitar a cetăţenilor români. Ţara noastră va trebui să pună cât mai curând în aplicare prevederile Programului de pre-aderare pentru a pregăti cât mai bine condiţiile pentru începerea negocierilor în vederea aderării ca membru cu drepturi depline la U.E. Dintre măsurile cele mai importante a căror punere în aplicare a început menţionăm: realizarea programului naţional de armonizare legislativă vizând îndeosebi crearea unui cadru adecvat de participare la piaţa unică a U.E.; pregătirea condiţiilor pentru punerea în aplicare a prevederilor din acordul de asociere referitoare la libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalului şi elemente complementare dezvoltării comerţului şi investiţiilor; dezvoltarea de proiecte specifice pentru valorificarea întregului pachet de asistenţă europeană în domeniul restructurării si privatizării, pentru desăvârşirea procesului de ajustare structurală, al protecţiei sociale, al dezvoltării infrastructurii si al edificării societăţii civile; dezvoltarea cooperării şi încheierii de acorduri de liber schimb cu ţările asociate la U.E., ca bază a revigorării comerţului dintre ele. Derularea contemporană a procesului de integrare a ţărilor din U.E., caracterizat de adâncirea acestuia şi marcat de încheierea procesului de formare a pieţei unice şi pregătirea uniunii monetare, ridică probleme noi şi deloc uşoare pentru nişte candidaţi cu economiile în transformări profunde, care doar de câţiva ani au trecut la convertibilitatea de cont curent a monedei naţionale, liberalizarea comerţului exterior, crearea şi consolidarea mecanismelor de piaţă concurenţială etc. Analiza costurilor şi beneficiilor extinderii U.E. prezintă o măsură importantă pentru România. Studiile efectuate relevă că riscurile potenţiale ale neextinderii sunt mai mari pentru ţările U.E. decât pentru cele candidate, pe când beneficiile extinderii sunt mai mari decât costurile pentru ţările U.E. Efectele pe termen lung ale integrării şi implicaţiile cantitative ale acestora constituie un puternic stimulent pentru impulsionarea eforturilor de integrare. Se poate aprecia că procesul de îndeplinire a criteriilor de aderare la U.E. de către ţările candidate se va desfăşura în mod continuu, pe parcursul mai multor ani. Dialogul instituţionalizat cu U.E. va stabili nu când o ţară doreşte să adere la U.E., ci când este pregătită să facă acest demers în conformitate cu strategia de la Essen (decembrie 1994) şi cu hotărârile Consililui European de la Luxemburg (1997) şi Conferinţei Europene de la Londra (1998). România consideră că îndeplinirea criteriilor stabilite de U.E. implică o redresare economică cat mai puternică şi accelerată a ţării, prin mobilizarea factorilor interni, potentaţi de cooperarea cat mai stransă cu ţările comunitare, al căror sprijin îndeosebi financiar şi tehnico-economic trebuie să fie mai substanţial, dar şi de o colaborare multilaterală cu celelalte ţări aderente la U.E. Perspectivele integrării rapide în U.E. vor trebui să determine autorităţile romane să analizeze cu seriozitate costurile acestui proces în raport cu beneficiile scontate, termenul necesar armonizării legislative şi cat de benefic este procesul pentru reforma în curs de desfăşurare in ţara noastră. CAP.3 SPRIJINUL UNIUNII EUROPENE PENTRU ADERARE 3.1 INSTRUMENTELE DE PRE-ADERARE Pentru a sprijini pregătirea tarilor candidate in vederea dobândirii statutului de membru al Uniunii, Comunitatea Europeana a decis sa acorde o asistenta financiara fără precedent, in valoare de peste 3 miliarde de euro anual. Fondurile sunt furnizate prin cele trei instrumente de pre-aderare Phare, ISPA si Sapard. Întregul proces al extinderii, la nivel de negocieri, pregătiri interne ale tarilor si utilizarea asistentei de pre-aderare este in prezent accelerat, iar perspectiva primelor aderări a devenit cu adevărat tangibilă. In perioada 2000-2006, Comunitatea Europeana oferă asistenţă financiară tarilor candidate din Europa Centrala si de Est prin intermediul a trei instrumente: programul Phare (Regulamentul Consiliului 3906/89), ISPA (Regulamentul Consiliului 1267/99) si Sapard (Regulamentul Consiliului 1268/99). Cele zece tari care au înaintat cerere oficiala pentru a deveni membre ale Uniunii Europene sunt: Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia si Slovenia. Anul 2000 a marcat punerea in practica a doua noi instrumente financiare de pre-aderare: ISPA si Sapard. Valoarea totala a asistentei de pre-aderare se ridica la 3 miliarde de euro pe an (cifre din 1997) in perioada 2000-2006, din care jumatate este alocata programului Phare . ISPA finanţează in mod egal proiecte mari de infrastructura din domeniul transportului si al mediului, iar Sapard sprijină pregătirea tarilor in vederea preluării acquis-ului comunitar in domeniul agriculturii si al dezvoltării rurale. In perspectiva creării celor doua instrumente, ISPA si Sapard, sprijinul investiţional acordat prin programul Phare a trebuit sa fie re-orientat, astfel încât sa se evite orice suprapunere. Asistenta oferita prin fiecare dintre aceste instrumente este coordonata in conformitate cu Regulamentul Consiliului 1266/99. Asistenta este acordata in cadrul general creat de Acordurile de Asociere încheiate cu aceste tari, ţinând cont de obiectivele Parteneriatelor pentru Aderare. Alocarea fondurilor UE pe tari candidate Tara Alocarea anuala indicativa PHARE (programe nationale) Alocarea anuala indicativa SAPARD Alocarea anuala indicativa ISPA TOTAL alocare anuala indicativa Alocare medie PHARE 1995-1999 MEURO MEURO MEURO MEURO MEURO MEURO MEURO min max min max Bulgaria 100 52 83 125 235 277 83 Cehia 79 22 57 83 158 184 69 Estonia 24 12 21 36 57 73 24 Ungaria 96 38 73 104 207 238 96 Letonia 30 22 36 57 88 109 30 Lituania 42 30 42 62 113 134 42 Polonia 398 169 312 385 879 952 203 România 250 151 208 270 609 671 110 Slovacia 49 18 36 57 104 125 48 Slovenia 25 6 10 21 42 52 25 Total 1093 520 1040 2814 730 1 3.1.1 PHARE - Intensificarea pregatirilor pentru extindere Programul Phare rămâne singurul instrument prin care se acorda sprijin de pre-aderare pentru construcţie instituţionala in toate domeniile acquis-ului. A fost creat in 1989 pentru a sprijini procesul de reforma si tranziţie economica si politica din Polonia si Ungaria. Urmare a Consiliului European de la Essen, din decembrie 1994, Phare a devenit instrumentul financiar al strategiei de pre-aderare, scopul final fiind integrarea in Uniunea Europeana a celor zece tari asociate din Europa Centrala si de Est: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia si Ungaria. Phare sprijină si alte tari neasociate din regiune, respectiv Albania, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei (FYROM) si Bosnia-Herzegovina, aflate in tranziţie spre democraţie si economia de piaţă. Programul Phare are doua priorităţi: construcţia instituţionala: 30% din bugetul PHARE; investiţiile legate de transpunerea si implementarea acquis-ului: 70% din bugetul PHARE. Prima dintre cele doua priorităţi, respectiv “construcţia instituţionala”, pentru care se aloca aproximativ 30% din buget, este definita ca fiind procesul de sprijinire a tarilor candidate in vederea dezvoltării structurii, strategiilor, resurselor umane si a abilitaţilor manageriale necesare consolidării capacităţii lor economice, sociale, legislative si administrative. Pentru a atinge acest obiectiv, a fost creat un instrument novator: înfrăţirea pe termen lung („twinning”) la nivel de administraţii si agenţii. Chiar de la început, acest nou instrument a ocupat un loc central in ansamblul asistentei de pre-aderare. Cu sprijin din partea UE, competenta Statelor Membre este pusa la dispoziţia tarilor candidate, prin detaşări pe termen lung ale funcţionarilor publici si misiuni de experţi, cu scopul de a sprijini tarile candidate in efortul de adoptare, implementare si aplicare a principalelor domenii ale acquis-ului. Procesul se desfăşoară după cum urmează: Comisia Europeana identifica