Problema nationala in imperiul otoman
Categoria: Referat
Istorie
Descriere:
De asemenea, raialele creÅŸtine din slujba imperiului, îndeosebi grecii
din Fanar sau din celelalte părţi, cutreierau Europa fie pe uscat, fie
cu vasele lor comerciale. La această suită de căi de pătrundere a
ideilor RevoluÅ£iei franceze pot fi adăugate ÅŸi „relaÅ£iile personale
dintre turci şi francezi, ca şi activitatea ambasadorilor Franţei la
Constantinopol, unde aceÅŸtia înfiinÅ£aseră ÅŸi o tipografie turcească
pentru răspândirea publicaÅ£iilor franceze” ... |
|
|
1
PROBLEMA NAŢIONALĂ ÎN IMPERIUL OTOMAN.
SCHIMBĂRILE POLITICE, ECONOMICE, SOCIALE ŞI EFECTELE LOR
„A scrie istorie este tot atât de important ca şi a făuri istoria. Dar
dacă cel care o scrie nu rămâne credincios celor care au făurit-o,
atunci adevărul, invariabil, capătă un conţinut care derutează
omenirea”.
MUSTAFA KEMAL ATATÜRK
I. CONCEPTE SPECIFICE PROBLEMEI FORMĂRII NAŢIUNILOR
Constituirea naţiunilor, ca entităţi comunitare pretinzând a avea
personalitate politică, este un fenomen istoric indisolubil legat de
apariţia şi afirmarea la scară planetară a unei ideologii –
naţionalismul. Spre deosebire de alte ideologii, naţionalismul a
dovedit eficienţă maximă în clarificarea unei vechi probleme de
conştiinţă a personalităţii umane – identitatea, element care i-a
conferit legitimitate politică şi audienţă socială, în pofida
ambiguităţilor evidente ale eşafodajului său de principii şi practici
discursive. Poate de aceea, naţionalismul reflectă însăşi
discontinuitatea istoriei, lipsa de regularitate a devenirii umane, dar
şi continua transformare istorică a societăţii. Ca fenomen istoric,
naţionalismul se dovedeşte a fi plural, confuz, dezordonat, ireductibil
la câteva trăsături definitorii. Deseori, naţionalismul a produs mituri
stranii care au fost acceptate necritic ca normale şi raţionale.
Naţionalismul modern timpuriu este indisolubil legat de conceptul
statului naţional, afirmat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
în contextul revoluţiilor americană şi franceză şi care a acreditat
principiul suveranităţii naţionale, potrivit căruia naţiunile au
dreptul natural şi imprescriptibil de a se organiza ca state suverane.
Pe de altă parte, la nivelul solidarităţilor şi emoţiilor colective
care îi sunt caracteristice, naţionalismul a fost interpretat ca o
religie seculară, bazată pe „fuziunea patriotismului cu conştiinţa
naţionalităţii” .
Principiul naţionalităţilor consacrat ca lege internaţională
fundamentală, pentru crearea statelor naţionale unitare independente şi
suverane în timpurile moderne, are adânci rădăcini istorice.
Sentimentul naţional, voinţa naţională s-au manifestat în forme
specifice în istoria tuturor popoarelor, de-a lungul timpului. Patria –
noţiune veche, cu semnificaţii foarte largi – este teritoriul pe care
există o comunitate de oameni cu o civilizaţie comună, este locul unde
s-a dezvoltat această civilizaţie; conservarea şi apărarea acestui
teritoriu, alungarea invadatorului este o veche formă a patriotismului,
reacţia firească şi colectivă a celor invadaţi.
