1
RELATIILE PUBLICE IN ORGANIZATIILE NEGUVERNAMENTALE
INTRODUCERE
După 1989, la fel ca şi
alte ţări din Europa Centrală şi de Est, în România a crescut numărul
de organizatii neguvernamentale. Acestea au adus o contributie
importanta la modernizarea societatii.
Astfel, pe parcursul a nouă ani, organizaţiile neguvernamentale au
preluat,
pe fondul unei crize a resurselor statului, funcţii şi roluri care
înainte de 1989 reprezentau atribuţii exclusive ale administraţiei,
devenind un actor important al promovării valorilor democratice şi a
schimbărilor sociale, a unor raporturi noi între stat şi societate.
Din 27.000 de
organizaţii neguvernamentale înregistrate în România, aproximativ 2.000
sunt active. Cele mai multe dintre ele activează în domeniul cultural
şi de recreere, urmate de cele din domeniul social şi al educaţiei. În
general, organizaţiile din domeniul social se bucură de o mai mare
vizibilitate.
Adeseori, ONG-urile pot acoperi anumite nevoi ale comunităţii, mai bine
şi
mai ieftin decât o poate face sectorul public (exemple frecvente sunt
oferite din
domeniile asistenţei grupurilor vulnerabile sau al managementului unor
instituţii de
asistenţă medicală).
Sectorul ONG este deseori caracterizat drept nedemn de încredere,
fragmentat şi deficitar în asumarea activităţilor colective.In ciuda
acestui aspect, sectorul ONG a înregistrat realizări semnificative
răspunzând unor nevoi acute.
ORGANIZATIILE NEGUVERNAMENTALE
Mihaiela Vlasceanu defineste organizatia
astfel:”este un grup de oameni intre care se deruleaza interactiuni
orientate de obiective relativ comune si specifice”.
“Organizatiile neguvernamentale desemneaza toate tipurile de
organizatii care nu au scop lucrativ, si sunt, cel putin partial,
independente de stat.”
Organizatiile neguvernamentale sunt structuri de natura private care
activeaza ca persoane juridice si sunt independente in raport cu orice
autoritate publica. Ele sunt asociatii sau fundatii nonprofit iar
beneficiul pe care organizatiile neguvernamentale il aduc societatii
este concurent cu cel al institutiilor publice, in acest caz ONG-urile
putand suplini o mare parte din lipsurile pe care aceste institutiile
au in domeniul organizatoric, al relatiilor , al activitatilor practice
si al promovarii.
Termenul de nonprofit
indica, de fapt, ca profitul înregistrat la sfârsitul anului fiscal nu
va fi distribuit si folosit pentru uzul personal al uneia sau mai
multor persoane fizice din cadrul organizatiei (cum se întâmpla în
cazul profitului societatilor comerciale care poate fi transformat în
dividende pentru asociati), ci este destinat desfasurarii de activitati
pentru atingerea scopului generic al organizatiei. Organizatiile
neguvernamentale obtin, de obicei, cea mai mare parte a veniturilor ca
sponsorizari, donatii sau finantari nerambursabile, si mai rar prin
activitati economice generatoare de venituri.
ONG- urile apar
datorita unor nevoi a comunităţii. Un grup de oameni identifică o
problemă a comunităţii, a cetăţenilor care o compun, şi se asociază
pentru a o rezolva. Organizaţia trebuie să se asigure permanent că
programele pe care le desfăşoară corespund nevoii comunităţii.
Fiecare ONG trebuie sa-si defineasca viziunea, misiunea, scopul, precum
si obiectivele pe termen scurt si lung.
ONG joaca un rol important in
toate domeniile de activitate: serviciile sociale, protectia copilului,
servicii de sanatate, educatie, drepturile omului, educatie civica,
dezvoltare economica.
ONG trebuie sa îndeplineasca urmatoarele criterii:
a) Sa functioneze ca o entitate
structurata: sa aiba o anumita structura organizationala
institutionalizata;
b) Sa fie de natura privata:
separata de autoritatea publica, fapt care însa nu exclude finantare
publica;
c) Sa respecte criteriul
non-distributiei profitului: profiturile obtinute din activitatile
desfasurate sa fie folosite doar pentru atingerea obiectivelor
declarate;
d) Sa se autoguverneze: sa fie capabila
sa-si asume decizii privind functionarea interna si relatiile cu alte
institutii în mod independent;
e) Sa fie voluntare.