lacunele din administraţia tarilor candidate; tara candidata trebuie sa elaboreze un proiect concret de reforma a administraţiei, după care Comisia solicita Statelor Membre sa mobilizeze o echipa de experţi, condusa de un lider de proiect si un consilier pe probleme de pre-aderare, care sa sprijine tara candidata in reformarea propriei administraţii. Este o metoda foarte pragmatica, de abordare caz-cu-caz a reformei administraţiei publice. Iniţial, programele de twinning s-au axat pe domeniile: agricultura, mediu înconjurător, finanţe publice, justiţie si afaceri interne, politica regionala; in prezent, instrumentul de twinning acoperă întregul acquis. In perioada 1998-2001, au fost programate peste 500 de proiecte de twinning. Implementarea lor a implicat deseori mai multe State Membre. Un raport de evaluare din iulie 2000 a confirmat justeţea abordării in cazul programului de twinning, dar a făcut si câteva sugestii valoroase de îmbunătăţire, dintre care majoritatea au fost incluse in metodologie. In plus, a fost pus la punct un mecanism de „twinning light”, pe termen mediu, care vizează nevoi specifice, cu acoperire limitata, care apar in stadiile finale ale pregătirilor pentru aderare. Cea de a doua prioritate - investiţiile legate de transpunerea si implementarea acquis-ului (pentru care se aloca 70% din bugetul total al programului Phare) - consta din doua tipuri principale de activităţi: 1. Cofinanţarea investiţiilor in cadrul legislativ al tarii candidate, cu scopul de a consolida infrastructura legislativa necesara asigurării conformităţii cu acquis-ul. Cu alte cuvinte, investiţii in toate echipamentele necesare funcţionării pieţei interne, cum ar fi crearea structurii de securitate alimentara, securizarea frontierelor, procurarea echipamentelor de testare si măsurare de care depinde funcţionarea pieţei interne, sau de echipamente de laborator si control din domeniul protecţiei consumatorilor. 2. Cofinanţarea investiţiilor in coeziunea economica si sociala, iniţiată in programele Phare 2000, prin masuri similare celor sprijinite in Statele Membre prin Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) si Fondul Social European (FSE). Aceasta cofinanţare susţine funcţionarea economiei de piaţă si capacitatea de a face fata presiunii concurenţiale si forţelor pieţei din interiorul Uniunii si reprezintă aproximativ o treime din fiecare Program Naţional Phare. Asistenta acordata prin Phare ia in general forma finanţărilor nerambursabile si nu a împrumuturilor. Ajutorul financiar este acordat fie in mod independent de către Comunitate, fie prin co-finanţare din partea Statelor Membre, a Băncii Europene de Investiţii, a unor tari terţe sau a unor organisme din tarile beneficiare. Alocările indicative multi-anuale sunt stabilite de către Comisia Europeana, pe baza, in principal, a populaţiei si a PIB-ului pe cap de locuitor, dar si prin luarea in considerare a performantelor, nevoilor, capacităţii de absorbţie si a progresului înregistrat in implementarea Parteneriatului de Aderare. Începând cu anul 2000, bugetul anual al programului Phare se situează la aproximativ 1,5 miliarde de euro. Programul Phare este elaborat in întregime prin luarea in considerare a cerinţelor procesului de aderare la Uniunea Europeana. In practica, aceasta înseamnă ca, spre deosebire de perioada 1989-1997, când Phare era axat pe sprijinirea procesului de tranzitie a economiilor din Europa Centrala si de Est si funcţiona pe principiul întâmpinării solicitărilor tarilor candidate („demand-driven”), in prezent programul trebuie sa se concentreze exclusiv pe priorităţile aderării („accession-driven”), aşa cum au fost acestea definite de Consiliu in Parteneriatele pentru Aderare. Actuala orientare a Programului PHARE 2002 – 265 MEURO 3.1.2 ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Pre-aderare) “Instrumentul pentru Politici Structurale de Pre-aderare” (ISPA) furnizează sprijin financiar pentru investiţii in domeniile mediului înconjurător si al transporturilor, in scopul accelerării alinierii legislaţiei tarilor candidate la legislaţia europeana in vigoare in aceste doua sectoare, pe o perioada de şapte ani (2000-2006). Bugetul prevăzut pentru aceasta perioada este de aproximativ 7 miliarde de euro. ISPA are un caracter hibrid, situându-se intre sprijinul financiar acordat tarilor terţe (prin Phare) si sprijinul financiar acordat Statelor Membre (prin Fondul de Coeziune). ISPA este concentrata pe procesul de aderare, are o abordare similara celei a Fondului de Coeziune si se aplica sectoarelor Mediu înconjurător si Transporturi. In transport, investiţiile sunt legate de adoptarea si implementarea acquis-ului comunitar si privesc in special coridoarele europene de transport si reţeaua TINA (Transport Infrastructure Needs Assessment). Se includ aici proiecte de extindere a reţelelor europene de transport (TEN), al căror scop este îmbunătăţirea legăturilor dintre Uniune si tarile candidate, precum si a inter-conexiunilor dintre reţelele naţionale si a legăturilor dintre acestea si reţelele europene de transport. In acest context, reţeaua TINA constituie o referinţa importanta in identificarea proiectelor. Prin urmare, ISPA contribuie la finanţarea dezvoltării cailor ferate, a drumurilor, a cailor navigabile si a infrastructurii aferente porturilor si aeroporturilor. Asistenta in domeniul infrastructurii de mediu se concentrează pe investiţii majore privind: apa potabila, tratamentul apelor uzate, gestiunea deşeurilor solide si poluarea aerului. Resursele aferente programului ISPA însumează 1080 milioane de euro pe an (la preturile anului 2001). Aceste cifre sunt adaptate anual, pentru a tine cont de inflaţie. Comisia Europeana, aplicând aceleaşi criterii ca si in cazul Fondului de Coeziune, a decis alocarea resurselor ISPA intre tarile beneficiare in funcţie de populaţie, de PIB pe cap de locuitor si de suprafaţa tarii. Regulamentul ISPA precizează necesitatea echilibrării masurilor aferente celor doua sectoare (mediu înconjurător si transporturi) si, in consecinţa, Comisia a reuşit o alocare in raport de 50/50 a bugetului intre transporturi si mediu. ISPA poate finanţa pana la 75% din costurile proiectului, dar in cazuri excepţionale procentul poate creste pana la 85%. Prin urmare, este nevoie de cofinanţare (prin BEI, BERD, Banca de Investiţii a Nordului, Fondul Nordic pentru Mediu, precum si surse nationale). Comisia Europeana are in vedere dezvoltarea cofinanţării, prin implicarea Instituţiilor Financiare Internaţionale si a sectorului privat (parteneriate intre sectorul public si cel privat). 3.1.3 SAPARD (Programul Special de Aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala) Sapard are ca scop sprijinirea eforturilor tarilor candidate de pregătire pentru participarea la Politica Agricola Comuna si la Piaţa Unica. Programul implica doua obiective majore, explicite, operaţionale: • sprijin pentru rezolvarea problemelor prioritare, specifice, legate de agricultura si dezvoltare rurala; • contribuţie la implementarea acquis-ului comunitar (ansamblul legislaţiei Comunitare) referitor la PAC si alte priorităţi din domeniul agricol. Sapard are la baza Regulamentul Consiliului 1268/1999, adoptat in iunie 1999. Regulamentul precizează parametrii sprijinului Comunitar concretizat in masuri pentru agricultura si dezvoltare rurala acordat celor 10 tari candidate din Europa Centrala si de Est in perioada de pre-aderare. Conform Regulamentului, ajutorul oferit prin programul Sapard trebuie sa ia forma unei contribuţii financiare acordate in baza unor reguli conforme celor stabilite pentru finanţarea Politicii Agricole Comune prin Regulamentul 1258/1999. Baza legala a descentralizării este Regulamentul privind coordonarea (1266/1999), care permite conferirea sarcinilor de management, ce in mod normal revin Comisiei, unor agentii de implementare care funcţionează sub răspunderea respectivei ţări terţe. Fondurile Sapard totalizează 540 