II. LUMEA NEMUSULMANĂ DIN IMPERIUL OTOMAN
Cercetând trecutul popoarelor turce, învăţatul francez I. Deguignes
ajunsese, încă pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, la convingerea că
„turcii sunt atât de răspândiţi, încât istoria lor se leagă aproape de
istoria tuturor neamurilor” . Istoria turcilor-otomani i-a
interesat cel mai mult pe europeni, datorită faptului că Imperiul
otoman a influenţat direct desfăşurarea istoriei universale timp de
peste şase veacuri. Referindu-se la faptul că pentru europeanul de
astăzi cuvântul Türk reprezintă echivalentul lui otoman (Osmanh),
savantul Claude Cahen scrie: „În ciuda slăbirii şi, în cele din urmă, a
destrămării Imperiului otoman, nimeni nu poate contesta că totuşi
acesta a fost cea mai mare realizare a turcilor din punctul de vedere
al formării de state şi că tocmai istoria acestui imperiu se cunoaşte
cel mai bine” .
Imperiul otoman s-a format ca urmare a înglobării unui conglomerat de
popoare islamice şi creştine, fiecare din ele având anumie
particularităţi etnico-sociale sau politice. Cucerirea lumii arabe
propriu-zise, ca şi a celei arabizate până la instaurarea dominaţiei
turceşti, creaseră condiţii propice pentru afirmarea Imperiului otoman
drept unica forţă politică în evoluţia Islamului, ca religie şi ca
sistem de organizare a statelor musulmane. Aceasta pusese din nou la
ordinea zilei realizarea unicităţii comunităţii islamice, reprezentată
de un singur calif, de astă dată, în persoana sultanilor otomani. „În
cadrul acestei comunităţi musulmane, populaţiile neislamice erau
tratate, în principiu, după legea Şeriatului, dar prin prisma doctrinei
hanefite, după numele lui Ebu-Hanife (699-769), care era o doctrină
susceptibilă de adaptări la condiţiile noi ce se creau în desfăşurarea
istoriei Islamului” .
În cazul teritoriilor cu administraţie specific otomană, popoarele
creştine erau supuse unei taxe de capitaţie numită gizia (cizye), iar
teritoriile autonome plăteau ca tribut un haraci global numit adeseori
şi gizia, cum au fost, de pildă, cele trei ţări româneşti.
Privilegiile acordate încă de sultanul Mehmed al II-lea, după cucerirea
Constantinopolului (1453), au creat condiţii favorabile pentru
dezvoltarea grupurilor nemusulmane în comunităţi separate, iar scutirea
lor de la obligaţii militare, până aproape de sfârşitul Imperiului
otoman, le-a permis acestora să-şi îndrepte activităţile lor spre
îndeletniciri civile, remarcându-se îndeosebi în domeniul comerţului
sau ca armatori. Aceasta le oferea totodată şi posibilitatea de a-şi
lărgi orizontul lor cultural şi politic, în contactul permanent cu
lumea dinafară. Ele s-au impus, astfel, nu numai în comerţul otoman,
dar şi în domeniul industriei, exploatând o serie de surse productive,
ceea ce va înlesni formarea, relativ timpurie, a unei burghezii
creştine, mai ales în râdul populaţiei greceşti din Imperiul otoman.
Prevederile legislatiei turceşti constituiau alte motive de acumulări
de fonduri, folosite de creştini fie în scopuri comerciale, fie în alte
scopuri productive. În multe cazuri se reglementa chiar şi dreptul de
succesiune în cadrul lumii creştine, inclusiv dreptul de stăpânire
funciară, oarecum diferită de principiile Islamului şi apropiată de
dreptul clasic de proprietate. De acest drept s-a bucurat îndeosebi
clerul creştin care dispunea de întinse proprietăţi funciare prin
intermediul bisericii ortodoxe.
Treptat, imixtiunea continuă a statelor europene, fie prin
reprezentanţii lor, fie pe baza clauzelor din Capitulaţii sau din
tratatele de pace, a slăbit şi mai mult aplicarea unor astfel de legi
prohibitive ale Islamului, recunoscându-se oficial dreptul de „reparare
şi de reînnoire a bisericilor fără a se pune piedici”.