Organizaţiile nonprofit care
activează în domeniile sociale au o mare nevoie de specialişti în
relaţii publice. Aceştia au misiunea de a conştientiza şi sensibiliza
opinia publică faţă de serviciile pe care le oferă aceste organizaţii
şi de a aduna fonduri pentru finanţarea acestor servicii. Ca grup,
aceste agenţii au aprobarea implicită a opiniei publice, datorită
interesului existent pentru munca desfăşurată de acestea.
Bineînţeles că această
aprobare de principiu trebuie să se transforme într-un sprijin concret.
Pentru o buna functionare,
ONG- urile au nevoie de tehnicile specifice activităţii de relaţii
publice în patru mari domenii:
a) Promovarea - sensibilizarea şi
conştientizarea opiniei publice şi demonstrarea importanţei muncii pe
care o depun şi a ceea ce se poate realiza cu ajutorul serviciilor
acestora;
b) Servicii – publicul trebuie să ştie în ce
constau aceste servicii şi trebuie convins să apeleze la ele;
c) Colectarea de fonduri;
d) Angajarea de voluntari.
Organizaţiile neguvernamentale îmbunătăţesc eficienţa şi eficacitatea
activităţilor socio-economice, ele oferă servicii mai ieftine şi mai
bune pentru că
folosesc voluntarii. În multe domenii, organizaţiile neguvernamentale
desfăşoară
munci aproape gratuite (protecţia animalelor, reciclări profesionale,
protecţia
mediului, educaţie pentru adulţi şi la distanţă, circulaţia
informaţiei), în timp ce
Guvernul trebuie să plătească funcţionari pentru aceste lucruri.
1
Organizaţiile neguvernamentale includ spiritul de echipă
umană,
transparenţa şi participarea publică, fără de care o administraţie
riscă să nu capete suportul public pentru acţiunile pe care le
întreprinde.
Organizaţiile nonprofit care activează în domeniile
de asistenţă
socială, sănătate şi religie au o mare nevoie de specialişti în relaţii
publice. Aceştia au misiunea de a conştientiza şi sensibiliza opinia
publică faţă de serviciile pe care le oferă aceste organizaţii şi de a
aduna fonduri pentru finanţarea acestor servicii
In concluzie, ONG - urile romanesti trebuie
sa-si contureze o
imagine cat mai clara si mai credibila in opinia publica pentru ca
semnalele lor de alarma sa declanseze reactii atat atitudinale, cat si
comportamentale. Si primii pasi in acesta directie ar fi specializarea
ONG-urilor pe domeniul de comunicare / relatii publice si intarirea
relatiilor de colaborare cu mass-media. Cu siguranta ca acestea nu sunt
singurele solutii, insa folosirea acestor instrumente pot garanta
maturizarea acestui sector care poate deveni si in Romania o "a cincea
putere".
RELATIILE PUBLICE IN SECTORUL
COMUNITAR
Relaţiile publice reprezintă
un domeniu de activitate care în
România a apărut abia după anul 1989. Dovadă în acest sens o reprezintă
confuziile care se fac, chiar la nivelul schemelor de organizare, între
“relaţiile publice” şi “relaţiile cu publicul „.
Cristina
Coman scrie in cartea sa „ Relatii
Publice.Principii si strategii:”...sintagma”relatii publice”este
utilizata in chip inpropriu de catre persoane care nu inteleg sau
inteleg foarte putin semnificatia ei. Mai grav, este adeseori expresia
„relatii cu publicul ” apare ca sinonima cu „ relatii publice” ,
desi
sunt total diferite ca activitate. In alte cazuri , relatiile publice
sunt considerate sinonime cu marketingul, cu publicitatea, cu
propaganda sau cu manipularea.”.
Astăzi, relaţiile publice sunt o profesie complexă
practicată de
sute de mii de oameni din întreaga lume. Unele organizaţii au propriile
lor departamente de relaţii publice, în timp ce altele apelează la
firmele specializate de relaţii publice. Specialiştii în relaţii
publice lucrează pentru companii, agenţii guvernamentale, asociaţii
profesionale şi comerciale, pentru instituţii filantropice, şcoli şi
universităţi, spitale, hoteluri şi multe altele. Se lucrează pentru
organizaţii mai mici sau mai mari, la nivel naţional sau chiar global.
In prezent , dezvoltarea rapida a societăţii, fenomenul
globalizării, cu toate faţetele sale, integrarea ţării noastre în
structurile europene şi euro-atlantice,toate acestea impun tuturor
organizatiilor un ritm alert de adaptare la cerintele tot mai mari ale
cetatenilor.