milioane de euro anual (in preturile anului 2001). Alocarea pe tari se bazează pe anumite criterii, incluzând suprafaţa agricola, populaţia ocupata in agricultura si PIB pe locuitor. In consecinţa, alocările pe tari diferă considerabil: Polonia primeşte cea mai mare suma, de 175 milioane de euro anual, pe când Slovenia are alocate cele mai mici fonduri: 6,6 milioane de euro anual. Este important de observat ca unele dintre aceste criterii diferă de cele aplicate in cazul programelor Phare si ISPA. Contribuţia Comunităţii poate ajunge pana la 75% din cheltuielile publice eligibile totale, si chiar pana la 100% din aceste costuri, pentru anumite masuri. Pentru toate investiţiile generatoare de venituri exista o limita a intensităţii asistentei, care in practica înseamnă toate investiţiile, cu excepţia celor in infrastructura, care nu generează venituri nete substanţiale. Pentru aceste investiţii, ajutorul public poate ajunge pana la 50% din costul total eligibil, in cazul in care contribuţia Comunităţii nu depăşeşte plafoanele stabilite prin politica privind ajutorul de stat. CAP. 4 STUDII DE CAZ STUDIUL 1 Strategii de politică monetară şi curs de schimb în contextul aderării României la UE Scopul acestui studiu este explorarea caracteristicilor economiei precum şi a organizării instituţionale, doi factori care impun limite modelării politicii monetare în România si intenţiei de trecere la regimul de “ţintire a inflaţiei”. Politica monetară (scopurile ei cât şi macro-managementul) este analizată în legătură cu politica fiscală si cea a ratei de schimb. Studiul pleacă de la premiza aderării la UE la momentul preconizat şi de la cerinţele pentru integrarea in ERM2 stabilind totodată cerinţele aderării ulterioare la ERM2; studiul urmăreşte să identifice factorii determinanţi ai politicilor de implementat şi în acelaşi timp să sugereze opţiuni care ar putea ajuta la atingerea scopurilor fundamentale ale acestora. Studiul nu pretinde a fi exhaustiv şi a lua în considerare toţi factorii de influenţă; el îi consideră doar pe aceia care sunt cei mai relevanţi pentru un proces decizional eficient vis-ŕ-vis de politica monetară. Unii economişti îşi pun întrebarea dacă BNR ar trebui să-şi fixeze ca obiectiv atât de repede “Ţintirea Inflaţiei” la fel cum au făcut Polonia, Ungaria sau Cehia (sau au spus că o fac – dată fiind calitatea slabă a previziunilor lor legate de inflaţie). Cu doi ani în urmă, un grup de economişti de la BNR s-au gândit că TI ar putea fi adoptată de către Banca Naţionala până în 20041. Dar o ţintire a inflaţiei reală poate fi implementată de o bancă centrală independentă doar in următoarele condiţii: a/ cei care stabilesc politicile economice sunt capabili să facă o previziune condiţionată cât mai bună a ratei inflaţiei; b/ aceştia au cunoştinţe suficiente despre transmiterea impulsurilor monetare care să le permită să îşi adapteze principalele instrumente astfel încât să aducă previziunea aproape de nivelul ţintit pe perioada stabilită. In practică, băncile centrale care adoptă TI au nevoie de unul (sau mai multe) modele macro-econometrice stabile cu ajutorul cărora să poată previziona inflaţia şi care să le permită să simuleze impactul asupra traiectoriei inflaţiei a oricărei schimbări intervenite în setul de instrumente economice. Este oare realist să credem că o astfel de metodă va fi implementată în România în viitorii ani? E posibilă conceperea unui model econometric pentru economia României? Răspunsul e că probabil nu încă. Se poate argumenta că pentru nici o ţară din lume nu se pot concepe modele econometrice corecte. E adevărat că toate modelele sunt influenţate de erori de estimare; mai mult, parametrii modelelor se schimbă odată cu schimbarea politicilor. Dar nu putem vorbi de acelaşi lucru când se estimează un model pentru o economie relativ stabilă (de exemplu Marea Britanie sau Suedia) şi o economie a cărei structură şi politici se schimbă permanent. Modelarea econometrică devine aproape imposibilă când structura economiei se schimbă, ceea ce se întâmplă in mod evident în cazul ţărilor în tranziţie; această dificultate i-a determinat pe oficialii BCE să nu ia în considerare la modul serios posibilitatea creerii unui model macroeconomic pentru zona Euro (în special datorită faptului că adoptarea Euro alterează structura interna a UME). Până în momentul de faţă, BNR nu a avut la îndemână nici măcar un mijloc elementar de previzionare ca de pildă o curbă a randamentului obligaţiunilor, astfel încât trasarea unei traiectorii a inflaţiei devine foarte dificilă. Ca un substitut, înainte ca o bază largă de obligaţiuni cu scadenţe diferite să fie disponibilă, BNR poate implementa o formă de studiu de piaţă al analiştilor pentru previzionarea inflaţiei. Trebuie ţinut cont de faptul că în România este dificil de previzionat nu numai cererea monetară dată fiind ponderea sectorului economic “neoficial”(care nu e acoperit de statisticile oficiale) şi deoarece schimbările în expectaţii îi fac pe agenţii privaţi să oscileze între moneda locală şi cea străină, ambele putând fi folosite în mod legal ca monedă de economisire (şi chiar ca instrument de tranzacţionare). Masa monetară este de asemenea dificil de monitorizat deoarece jumătate din ea este în valută iar lichiditatea în circulaţie are de asemenea o pondere mare. Dată fiind această incertitudine, riscurile de a lua decizii pe baza unei previziuni eronate pe doi ani sunt destul de mari. Fără îndoială că credibilitatea băncii centrale nu va fi îmbunătăţită în urma deciziilor luate pe baza unui model econometric de proastă calitate, ci dimpotrivă. In momentul de faţă, BNR se bucură de o credibilitate destul de mare, ca urmare a faptului că a reuşit scăderea inflaţiei. Acest capital de credibilitate poate fi subminat dacă previziunile emise de BNR de acum încolo se dovedesc în mod sistematic greşite. Mai multe bănci centrale din ţările dezvoltate care au adoptat TI şi-au fixat standarde foarte înalte pentru managementul politicilor monetare: în Suedia, Canada, Marea Britanie, deviaţia inflaţiei faţă de ţintă sunt destul de mici. Până acum, băncile centrale din Europa Centrală care au avut ca obiectiv TI au avut rezultate foarte slabe – diferenţa dintre ţintă şi inflaţia reală a fost mare (Jonas and Mishkin, 2003). Atâta vreme cât ele se compară cu primul grup de ţări, credibilitatea lor poate doar avea de suferit. Dar dacă o bancă care nu are ca obiectiv TI greşeşte nivelul ţintă al inflaţiei, agenţii privaţi vor accepta mai uşor greşeala iar credibilitatea nu va fi atât de puternic afectată. Alte probleme create de TI sunt legate de momentul implementării. Dacă România va urma (cu o oarecare întârziere) calea pe care au mers cele mai avansate ţări în tranziţie (Polonia, Ungaria, Cehia), se va confrunta cu intrări de capital masive în perioada imediat următoare, ceea ce va duce la o apreciere bruscă şi reală a monedei locale. Pentru a frâna declinul exporturilor, dintr-un punct de vedere al protecţiei sociale, ar fi de folos ca rata dobânzii să scadă. Dar agenţii independenţi şi competitivitatea merg în direcţie opusă faţă de inflaţia scăzută, după cum e necesar în regimul de TI. Astfel, pentru România, care are o economie in tranziţie, credibilitatea băncii centrale poate fi afectată în mod negativ de adoptarea TI, dat fiind faptul că riscul de a lansa previziuni imprecise şi de a rata astfel nivelul ţintă stabilit este destul de mare. Prin adoptarea unui cadru rigid pentru managementul politicii monetare în contextul în care criteriile pentru buna funcţionare ale acestui cadru nu sunt îndeplinite, credibilitatea băncii centrale poate doar avea de suferit. Din toate motivele menţionate mai sus, este destul de nerealist să credem că BNR ar putea sau ar trebui să adopte un regim autentic de TI în viitorul apropiat. Această concluzie nu reprezintă însă o dramă. România s-a angajat să adere la UE în 2007 sau în jurul acestei date; trebuie aşadar să îşi pregătească