Convieţuirea islamo-crestină a dus la formarea unor tradiţii comune,
iar menţinerea legăturilor dintre ieniceri şi rudele lor rămase
creştine, ca şi încadrarea unor elemente nemusulmane în diferite
sectoare ale societăţii otomane au lărgit tot mai mult bazele
autonomiilor etnico-religioase din cadrul societăţii otomane, mai ales
dacă ele nu afectau interesele politice ale administraţiei
turco-islamice. Această situaţie de fapt explică de ce anume, chiar şi
în perioadele de adâncire a spiritului fanatic al Islamului, nu au
putut fi puse în practică nici propunerile privitoare la desfiinţarea
tuturor bisericilor din Constantinopol sau din alte parţi ale
Imperiului şi nici hotărârea unor sultani, de a-i converti cu forţa la
Islam pe toţi creştinii de atunci, din cuprinsul Imperiului, asemea
măsuri sau porunci fiind oprite de înşişi şefii religiei mahomedane,
cum erau Muftiii.
Autonomia „lumii nemusulmane” din cadrul societăţii otomane se
manifesta si sub aspect cultural. De acest lucru vor beneficia
îndeosebi grecii, care îşi vor organiza treptat un adevărat sistem de
învăţământ, de toate gradele şi pe tot cuprinsul Peninsulei Balcanice.
După unele mărturii, „şcolile de sate funcţionau pe lângă biserici, ca
şi, mai ales, cele din oraşe” , iar la începutul secolului al XVII-lea
vor lua fiinţă şcoli superioare, în frunte cu Academia din Fanar (la
Constantinopol), care va fi condusă un timp de vestitul filosof
Théophile Corydaleé. Treptat, noi centre de cultură vor apărea în
provinciile Imperiului otoman, lărgindu-se astfel condiţiile pentru
„renaşterea culturii popoarelor creştine din cadrul societăţii otomane”
.
Toate acestea prevăd evoluţia specifică a Imperiului otoman sub
aspectul reglementării modului de viaţă a supuşilor creştini, fără a se
aplica întocmai normele Şeriatului privitoare la categoria zimmi, adică
supuşi nemusulmani ai unui stat musulman. Însuşi termenul de raia
(re’ya), s-a referit multa vreme atât la musulmani cât şi la populaţia
creştină. Chiar şi în timpul convorbirilor turco-ruse din preajma păcii
de la Bucureşti (1812) autorităţile otomane se declarau pentru sensul
larg al termenului raia, susţinând că „după părerea Înaltului-Devlet
(adică a Imperiului otoman), când se spune raia, aceasta cuprinde atât
pe musulmani cât şi pe nemusulmani” . Abia mai târziu i s-a conferit
termenului de raia o semnificaţie politică, prin el înţelegându-se doar
populaţia creştină din Imperiul otoman.
Factorii externi vor da impulsuri noi mişcării de eliberare
naţională, care îşi aveau cauzele lor profunde în însăşi dezvoltarea
social-economică şi politico-ideologică a popoarelor supuse Imperiului
otoman. În felul acesta, problema naţionalităţilor din societatea
otomană se va complica din ce în ce mai mult, luând caracterul unei
probleme internaţionale şi devenind unul din aspectele cele mai
importante ale „Chestiunii orientale” în evoluţia ei din ultimele
veacuri, când istoria otomană se va caracteriza prin izbucnirile
permanente ale popoarelor supuse, pentru formarea unor state naţionale.
III. RAPORTURILE INTER-ISLAMICE
Nu poate fi constestat faptul că statul otoman s-a consolidat, printre
altele, şi pe fundalul idealului islamic al djihad-ului , în primul
rând împotriva lumii creştine. Dar tot atât de adevărat este şi faptul
că acelaşi stat nu a putut realiza ideea unei comunităţi islamice, cel
puţin în limitele imperiului, principiile autonomiilor etnico-tribale
sau teritoriale aplicându-se şi faţă de lumea musulmană în general. Ele
au favorizat manifestarea tendinţelor separatiste ale grupurilor de
populaţii arabo-islamice din cadrul societăţii otomane, accentuând
procesul de dezintegrare a Imperiului otoman.