Tocmai de acea este necesara
prezenta unui specialist in relatii
publice in fiecare organizatie (de orice domeniu de activitate ar fi
ea).
Ce sunt relatiile publice?
Raspunsul ar trebui sa vina din cele in
jur de 500 de definitii ale termenului.
In acest sector relatiile publice consta
in activitati de
stabilire a unor relatii de incredere intre o organizatie si
comunitatea in care aceasta isi desfasoara activitatea. Obiectivele
urmarite sunt sa se obtina sprijinul publicului si sa creeze o imagine
buna a organizatiei.
Relatiile publice reprezinta o forma de
comunicare menita sa
genereze increderea publicului intr-o organizatie, produs, persoana
publica etc., prin prezentarea corecta a realitatilor acesteia.
Relatiile publice au si o componenta
manageriala, intrucat
specialistii domeniului asigura comunicarea pentru organizatie atat in
interiorul ei, cat si in relatiile acesteia cu exteriorul.
Relatiile publice actioneaza asupra:
• descoperirea asteptarilor si nevoilor comunitatii
pentru a veni in intampinarea lor;
• construirea unei reprezentari pozitive a
comunitatii, in privinta organizatiei;
• informarea permanenta si coerenta a comunitatii
despre organizatie.
Specialistul in relatii publice se implica si in
activitati de cercetare, management, consiliere, pregatire profesionala
(training) si productie (concepe si supervizeaza realizarea unor
productii pentru TV sau radio, realizarea de fotografii, diapozitive,
site-uri etc.).
“Practicianul de relatii publice serveste drept
intermediar intre
organizatia pe care el o reprezinta si toate publicurile acelei
organizatii. Drept urmare, practicianul de relatii publice are
responsabilitati si fata de institutie, si fata de diferitele ei
publicuri.”
Prin tot ceea
ce face, el incearca sa obtina si sa pastreze
o imagine pozitiva a organizatiei pentru care lucreaza, sa castige
increderea publicului, sa atraga atentia mass-media, sa influenteze
(atunci cand este cazul) atitudinea publicului fata de organizatie, sa
faca in asa fel incat angajatii organizatiei sa fie motivati, intrucat
ei sunt primii purtatori de cuvant sa amelioreze comunicarea
interna
(daca apar conflicte intre departamente) si sa gaseasca si solutii
pentru rezolvarea acestora.
Etapele procesului de relaţii publice in sectorul ONG.
Relaţiile publice sunt activităţi importante în
viaţa oricărei
organizaţii, indiferent de natura ei: întreprindere, instituţie
publică, ONG. Exişti dacă eşti cunoscut.
Domeniile de aplicabilitate a relatiilor publice
sunt multe dar si
obiectivele vizate sunt diferite. Relatiile publice in cadrul ONG se
realizeaza pe parametri cat de cat asemanatori cu relatiile publice din
orice alta companie comerciala, dar scopul lor final nu are legatura cu
cresterea profitului, ci poate a unui profit imaterial.
Pentru ca o organizatie sa castige respectul
autoritatilor, al
finantatorilor, al beneficiarilor si a altor organizatii , trebuie sa
isi construiasca o imagine credibila care sa fie recunoscuta de toata
lumea.
Deci in primul rand specialistul in relatii publice
din cadrul
organizatiei trebuie sa demareze o campanie de creare (imbunatatire)a
imaginii in randul publicului tinta.
“Campania de relaţii publice nu este o activitate
derulată la
întâmplare, sporadic şi „după ureche"; ea este o activitate
planificată, structurată şi coordonată, prin care o organizaţie
urmăreşte să-şi atingă obiectivele de relaţii publice specifice, în
aceste condiţii planificarea unei campanii presupune parcurgerea unor
etape bine definite, care se succedă într-o progresie logică; astfel se
evită risipa de resurse, timp şi bani.”
Inainte de a planifica o strategie trebuie ca
specialistul de
relatii publice sa cunosca foarte bine publicul caruia urmeaza sa se
adreseze.
• Stabilirea obiectivelor
-
intrebarea cea mai importanta in cazul unei campanii de relatii publice
este:”Ce dorim sa realizam?”
• Cercetarea este cea mai importanta etapa a
procesului de relatii publice.
- este cheia
succesului pentru orice tip de activităţi din domenii
precum relatii publice, comunicare, marketing, atât în mediul de
afaceri cât şi în zona organizaţiilor non-profit. Fără cercetare, cei
care se ocupă de relaţii publice, public affairs şi programe
promoţionale ar fi complet lipsiţi de repere în activitatea lor.