instituţiile monetare şi politica pentru alinierea cu zona Euro, astfel încât să fie capabilă să adere la o dată ulterioară şi la UME. Din fericire însă, BCE nu este o bancă cu obiectiv TI. Ca şi FED (banca centrală a SUA), BCE a ales flexibilitatea, deşi are ţinte cantitative precise în ceea ce priveşte inflaţia. Probabil acesta ar fi cea mai bună alegere şi pentru BNR. Ca şi BCE, guvernul României şi Banca Centrală ar trebui să declare în mod sistematic angajamentul lor pentru preţuri stabile (după cum sunt ele planificate în principalele legi: Constituţie, Statutul BNR, etc). BNR ar trebui să stabilească şi un nivel ţintă al inflaţiei pe care să-l revizuiască la intervale de timp şi care să urmeze o tendinţă descrescătoare. Anunţarea unei ţinte cantitative explicite ar trebui să ajute transparenţa şi responsabilitatea? politicii monetare iar BNR ar trebui să înregistreze progrese pe aceste două baze. Ar fi de folos şi pentru fixarea expectaţiilor pentru rata inflaţiei, în condiţiile în care credibilitate băncii centrale este puternică. Este foarte important ca BNR să se asigure că instrumentele sale sunt eficiente în controlul inflaţiei. Până acum Banca a controlat baza monetară (exprimată în moneda locală, ROL) prin intermediul cantităţii resurselor atrase (împrumutate) de la băncile comerciale2. Totuşi, în contextul unei economii dolarizate, relaţia dintre masa monetară (care include dolari şi Euro) şi baza monetară este mult mai slabă. Intr-un viitor destul de apropiat, BNR poate decide să folosească aceleaşi instrumente ca şi celelalte bănci centrale din economiile în tranziţie (Polonia, Ungaria, Cehia) dar mai apropiate de managementul modern al politicilor monetare. In mod special va putea lua în considerare o trecere de la controlul cantitativ al bazei monetare către managementul ratei dobânzii pe termen scurt, unde semnalul relevant pentru abordarea politicii monetare este reprezentată de rata dobânzii la resursele împrumutate (depozitele atrase). In concluzie, situaţia economică în România beneficiază în prezent de o conjunctură favorabilă: creştere economică într-un mediu în care inflaţia scade rapid. Este adevărat că progresul viitor va depinde de continuarea reformelor structurale, reducerea ineficientei în economie şi a deficitelor cvasifiscale. Există premize favorabile pentru atragerea de investiţii străine, în acest context, pentru sprijinirea efectivităţii managementului politicii monetare rata de schimb ar trebui sa fie flexibilă iar intervenţiile directe ale băncii centrale pe piaţa valutară minime. In schimb aceasta necesită liberalizarea graduală a contului de capital. O atenţie sporită trebuie acordată intrărilor de capital speculativ pe termen scurt şi creditelor în valută, în special în sectorul ne-exportator. Cu toate că BNR şi-a anunţat intenţia de a introduce TI în 2005, presupunând că evaluarea noastră e corectă, aceasta nu pare să existe ca politică alternativă. Credem că un sistem al politicii monetare similar cu cel practicat de BCE ar fi mai potrivit în cazul de faţă. In acest caz cei care iau deciziile acordă o atenţie şi stabilităţii preţurilor dar managementul politicii monetare se bazează pe principiul “just-do-it”. Intr-o economie fragilă flexibilitatea nu invalidează credibilitatea, dimpotrivă cele două sunt complementare. O bancă centrală nu ar trebui să adopte un regim de politică monetară doar pentru scopuri de comunicare şi nu ar trebui să urmeze tendinţe ce par a fi “la modă”. Ceea ce este cel mai important pentru o bancă centrală este credibilitatea. Iar aceasta se va câştiga în timp dacă obiectivele specificate sunt atinse. In România, obiectivul băncii centrale pe termen mediu trebuie să fie acela de a reduce inflaţia la un nivel rezonabil şi de a o menţine acolo. Respectarea principiilor economice sensibile în implementarea politicilor economice ar trebui să fie suficiente pentru realizarea acestui obiectiv. Gradul relativ ridicat de sofisticare pe care un regim adevărat de ţintire a inflaţiei l-ar necesita ar putea introduce riscuri adiţionale precum şi distorsiuni suplimetare în economie fapt ce ar putea accentua fluctuaţiile economice. STUDIUL 2 Implicaţiile adoptării acquis-ului comunitar asupra controlului financiar în România Obiectivul major (final) al studiului, de a identifica, analiza şi evalua impactul pe care îl va avea transpunerea, în legislaţia românească, a acquis-ului comunitar în domeniul controlului financiar, i se subsumează o serie de sub-obiective (obiective intermediare), menite să asigure atingerea sa: - impactul adoptării acquis-ului comunitar asupra legislaţiei primare (norme de instituire) -impactul adoptării acquis-ului comunitar asupra legislaţiei secundare (norme metodologice, instituţii, structuri organizaţionale, personal de specialitate) - impactul adoptării acquis-ului comunitar asupra legislaţiei terţiare (proceduri, tehnici, practici, metode, circuite informaţionale, comunicare cu structurile similare sau analoge ale Comisiei Europene). Principalele concluzii ale studiului * În România există o determinare clară, consistentă şi continuă, la nivelul Guvernului şi al instituţiilor publice centrale implicate, în direcţia perfecţionării cadrului normativ, procedural şi organizaţional cu privire la controlul financiar public, în primul rând prin alinierea acestuia la acquis-ul comunitar şi, concomitent, printr-o creaţie instituţională proprie, în funcţie de condiţiile concrete ale procesului de reformă şi ale celui de aderare la UE. * Legislaţia primară, secundară şi, parţial, terţiară sunt elaborate sau în curs de a fi completate, fără bulversări majore asupra proceselor efective de realizare a controlului financiar public. * Principala disfuncţionalitate în materia controlului financiar public derivă din problemele de cultură asociate problematicii controlului financiar public, ceea ce înseamnă că nu legiferarea (codificarea) este problema de bază în România ci cea a implementării şi dezvoltării lui şi, mai ales, cea a înţelegerii şi acceptării rolului şi funcţiilor lui (îndeosebi în privinţa controlului intern şi în cea a auditului public intern). * Există un pericol real, generat de graba (de înţeles) a autorităţilor române de a se alinia la acquis-ul comunitar, în privinţa accelerării unor procese insuficient pregătite: ne referim aici la separarea dintre auditul public intern şi controlul intern; de asemenea, ne referim la strategia Ministerului Finanţelor Publice de a trece, în cursul anului 2004, de la contabilitatea de casă la cea de angajament, trecere care se pare că nu a fost încă suficient de pregătită, nici în privinţa evaluării costurilor, nici în privinţa impactului general. * Din punctul de vedere al progreselor înregistrate precum şi din perspectiva tendinţelor sesizate, echipa de cercetare consideră că dinamica cea mai accentuată şi orientarea cea mai bună o are auditul public extern, urmat de auditul public intern şi apoi de controlul intern; de fapt, apreciem că, în materia controlului intern, sunt nu numai rămâneri în urmă considerabile ci există şi o anumită lipsă de preocupare şi de interes, la nivelul Ministerului Finanţelor Publice, pentru codificare, reglementare metodologică şi dezvoltare procedurală. * Nu există implementate sisteme viabile de evaluare dinamică a progreselor înregistrate în materia controlului financiar; aceasta poate conduce nu numai la nerespectarea unor termene sau angajamente guvernamentale cu privire la alinierea controlului financiar la acquis-ul comunitar dar poate genera şi unele direcţii greşite în anumite situaţii (cum s-a întâmplat cu apariţia sau menţinerea centralizată a unor atribuţii sau structuri de control financiar). * La nivelul controlului intern trebuie serios revăzut sistemul de informare/raportare, la nivelul managerului de EGBP3, în scopul proiectării unor linii de responsabilizare clare şi permanente, de natură nu numai a spori responsabilitatea managerului dar şi