1
Factori de control ai sistemului complement
Complementul reprezintă un sistem de 20 de proteine, care împreună cu
sistemul coagulării, fibrinolizei şi cel formator de kinină, constituie
o parte din sistemele enzimatice plasmatice. Aceste sisteme produc un
răspuns rapid şi mult amplificat la un stiumul declanşator, prin
fenomenul de „cascadă”. Acest fenomen este posibil datorită faptului că
o parte din factorii complementului sunt zimogeni (pro-enzime), a căror
activare necesită clivajul proteolitic.
Există trei căi de activare a sistemului complement, calea alternă,
calea clasică. calea lectivelor.
Pentru toate aceste căi există nişte puncte de control în care
acţionează o serie de factori de mare importanţă. O dată activate
complet, atât calea clasică cât şi cea alternă au capacitatea să
genereze rapid o cantitate foarte mare de molecule C3b sub acţiunea
convertazei C3. Aceste procese trebuie să fie atent reglate atât în
plasmă cât şi pe suprafaţa celulelor gazdă, pentru a împiedica
consecinţele patologice datorate consumului excesiv de C3, generării în
exces a mediatorilor inflamaţiei şi lizei celulelor self.
În mod normal, activarea spontană a complexului C1 s – C1 r este
împiedicată de un factor inhibitor – C1 inh (inhibitor de serin
protează). în momentul în care complexul antigen – anticorp se ataşează
la două sau mai multe capete globulare ale C1 s (unde se găsesc
siturile de interacţiune cu anticorpul) apare o modificare a
conformaţiei moleculei, care aduce la eliberarea C1 – inh şi la
activarea autocatalitică a unei molecule de C1s – capătă activitate
proteolitică, activează şi cealaltă moleculă de C1s şi ambele şi ambele
clivează cele două molecule de C1r activându-le.
Deficienţa ereditară în factorul inhibitor al C1 duce la producerea
excesivă de C2a şi se caracterizează prin episoade recurente de edem
localizat. Condiţia respectivă a fost numită edem angineurotic
ereditar.
Primul mecanism care controlează convertaza C3 este reprezentat de
factorul I. Acest factor este o serin protează plasmatică care clivează
C3b, C4b cât şi produşii lor de degradare, împiedicându-i să mai
participe la formarea convertazelor C3 şi C5. Activitatea facorului I
este complet dependentă de cofactori solubili sau membranari. Cel mai
improtant co-factor mebranar pentru factorul I este MCP (CD46).
Prezenţa lui pe membrana celulelor mamifere şi absenţa de pe
suprafeţele microbiene asigură inhibiţia selectivă a activării
complemntului doar pe celulele gazdei.
Factorul H şi C4bp (C4 binding protein) sunt proteine plasmatice
care sunt co-factori pentru factorul I. Ei au funcţii importante în
principal în reglarea activării complementului în fază solubilă, dar
pot acţiona şi pe componentele complementului legate pe mebrană. Atât
factorul H cât şi C2bp acţionează prin disocierea convertazelor C3.
Factorul H acţionează în multiple moduri:
asocierea sa cu C3b împiedică asicierea cu
factorul 13 stopând formarea convertazei;
poate disocia compusul 13 din complexele C3iBp
sau C3 bBb.
poate lega C3b sau C3i în faza solubilă,
crescându-le activitatea şi afinitatea pentru factorul I.
C4bp dislocuieşte C2b din complexul C4b C2b şi este co-factor pentru
factorul I care clivează C4b în fragmente inactive.
CR1 (CD35) este o proteină membranară care lagă atât C3b cât şi C4b,
accelerând disocierea convertazelor C3 generate pe cale alternă sau
clasică. CR1 este şi co-factor pentru factourl I.
Reglarea căii post – C3
Capacitatea C5b,6,7 de a se lega la suprafaţa ceulelor poate ameninţa
chiar celulele indemne.
Capacitatea de transformare din stare hidrofilă în cea hidrofobă este
critică pentru acţiunea acesti complex. Astfel proteina S se poate
ataşa la complexul liber, menţinându-l în stare hidrofilă, prevenind
ataşarea lui la membrana celulară. În plus există nişte celule care au
receptori pentru vitomectină şi sunt responsabile pentru clearence-ul
acestor complexe.
HRF şi CD59 (MIRL – membrane inhibitor of reactive lysis) protejează
celulele organismului de atacul nespecific ale sistemului complement
prin reglarea la C8 şi prevenirea asamblării C9 (şi inserţia în
membrană). Acest gen de intervenţie este posibil doar dacă CD59 şi HRF,
pe de o parte şi celulele pe de altă parte, aparţin aceleeaşi specii;
din acest motiv acţiunea lor este „restrictată homolog”.
Incapacitatea celulelor de a exprima proteinele membranare legate prin
ancore de glicofosfoinozitol, incluzând DAF şi CD59 datorită unei
deficienţe unei enzime necesare pentru sinteza lor duce la apariţia
unei boli numite hemoglobinurie paroxistică nocturnă.
Indivizii cu această condiţie vor fi deficienţi în DAF şi CD59 şi
dezvoltă episoade recurente de hemoliză intravasculară, datorită
sensibilităţii eritrocitelor acestor bolnavi la liza prin complement.
Bibliografie
1. Basic and Clinical Immunology; Stite D., Terv
I.A., Pavslow.