Cercetarea este o etapa analitica, extrem de utila
si baza a
oricarei planificari si comunicari. Ea presupune aflarea cat mai multor
detalii despre organizatie si despre mediul sau , despre comunitate si
despre concurenta. Informatiile trebuie sa fie bine structurate, pentru
ca elementele de baza sa poata constitui oricand punct de plecare
intr-o ulterioara comparatie si analiza de imagine.
• Planificarea sau elaborarea strategiei
- in aceasta faza , specialistul PR stabileste
prioritatile (pe baza rezultatelor etapei
anterioare), intocmeste un plan care va conduce la indeplinirea
obiectivelor Un program de relatii publice eficient are la baza o
planificare strategica.
“Planificarea este o etapa organizationala, in care
se identifica
nu numai ce ar trebui facut, ci si cand ar trebui incepute, respectiv
oprite, anumite activitati.”
Lipsa unei gandiri strategice si a unei planificari
riguroase poate
dauna imaginii sau poate crea confuzie. Planul de relatii publice
trebuie sa includa obiective clar formulate pentru atingerea scopurilor
organizatiei, strategii pentru atingerea acestor obiective si tactici
pentru aplicarea strategiilor .
• Implementarea
- Trecand la aceasta etapa, specialistul PR are deja
un plan care va ajuta organizatia
sa isi atinga obiectivele. Este momentul alegerii canalelor de
comunicare necesare transmiterii mesajului catre publicul tinta.
Canale de comunicare pot fi :radioul, presa scrisa,
televiziunea;evenimentele organizate , pliante, brosuri, afise,
internet sau alte metode neconventionale(obiecte promotionale,desene pe
asfalt, baloane, autocolante...)
Este etapa cea mai spectaculoasa , cea care de fapt
da “sarea si
piperul”meseriei, momentul in care se vede daca planul a fost bine
intocmit.
Pentru o reusita sigura specialistul PR apeleaza la
tactici , de
ex. concursuri sau competitii, ceremonii, acte de caritate, diferite
activitati promotionale – targuri, expozitii, actiuni de strangere de
fonduri, etc
• Evaluarea
- este ultima faza a unei campanii de relatii publice. Este o etapă
care permite identificarea reuşitelor şi eşecurilor, a progreselor
înregistrate în ceea ce priveşte informarea şi imaginea organizaţiei şi
mai ales, permite corectarea, cu costuri minime, a greşelilor pentru
situaţii similare care se pot ivi în viitor.
Trebuie sa apara doua tipuri de evaluare intr-o
campanie: monitorizare si evaluare finala.
Monitorizarea se face la finalul fiecarei activitati
intreprinse in
cadrul campaniei, care verifica daca planul este bine intocmit, si care
da posibilitatea redefinirii prioritatilor pentru atingerea
obiectivelor.
Evaluarea finala - fiecare campanie de relatii
publice trebuie evaluata complet.
Ce a mers, ce nu a mers si de ce? Ce s-a transformat intr-o greseala?
Ce putea fi facut mai bine?Trebuie descoperit ce anume nu a atins
nivelul planificat si de ce.
Evaluarea se concentrează asupra a patru aspecte
principale (resurse investite,
activităţi desfăşurate, rezultate obţinute, impactul realizat) .
Relatiile publice sunt un domeniu de activitate atractiv,bazat
pe comunicare,creativitate,talent,experienta,incredere.
In concluzie, putem afirma ca :
- relatiile publice sunt o functie a conducerii
institutiei;
- relatiile publice sunt o activitate planificata;
- relatiile publice se bazeaza pe comunicare totala;
- relatiile publice implica o responsabilitate
sociala.
Intreaga activitatea de Relatii
Publice se bazeaza pe
comunicare.Comunicarea este o caracteristica umana innascuta ceea ce
face multi oameni sa se simta capabili sa se ocupe de Relatiile Publice.
BIBLIOGRAFIE
• Coman,Cristina, Relatii publice.Principii si
strategii, Ed.Polirom, 2001, pg.13
• Milo, Katie, Introducere in relatii publice,
Ed.NIM, Bucuresti, 1998, pg 31
• Newsom, Doug, Redactarea materialelor de relatii
publice, Ed.Polirom, Iasi, 2004,
• Newsom, Doug, Totul despre relatiile publice,Ed.
Polirom, Iasi, 2003
• Oprea, Luminita, Responsabilitate sociala
corporatista, Editura Tritonic, Bucuresti, 2005, pg.9
|