de a-l ajuta pe manager în proiectarea propriilor sisteme de control şi semnalizare (informare/raportare); * La toate nivelurile controlului financiar (control intern, audit public intern, audit public extern) structurile centrale au un prea accentuat caracter de tutelă măruntă, cu elaborări amănunţite pe plan metodologic, procedural şi tehnic. Deşi standardizarea realizată de structurile centrale este de natură să ofere condiţii de creştere a eficienţei controlului financiar, ea nu trebuie să se manifeste prin sufocarea structurilor de control financiar public direct prin precizări de detaliu care pot, la limită, să inhibe creativitatea şi iniţiativa celor direct implicaţi. * Se impune rezolvarea urgentă şi profesionistă a unor probleme cruciale pentru un control financiar autentic şi sustenabil: -generarea pragurilor de semnificaţie în materia controlului financiar; -clarificarea principiului trasabilităţii în materia controlului financiar; -proiectarea pistelor de audit ; -proiectarea sistemelor de semnalizare a producerii riscurilor de iregularitate (cu sau fără fraudă); -proiectarea sistemelor de semnalizare a materialităţii unor iregularităţi sau fraude; -reproiectarea rolului controlului financiar (excepţie face aici auditul public extern) în direcţia includerii şi a veniturilor publice (fie ca program fie ca execuţie) în sfera controlului financiar. STUDIUL 3- Fenomenul migraţionist din perspectiva aderării României la UE Pornind de la rezultatele obţinute deja în cadrul studiului “Libera circulaţie a persoanelor” – PAIS I, studiul şi-a propus să ofere o perspectivă complementară de abordare a fenomenului migraţionist, în care aspectele privind mecanismele, legislaţia, instituţiile, concepţiile populaţiei să se îmbine în mod coerent cu estimările de ordin cantitativ şi calitativ ale efectelor migraţiei în contextul aderării României la UE. Analiza proceselor definitorii a scos în evidenţă următoarele trăsături: • După anul 1990 au avut loc schimbări în mecanismele cel mai des întâlnite în România, schimbări concentrate pe următoarele direcţii: s-a modificat ponderea diferitelor tipuri de migraţie ; au apărut noi forme de migraţie ; s-au modificat principalele motivaţii pentru migraţie. • Legislaţia cu influenţă asupra fenomenului migraţionist se regăseşte în 3 mari categorii de legi: legi privind migraţia, legi privind piaţa forţei de muncă şi legi privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi calificărilor. România, ca ţară ce se pregăteşte pentru aderarea la UE, face eforturi deosebite pentru adoptarea acquis-ului comunitar. În ultimii ani (după 2000) s-au înregistrat progrese mari în modificarea legislaţiei existente şi adoptarea unei noi legislaţii, compatibile cu legislaţia UE. Lucrarea menţionează atât progresele notabile cât şi aspectele care au înregistrat un progres mai redus. • Politicile migraţioniste. Ţările UE se prezintă cu politici migraţioniste bine puse la punct ce sunt susţinute prin cadrul legal-instituţional naţional şi european. În România măsurile care se iau atât în privinţa legislaţiei cât şi a cadrului instituţional au mai degrabă un caracter reactiv, legat scopul de a asigura adaptarea la cerinţele europene, decât de a proiecta şi urma o politică migraţionistă naţională cu obiective clare. Pe măsură ce va finaliza constituirea cadrului legal-instituţional conform cerinţelor UE, România va gândi propria sa politică migraţionistă, bineînţeles compatibilă cu cele existente la nivel european. • După anul 1990 în România a fost înfiinţat un sistem de instituţii având ca scop derularea unor activităţi legate de fenomenul migraţiei externe. Aceste instituţii îmbracă următoarele forme: birouri locale ale diferitelor organizaţii internaţionale cu activitate în domeniul migraţiei (OIM, UNCHR); instituţii guvernamentale precum agenţiile şi oficiile, departamentele diferitelor ministere (cum sunt cele din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului); organizaţii non-guvernamentale (Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi, Forumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi ş.a.). • În viitor se aşteaptă creşterea capacităţii instituţionale a statului, astfel încât instituţiile sale să poată face faţă problemelor migraţiei la nivelul cerinţelor identificate. Faptul că România va deveni graniţa de est a UE va muta o serie de probleme actualmente europene către instituţiile române, necesitând o dezvoltare şi mai puternică a capacităţii instituţionale, care va trebui să demonstreze capacitatea de a răspunde unor solicitări cu mult mai complexe decât cele actuale. • Experienţa internaţională în urmărirea, administrarea fenomenului migraţionist demonstrează împletirea strânsă a dimensiunii legislativ-instituţionale cu cea socioculturală. Elaborarea şi adoptarea legilor, crearea instituţiilor, stabilirea strategiilor şi politicilor corespunzătoare reprezintă componente majore ale acestui proces, dar succesul lor nu poate fi separat de modul în care actorii implicaţi – administraţia de stat, organizaţiile non-guvernamentale, mass-media, comunităţile, indivizii – răspund aşa numitelor “provocări comportamentale”, legate de participare, comunicare, mentalităţi, atitudini. • Opinia publică românească percepe fenomenul migraţionist în primul rând ca o migraţie pentru muncă. În proporţie majoră se consideră că migranţii obţin câştigurile băneşti din muncă, numai o mică parte a opiniei publice apreciind că aceştia câştigă bani din furt şi cerşit. Rezultatele sondajelor de opinie invocate pe parcursul lucrării relevă însă şi o serie de puncte în care apare o percepţie greşită a aspectelor negative ce însoţesc migraţia românilor, dovedind dificultăţile opiniei publice de a face disjuncţia între anumite greutăţi obiective ale călătoriei în spaţiul Schengen şi nerespectarea legii, între grupurile cu activităţi ilegale şi apartenenţa la o minoritate socială, etnică sau religioasă, ceea ce conduce la stereotipuri, atitudini de natură să alimenteze delicvenţa, intoleranţa, xenofobia. Această percepţie ar putea fi corectată prin intervenţia conjugată, în spirit obiectiv a mass-media, administraţiei, a reprezentanţilor societăţii civile. • Până în prezent nu se poate afirma că mass-media şi-a adus contribuţia necesară la reflectarea adecvată a fenomenului migraţionist, sub toate aspectele sale şi la formarea unui comportament social corect atât în ceea ce priveşte procesul propriu-zis al migraţiei cât şi cel al integrării/reintegrării. Se constată că migraţia nu este prezentată, analizată în mod sistematic, în întreaga sa complexitate, accentul fiind pus mai ales pe relatarea unor fapte negative, senzaţionale şi mai puţin pe orientarea migranţilor într-un univers cu numeroase componente de risc şi incertitudine, pe prevenirea şi combaterea delicvenţei, clandestinităţii, a corupţiei în acordarea vizelor. Într-o bună măsură acoperirea doar parţială, uneori greşită a fenomenului migraţionist în mass-media este şi rezultatul lipsei de jurnalişti specializaţi în domeniu, fiind susţinută recomandarea organizării unor cursuri pentru instruirea acestora în investigarea şi analiza migraţiei. Determinările cantitative ale fluxurilor migratorii realizate pe parcursul cercetării au condus la o serie de concluzii cu impact direct asupra strategiei şi politicilor pe care România va trebui să le adopte în domeniul migraţiei în virtutea statutului pentru care se pregăteşte, cel de ţară membră a UE. • Analiza fluxurilor de imigraţie arată că, spre deosebire de emigraţie, care, în ciuda restricţionărilor prin mijloace de constrângere politică, s-a manifestat şi în perioada regimului anterior, pentru prima dată se poate vorbi de imigraţie în România ulterior anului 1990. Dacă în cazul imigraţiei legale definitive componenta principală au constituit-o repatrierile, motivaţia majoră a imigraţiei ilegale rămâne aceea de tranzit, având ca destinaţie una din ţările dezvoltate ale Europei