2. Imunologie: E. Carsevici, I. Dumitriu, C. Cianga,
P. Cianga, F.Z. Eloae.
3. Essential Immunology: Ivan Raitt, 1994.
4. Immunology a synthesis: Edward S. Golub, 1987.
5. Annu. Rev. Immunol. 1998, 17: 495 – 521.
RĂSPUNSURI IMINITARE FAŢĂ DE PLACA BACTERIANĂ
La fel ca şi alte boli infecţioase, parodontopatiile reprezintă
consecinţa interacţiunii dintre o categorie particulară de bacterii şi
mecanismele de apărare care li se opun.
Protecţiile fizice (bariere tisulare), biochimice (mucus, secreţii,
fluid gingival) mecanice (descuamare, periaj) sunt suficiente, în
majoritatea cazurilor, pentru o bună apărare a organismului contra
agresiunilor.
În momentul în care aceste protecţii sunt depăşite, se poate
produce o penetrare bacteriană cu mobilizarea mecanismelor de apărare,
ce operează la două nivele:
imunitate nespecifică (naturală)
imunitate specifică (cu memorie)
1
Imunitate nespecifică:
Este reprezentată de un anumit numă de efectori:
celule (fagocitare, NK)
molecule (lizozim, complement de fază acută)
Studiile efectuate afirmă, de o manieră unanimă, rolul important al PMN
în bolile parodontale. Acest fapt este susţinut de următorii factori:
prezenţa lor, dominantă din punct de vedere
numeric, la nivelul şanţului dento-gingival sănătos sau patologic.
contactul direct dintre PMN şi
microorganismele patogene din şanţul gingival.
asociaţia frecventă dintre disfuncţia PMN (la
subiecţii afectaţi de o maladie sistemică) şi atingeri parodontale
severe.
Un PMN funcţional asigură apărarea organismului printr-un anumit număr
de secvenţe:
secvenţe externe: chemotaxie, adeziune
nespecifică opsonizare specifică
secvenţe interne: fagocitoza, explozia
metabolică, degranularea, efectul bactericid, digestia.
Efectul plăcii bacteriene asupra fagocitelor
Vasodilataţia şi chemotaxismul, rezultat al activării complementului,
determină un aflux de fagocite (PMN, monocite în cariomul gingival)
Lipopolizaharidele, în cantităţi mici (0,005 mg), pot induce o evidentă
chemotaxie.
La nivelul plăcii bacteriene există o intensă activitate fagocitară
specifică sau nespecifică, datorită prezenţei de IgG care opsonizează
fagocitele. Ca şi în orice activitate fagocitară, organizarea cu
fracţiunea C3b a complementului, determină creşterea intensităţii
fagocitozei.
Fagocitarea componentelor plăcii bacteriene, poate să ducă la două
consecinţe:
1. ingestia şi liza bacteriilor şi a produşilor lor,
prin mecanisme oxigen-dependente şi oxigen-indpendente ale fagocitozei;
2. prelucrarea şi prezentarea antigenului, în
special, de către
macrofagele posesoare de antigen de histocompatibilitate de clasa II şi
declanşarea unui răspuns imun de către limfocitele T imuno-competente.
O serie de cercetări in vivo şi in vitro au demonstrat că în special
bacteriile Gram (+) din placa bacteriană, sintetizate de polizaharide
extracelulare, determină o eliminare de hidrolaze lizozomale de
origine leucocitară (polimorfonucleare neutrofile, monocite).
S-a evidenţiat de asemenea şi activare nespecifică a macrofagelor – în
principal prin lipopolizaharide, manifestată prin modificări
morfologice (creşterea volumului, a numărului de organite) ca şi a
capacităţii de sinteză şi eliberare a unor enzime lizozomale şi
non-lizozomale, printre care: colagenaza, cu important efect distructiv
la nivelul corionului.
Placa bacteriană şi răspunsurile imunitare la adult
Acumularea plăcii gingivale şi gingivita consecutivă au fost în
corelaţie cu o creştere a transformării blastice limfocitare şi a
eliberării de factor inhibitor al migrării macrofage (MIF).
Extracte obţinute prin liza plăcii bacteriene, au demonstrat că există
multipli antigeni provocatori ai cestor răspunsuri. În mod
surprinzător, teste cu anticorpi hemaglutinaţi şi fixatori de
complement, nu au arătat o creştere a răspunsului umoral în această
perioadă.
Aceste rezultate par să demonstreze că placa bacteriană, în contact cu
gingia, stimulează în primul rând un răspuns mediat celular, datorită
penetrării antigenului prin epiteliu şi a contactului acestuia cu
limfocitele prezente în corion.
Lipsa unui răspuns umoral evident s-ar putea datora şi stimulării unor
clone de limfocite supresoare.
Analizând acest mod de răspuns, se poate cdonsidera că pe experimentul
efectuat a fost indus un răspuns imun secundar, în care s-au manifestat
limfocitele T şi B cu memorie – deoarece în culturi celulare, ambele
tipuri de limfocite au realizat transformări blastice în prezenţa
antigenelor plăcii.
În leziunea avansată, se observă o predominaţă plasmocitară
caracteristică leziunilor distructive.
Se poate afirma că o imunitate umorală predominantă exprimată prin
creşterea numărului anticorpilor intra-tisulari, corespunde unei faze
de progresiune a bolii, în timp ce gigivitele şi / sau leziunile
stabile sunt dominate de limfocite.
Bibliografie
1. Basic and Clinical Immunology; Stite D., Terv
I.A., Pavslow.
2. Aunu. Rev. Immunol. 1997, 15: 215 – 230.
3. Immunological Aspects of Oral Diseases: Ivany L.,
1986.
4. Elemente de imunologie stomatologică: C. Ctuţiu,
S. Dobre.
5. Immunology: Elgest K.D., 1996.
|