Occidentale. • Studiul a scos în evidenţă faptul că problema imigraţiei având ca destinaţie finală România nu va mai putea fi considerată multă vreme ca una colaterală, lipsită de importanţă. România va trebui să pună la punct un sistem complex de gestionare a imigraţiei, asigurând, parţial sau integral din fonduri proprii, mijloace de cazare şi de subzistenţă, servicii de integrare socială şi economică etc. Numai efortul financiar pe care îl presupune găzduirea interimară a refugiaţilor sau a solicitanţilor de azil până la finalizarea cererii depuse – care nu reprezintă decât o mică parte din totalul cheltuielilor ocazionate de gestionarea acestui proces – poate atinge valori însemnate. Astfel de situaţii trebuie pregătite din timp, mai ales întrucât, spre deosebire de cazul emigraţiei, unde pierderile/câştigurile se măsoară în termeni de costuri comparative (care ar fi câştigul/pierderea ţării în urma plecării definitive/temporare, cât pierde statul ca investiţie nerecuperată în capital uman etc.), imigraţia presupune inclusiv costuri financiare imediate, concrete, care nu suportă amânare. Dacă numai 10% din imigranţii estimaţi în calculele noastre ar intra în categoria celor care solicită asistenţă, iar cheltuielile unitare ce revin pe un asistat ar fi de 10 ori mai mici decât cele înregistrate, de exemplu, în Finlanda, efortul financiar total care ar trebui asigurat de statul Român s-ar putea ridica la 0,6-20 milioane EUR, variantei medii corespunzându-i o sumă de 6 milioane EUR anual. Analiza potenţialului de migraţie pe tipuri de fluxuri de ieşire a evidenţiat următoarele; - Emigraţia este mai temperată, fără schimbări semnificative ale fluxurilor şi se menţine la cote relativ joase (în jur de 10-15 mii persoane /an). - Migraţia pentru muncă a capitalului uman din România, mai ales a generaţiilor tinere va fi forma predominantă, dar « gestionată » prin politica contigentărilor şi controlul trecerii frontierelor. Evoluţia acestor fluxuri este mai dinamică, cu creşteri calitative în plan comportamental, al relaţiilor de muncă şi inter-umane. - Raportul migraţie legală-migraţie ilegală evoluează în favoarea primei forme, dar va fi influenţată în continuare de politicile statelor de destinaţie, în special în ceea ce priveşte accesul la sistemele de protecţie socială. - Ocuparea în ţară a tinerilor cu performanţe deosebite, a celor « supercalificati » rămâne o problemă delicată, de tensionare a fluxurilor de migraţie, atâta timp cât economia naţională nu oferă soluţii atractive. Deşi, datorită fenomenelor demografice, contingentul populaţiei de 15-23 ani se va reduce simţitor (cu cca 1,2 milioane până în 2015-2020) apreciem că din punct de vedere al emigraţiei creierelor, România va rămâne ca o zonă de interes ridicat pentru marile firme transnaţionale sau pentru cercetarea ştiinţifică internaţională. Dar provocările ce stau în faţa economiei naţionale fac ca orice pierdere de potenţial productiv şi creativ prin migraţie să constituie un lux prea costisitor pe termen mediu şi lung pentru România. « Modelul » emigraţiei se schimbă în continuare : - Zonele de plecare se disipează pe măsura reducerii importanţei criteriului de etnicitate. Câştigă teren emigraţia orientată pe considerente de legături familiale –rude mai îndepărtate sau prietenie . - Criteriul distanţei devine minor, fapt pentru care fluxurile spre continentele mai îndepărtate câştigă teren. Sunt preferate zonele cu perspective mai mari de realizare profesională şi condiţii relativ facile de integrare în noile comunităţi (politicile din ultimii ani promovate de Canada şi SUA pentru atragerea tinerilor familişti). • În privinţa migraţiei pentru muncă cea mai mare relevanţă o vor avea următoarele aspecte : - aceasta va fi fluctuantă, factorii ce vor defini intensitatea şi caracteristicile sale fiind determinaţi în primul rând de situaţia pieţei muncii din ţările de destinaţie şi doar în mică măsură de « opţiunea » ofertei din ţară ; - politicile statelor primitoare fac practic imposibilă atingerea unui nivel « critic, de alarmă » al prezenţei lucrătorilor români pe piaţa UE ; - se estimează o continuă însănătoşire/îmbunătăţire a comportamentului şi atitudinii lucrătorului român migrant, dar şi o atitudine mai ferma privind anti-discriminarea, inclusiv în ceea ce priveşte securitatea socială. Migraţia externă prezintă deopotrivă avantaje şi dezavantaje pentru cei implicaţi, însă în proporţii diferite. Studiul prezintă o serie de efecte semnificative pentru prezent şi viitor în termenii valorii adăugate din migraţia externă dar şi ai efectelor nedorite : diminuarea semnificativă a ofertei naţionale de forţă de muncă, cantitativ şi calitativ, limitarea posibilităţilor de reducere a diferenţelor de venit faţă de ţările UE şi, implicit, încurajarea migraţiei pentru muncă, apariţia la nivel naţional a unor segmente deficitare de calificare a forţei de muncă, « ajustarea » posibilităţilor de reducere a decalajelor în ce priveşte competitivitatea produselor româneşti pe pieţele externe, acoperirea necesarului de forţă de muncă în profesii /ocupaţii de înaltă competenţă, accentuarea severă a procesului de îmbătrânire demografică cu pachetul de probleme sociale pe care-l ridică. • În final trebuie subliniat că este nevoie nu numai să îndepărtăm ci şi să evităm riscul marginalizării în noua construcţie europeană. Iar aceasta depinde, înainte de toate, de calitatea politicii economice, educaţionale, şi sociale interne, de conservarea valorilor culturale şi etice ale naţiunii şi preluarea critică a celor occidentale, de adaptarea lor la condiţiile naţionale. Iar, condiţiile pentru o asemenea combinaţie sunt deja puse în operă prin Strategia Europeană a Ocupării, Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Joint Assessment Paper şi alte documente ale UE . • La un orizont mai îndepărtat, România se poate transforma într-o ţară de imigraţie, dar având un contingent important de populaţie autohtonă aflată la muncă în străinătate. Ea va reprezenta o sursă a alimentare a emigraţiei est-vest şi un beneficiar al emigraţiei sud-nord şi est. Departe de a ne bucura de acest statut, va trebui să atenuăm, pe cât posibil efectele nefavorabile în planul pieţei muncii naţionale –destructurare a ofertei de forţă de muncă şi necorelare cu cererea pieţei naţionale, în medie un nivel mai scăzut de educaţie şi pregătire profesională a forţei de muncă prezente pe piaţa muncii comparativ cu structura absolvenţilor din sistemul de educaţie iniţială, şi, complementar un potenţial creativ mai redus, precarizare a ocupării, creşterea insecurităţii locului de muncă, performanţe productive relativ mai modeste. CONCLUZII Principalele beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană pot fi clasificate astfel: 1. suplimentarea şi diversificarea resurselor financiare Statutul de membru al Uniunii Europene asigură accesul României la fondurile structurale şi la fondurile de coeziune. Volumul acestor transferuri de fonduri către România nu poate fi evaluat la acest moment (şi implicit nici efectele derivate), alocările financiare naţionale din fondurile structurale făcând obiectul noii perioade programare 2007- 2013. O parte din aceste beneficii poate fi evidenţiată şi anterior momentului aderării şi surprinde cuantumul şi efectele pozitive ale intrărilor de fonduri prin intermediul instrumentelor financiare de preaderare şi a altor instrumente şi programe dezvoltate de UE pentru ţările candidate. 2. beneficii derivate din statutul de membru. Aceste beneficii vor apărea după aderarea la UE şi sunt derivate din participarea la piaţa unică, la uniunea economică şi monetară, o mai bună susţinere a intereselor naţionale prin participarea la instituţiile UE etc. 3. accelerarea reformelor şi susţinerea tranziţiei prin furnizarea elementelor de bază pentru definirea politicilor economice naţionale. Trecerea de la regimul economiei de comandă la economia de piaţă nu are precedent istoric. În aceste condiţii, pe toata perioada de tranziţie, până la aderare, UE a furnizat României un model de elaborare a politicilor sale economice (date fiind criteriile de aderare şi dorinţa de integrare în UE, aceasta a însemnat, în cele mai multe cazuri, chiar preluarea obiectivelor şi politicilor comunitare respective în ansamblul lor sau copierea politicilor anumitor state membre, în măsura în care politica respectivă nu este comunitară). Aceste beneficii sunt dificil de estimat şi pot îmbrăca forma scurtării perioadei de tranziţie. Asistenţa tehnică acordată de UE României în diferite domenii constituie un exemplu de beneficiu din această categorie. Din punct de vedere metodologic, apare ca dificilă distincţia clară între efectele integrării şi cele ale procesului de tranziţie. Pe de altă parte, dihotomia câştigător/perdant este relativă. Identificarea unui sector drept câştigător sau perdant în procesul de integrare nu înseamnă că acelaşi lucru se poate spune despre orice firmă sau individ din acel sector. În plus, analiza sectorială nu corespunde neapărat unei influenţe pozitive/negative asupra bunăstării întregii societăţi. Un sector perdant poate elibera resurse pentru alte sectoare, îmbunătăţind astfel eficienţa alocării resurselor în economie. Integrarea reprezintă şi atingerea ţintelor de convergenţă socio-economică, ţinte definite şi actualizate periodic conform imperativelor momentului istoric. Din punct de vedere prospectiv, convergenţa se defineşte printr-un set de indicatori aleşi ca reflectând acele criterii care se află dincolo de cerinţa de convergenţă. Uniunea Europeană a trecut la monitorizarea progreselor înregistrate pe calea îndeplinirii obiectivelor propuse în Consiliul de la Lisabona, urmărind să devină “cea mai dinamică şi competitivă Economie Bazată pe Cunoaştere din lume până în 2010, menţinând şi chiar accentuând coeziunea socială”. Acest obiectiv va trebui să fie atins prin aşa numita metodă de coordonare deschisă, în cadrul căreia monitorizarea joacă un rol foarte important. Analiza de impact a procesului de integrare europeană a României trebuie efectuată separat pentru perioada de pre-aderare şi perioada post-integrare. De asemenea, scenariile avute în vedere pentru evaluarea impactului, trebuie şi acestea gândite diferenţiat. La nivel macroeconomic, un tip de analiză se va referi la diverse simulări încadrate temporal în perioada 2000-2004 (deja parcursă), pentru a compara realitatea petrecută cu ceea ce s-ar fi putut întâmpla în societatea românească dacă nu ar fi fost demarat procesul de negociere. Al doilea tip de analiză este de tip prospectiv, comparând scenarii distincte plauzibile pentru perioada 2005-2015 (în care va fi inclus şi momentul aderării, mai devreme – 2007-2008 – sau mai târziu – 2011-2012, în raport cu evoluţia procesului de pre-aderare şi a celui de negociere. În scopul cuantificării efectelor integrării asupra macro-economiei româneşti au fost realizate câte două scenarii alternative pentru fiecare dintre cele două perioade (2000-2004 şi respectiv 2005-2015). Unul dintre elementele importante generatoare de impact este reprezentat de fluxurile financiare transferate între UE şi România, care pe durata perioadei analizate vor fi influxuri nete dinspre UE către ţara noastră. Începând cu anul 2000, a existat un program pre-stabilit agreat între cei doi parteneri de negociere, conform căruia fluxurile financiare transferate direct s-au conformat sau urmează a se conforma următoarei scheme de finanţare de fonduri pre-structurale Pachetul financiar pentru România – plăţi (milioane euro, preţuri 2004) ( tabel 1 ) După anul 2007 (cu acord de principiu până în 2013), angajamentele UE cresc ca volum de fluxuri financiare, în timp ce efortul bugetar al României este determinat pe baza principiilor de cofinanţare stabilite prin metodologiile de acces la fondurile structurale şi de coeziune ale Uniunii Europene, precum şi considerând contribuţia României la bugetul Uniunii Europene. Plăţile echivalente sunt clar stabilite pentru primii trei ani consideraţi post-integrare ( tabel 2) Impactul macro-economic al pachetului financiar nu poate fi redus doar la valoarea absolută a sumelor acordate României. Aceasta deoarece programele şi acţiunile structurale dezvoltate pornind de la sumele respective pot genera şi susţine un proces de creştere economica durabilă, cel puţin în domeniul agriculturii, al infrastructurii şi mediului, al resurselor umane, o creştere a coeziunii sociale prin dezvoltarea rurală şi dezvoltarea regională echilibrată. Analizele sectoriale prezentate în lucrarea de faţă induc la rândul lor anumite concluzii importante: 1. Dezvoltarea economiei nu se va face omogen între sectoarele economice, în nici-unul dintre scenariile posibile de dezvoltare. Vor exista întotdeauna perdanţi şi câştigători relativi. Una dintre problemele esenţiale pentru decidenţii politici va fi să găsească soluţiile şi măsurile de politică economico-sociale necesare pentru a diminua pierderile (costurile) acolo unde apar sau sunt pronunţate, sau, în cazul cel mai fericit, de a găsi metode pentru a transfera toate diferenţele sectoriale într-o zonă de creştere globală. 2. Din cifrele prezentate dezagregat pe sectoare de activitate economică sau socială, rezultă că costurile şi beneficiile posibile ale integrării sau izolării europene a României nu sunt distribuite omogen în timp. Există perioade în care costurile pot prevala în anumite sectoare sau chiar pe ansamblul economiei, urmate de perioade de prevalenţa beneficiilor. Analizele ar trebui efectuate pe termen mediu şi lung, iar rezultatele discutate pe baza tendinţelor evidenţiate către sfârşitul intervalelor de prognoză. 3. La nivel micro-economic, din punct de vedere al sectorului corporatist, costurile intagrării vor fi, exceptând cele financiare, directe, legate de posibilitatea găsirii resurselor necesare restructurării şi finanţării investiţiilor de infrastructură (cu precădere în transporturi şi sectorul informaţional), costurile impactului unei competiţii crescute în multe sectoare ale economiei româneşti expuse Pieţei Unice Europene (industriile chimică, de maşini şi echipamente, de prelucrare a materialelor nemetalice, de mijloace de transport). 4. Cea mai mare parte a costurilor legate de aderarea României la UE în ceea ce priveşte agricultura şi politica agricolă derivă din competitivitatea şi gradul redus de dezvoltare al agriculturii româneşti faţă de standardele comunitare. Date fiind preponderenţa suprafeţei agricole în totalul suprafeţei arabile, preponderenţa proprietăţii private şi dimensiunea medie redusă exploataţiilor agricole, se poate afirma că Politica Agricolă Comună (PAC) va avea un efect semnificativ asupra României. Producţia realizată de România în acest sector se află sub incidenţa PAC: în 2002, 57% din producţia agricolă a fost reprezentată de producţia vegetală (dominată de cereale) – care reprezintă principala grupă de produse sub incidenţa PAC, şi 41% de producţie animală - aflată în totalitate sub incidenţa politicii agricole comune. Astfel, în Documentul comun de poziţie prin care s-au închis provizoriu negocierile (la 4 iunie 2004), au fost identificate cinci domenii strategice: dezvoltarea rurală, suprafaţă cultivabilă pentru cereale, zootehnie- creşterea animalelor, sectorul vitivinicol, agro-industrie (prelucrarea zahărului si laptelui). 5. Un factor esenţial în asigurarea creşterii economiei româneşti pe termen lung şi de manieră sustenabilă-durabilă va fi reprezentat de programele care vizează dezvoltarea treptată a capitalului uman. Evident, pe termen scurt şi mediu sunt implicate costuri inerente care apar în sfera sectorului educaţional, a celui de cercetare-dezvoltare, a sectorului de sănătate şi a sectorului infrastructurii informaţionale. 6. Este necesară creşterea cheltuielilor cu educaţia ca pondere în PIB. Cu o singură excepţie în 1998, cheltuielile publice cu educaţia ca procent din PIB au oscilat în jurul a 3%, în ciuda faptului că Legea Educaţiei prevede un minim de 4%. Acest cost trebuie complementat cu eforturile pentru a realiza integrarea României în spaţiul european al învăţământului superior şi al cercetării, precum şi redefinirea cadrului general al educaţiei, formării şi calificărilor profesionale şi costurile legate de recalificarea si reorientarea personalului. Dintre beneficiile implicate de adoptarea acquis-ului comunitar în ceea ce priveşte educaţia pot fi menţionate: creşterea nivelului mediu de educaţie, ceea ce în plan economic creează premisele pentru creştere a nivelului de sofisticare atât a activităţilor productive cât şi a cererii; creşterea gradului de corelare dintre abilităţile pe care le dezvoltă sistemul educaţional şi cele cerute pe piaţa muncii, fapt ce contribuie la creşterea gradului de utilizare a potenţialului uman; asigurarea unui cadru uniform al calificărilor şi standardelor ocupaţionale, ceea ce va crea premisele unei bune funcţionări a libertăţii de circulaţie a forţei de muncă cu efecte pozitive şi pe linia reglării dezechilibrelor existente pe piaţa muncii. 7. În raport cu majoritatea statelor membre ale UE, sprijinul acordat în România activităţilor legate de cunoaştere (inovaţie, cercetare-dezvoltare şi învăţământ superior) este situat la un nivel scăzut, ceea ce afectează flexibilitatea economiei noastre şi a populaţiei şi diminuează potenţialul de creştere în viitor. Nu întâmplător Consiliul de la Lisabona a propus ca ţel principal al UE atingerea statului de „cea mai competitivă economie a lumii” pentru UE, iar Consiliul de la Barcelona a legat această ţintă de factorul esenţial numit politici în domeniul cercetării-dezvoltării. Costurile implicate de atingerea unui astfel de obiectiv nu sunt – din păcate – doar cele directe care ar însemna atingerea unui nivel de 3% din PIB cu cheltuielile totale în domeniul C-D, din care o treime cheltuieli guvernamentale, restul fiind asigurat de sectorul privat. Problema esenţială este pe de o parte dificultatea extremă şi costurile mari adiacente necesare pentru a impulsiona sectorul privat să crească investiţiile în C-D pe plan intern, iar pe de altă parte costul uriaş de oportunitate pe care îl ascunde nerealizarea acestui obiectiv. 8. Din rezultatele parţiale prezentate în capitolele anterioare, sectoarele care par a avea de câştigat pe termen lung, datorită proceselor specifice presau post-aderării, sunt: serviciile de piaţă, care îşi vor continua procesul de dezvoltare început după 1990 în ritm superior restului economiei, agricultura, datorită eforturilor concertate de restructurare pe care România le va face cu un ajutor financiar şi de capital cognitiv important din partea UE, precum şi sectoarele foarte expuse competiţiei internaţionale care au supravieţuit impactului concurenţial iniţial şi diminuării cererii interne din primii ani de tranziţie. Dezvoltarea exporturilor şi importurilor va continua în ritm susţinut, ceea ce va mări suplimentar competitivitatea externă a acestor sectoare. 9. În domeniul tehnologiei informaţiilor si comunicaţiilor costurile sunt legate de asigurarea supravegherii concurenţei pe piaţa serviciilor TIC, de finanţarea programelor de e-Government şi aplicarea Planului Europe+ şi susţinerea dezvoltării infrastructurii, precum şi de informatizarea sistemul educaţional. Beneficiile sunt scăderea tarifelor la serviciile TIC, creşterea ratelor de penetrare a telefoniei şi Internetului, participarea la programul eTen, dar şi cele generale aduse de dezvoltarea societăţii informaţionale (reducerea corupţiei administrative, creşteri de productivitate, reduceri de costuri de producţie). 10. Sectoarele de activitate economico-socială care pot fi afectate în viitor, cel puţin pe termen scurt şi mediu, de costuri superioare beneficiilor, vor fi cele relaţionate cu necesitatea restructurării pe linia protecţiei mediului înconjurător şi sectoarele de utilităţi publice. Piaţa forţei de muncă poate experimenta fenomene distorsionate în anii următori, indiferent de scenariul ales de decidenţii politici pentru dezvoltarea României, înainte de a resimţi favorabil efectele dezvoltării sustenabile, între care vom aminti în principal generarea de locuri noi de muncă. Sectoarele care vor avea de castigat in urma aderarii României la UE : • exportatorii de produse din lemn; • cei care dezvolta produse de inalta tehnologie (in acest moment numarul lor nu este semnificativ, iar efectul de angrenare este scazut); • cei care lucreaza in servicii Cel mai putin favorizate sectoare sunt: • Industria chimica ; • Industria mineritului; • Cei care se s-au intors la agricultura ca la un “angajator de ultima instanta” OPORTUNITATI DE AFACERI IN PERIOADA PRE-ADERARE Segmentul de piaţă reprezentat de serviciile către companii si persoane fizice oferă multe oportunităţi pentru firmele nou lansate pe piaţă. Afacerile pe nişe de piaţă nu aduc profituri spectaculoase, dar veniturile sunt constante si pe termen lung. Daca la începutul anilor 1990 aproape orice afacere lansata cu putini bani devenea imediat un succes, indiferent de domeniul de activitate, intre timp lucrurile s-au schimbat. In ultimii ani multe segmente de piaţă au început sa se consolideze. Jucătorii internaţionali importanţi si-au lansat afaceri aici si au adus cu ei know-how si strategii bine puse la punct. La rândul lor, companiile romaneşti mari, cu vechime s-au asigurat ca au un loc stabil in piaţă. In plus nivelul investiţiei iniţiale a crescut foarte mult pe aceste pieţe, datorita concurentei ridicate, ceea ce scoate automat din joc firmele mici. Ce rămâne insa de făcut pentru cei care vor sa înceapă o afacere pe cont propriu anul acesta dar nu dispun de un capital generos pentru investiţii iniţiale si extindere? Chiar daca aparent perspectivele nu arata foarte bine, au rămas destul de multe locuri goale in diferite domenii unde se pot începe afaceri mici cu bugete accesibile pentru investiţia iniţiala. Un element important de luat in seama atunci când stabiliţi ce afacere sa începeţi anul acesta este faptul ca in câţiva ani puterea de cumpărare a romanilor va creste. Acest lucru înseamnă ca ei vor putea sa-si permită sa cumpere produse si servicii pe care astăzi aproape le ignora. Lansarea din timp a unei afaceri cu perspective pe termen lung poate asigura un loc stabil in piaţă pana in momentul alţi oameni de afaceri vad oportunitatea domeniului respectiv si încep o afacere. In clipa in care concurenţii îşi vor face apariţia, compania dv. Este deja bine cunoscuta in piaţă si poate face fata mai uşor. O dezvoltare importanta o vor avea serviciile către persoane fizice si companiile. Câteva exemple ar fi companiile care efectuează diverse reparaţii, firmele de curăţenie, spălătoriile auto sau firmele care asigura îngrijirea animalelor de casa in perioada când stăpânii lor sunt plecaţi. Tocmai pentru ca acum nivelul concurentei este mult mai ridicat, antreprenorii trebuie sa aibă mare grija la calitatea serviciilor si a produselor pe care le oferă. De acest lucru trebuie sa tina seama mai ales firmele care se gândesc ca au acum o afacere sigura si stabila in piaţă dar nu iau in calcul momentul 2007. După aderarea la Uniunea Europeana, multe companii mici trebuie sa devină competitive daca vor sa rămână in piaţa pentru ca vor trebui sa se confrunte cu firme concurente europene. Acestea vin cu mai multa experienţa si o mai mare putere financiara si vor putea specula foarte uşor slăbiciunea concurentei reprezentate de companiile autohtone. BIBLIOGRAFIE SELECTIVA - Dr. Sorin FRUNZAVERDE, Dr. Constantin ONISOR - EUROPA DE SUD-EST Ed. A’92- Bucuresti 2004 - Abraham – Frois G. – Economie politica, Paris 1992 - Institutul European din Romania - Studii de impact PAIS II - Suport de curs - DEP. FORMARE CONTINUA - Colectia - ORIZONT ECONOMIC - Site –uri - Ministerul Integrarii Europene - Asociatia Oamenilor de Afaceri |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