În ultimă instanţă, caracterul relativ al coeziunii turco-arabe
restrânge nu numai sensul, dar şi dimensiunile idealului de „război
sfânt” care, în astfel de condiţii, nu se putea afirma în toată
plenitudinea sa şi în accepţiunea clasică a cuvântului. După Soliman
Magnificul o serie de provincii îşi vor consolida tot mai mult
autonomiile lor în cadrul „Dar-ul-Islam”-ului. Pe de altă parte,
imposibilitatea statului otoman de a apăra, în toate împrejurimile, şi
totdeauna, interesele lumii islamice, luată în ansamblul ei, va
contribui şi ea la slăbirea treptată a unităţii turco-arabe mai ales în
ultima perioadă a Imperiului otoman, când ofensiva Europei creştine se
va accentua pe toate fronturile.
IV. CONŞTIINŢA NAŢIONALĂ A POPOARELOR DIN IMPERIUL
OTOMAN
În manifestarea tendinţelor separatiste din cadrul societăţii otomane
trebuie avute în vedere şi ideile Revoluţiei franceze din 1789,
considerată ca una din primele mari mişcări politice şi de gândire ale
Occidentului creştin care a influenţat direct lumea islamică în general
şi societatea otomană în special. Astfel, „ideile de libertate sau
egalitate, ca şi noţiunea de naţiune capătă în Imperiul otoman
coordonate noi şi anumite semnificaţii politice” . Canalele de
pătrundere a ideilor noi erau destul de variate. Astfel, învăţământul
tehnico-militar otoman folosea specialişti francezi, ca şi limba
franceză, în şcolile de acest gen, iar funcţionarii ambasadelor
înfiinţate în capitalele europene învăţau limbile popoarelor pe lângă
care erau acreditaţi de Poartă. De asemenea, raialele creştine din
slujba imperiului, îndeosebi grecii din Fanar sau din celelalte părţi,
cutreierau Europa fie pe uscat, fie cu vasele lor comerciale. La
această suită de căi de pătrundere a ideilor Revoluţiei franceze pot fi
adăugate şi „relaţiile personale dintre turci şi francezi, ca şi
activitatea ambasadorilor Franţei la Constantinopol, unde aceştia
înfiinţaseră şi o tipografie turcească pentru răspândirea publicaţiilor
franceze” .
În felul acesta, principiile Revoluţiei franceze vor
veni în întâmpinarea procesului de consolidare a conştiinţei naţionale
a popoarelor creştine şi islamice din comunitatea otomană, conştiinţă
întreţinută până atunci, în anumite limite, chiar şi de formele de
organizare a statului otoman, care favoriza conservarea entităţii şi
dezvoltarea proprie a diferitelor grupuri etnico-religioase din zona
„Pax Ottomanica”.
Începând cu secolul al XIX-lea, lupta grupurilor
sociale compacte, din punct de vedere etnico-religios, capătă tot mai
mult caracterul unor mişcări naţionale, popoarele aspirând de fiecare
dată către autonomii largi sau pentru formarea unor state naţionale
independente, prin desprinderea lor de Imperiul otoman. De aceea, la
originea convulsiilor istoriei otomane din ultima perioadă stau nu
numai opoziţiile de ordin social, dar şi antagonismele
etnico-religioase, care s-au manifestat ca un important factor de
dezagregare a imperiului sultanilor. În acest proces un rol important
l-au avut şi factorii externi, cum au fost războaiele, conflictele
diplomatice în desfăşurarea „Chestiunii orientale”.
Pentru a contracara efectele curentului renaşterii
naţionale, ca şi pentru a diminua implicaţiile internaţionale ale
ingerinţelor marilor puteri europene în „chestiunea naţională” din
Imperiul Otoman, Poarta va adopta politica unor reforme interne,
incluzând aici şi grupurile etnico-religioase nemusulmane din cuprinsul
imperiului. Începe epoca unei politici de controlare mai sistematică a
acestor populaţii de către autorităţile otomane. Se fixează drepturile
şi obligaţiile lor în cadrul societăţii otomane în vederea realizării
unei egalităţi cu populaţia turco-islamică, dar în cadrul unei
centralizări politice din ce în ce mai excesive.
În această privinţă, unele schimbări în ansamblul
societăţii otomane s-au preconizat prin Proclamaţia de la Gülhane din 3
nov. 1839, care deschide epoca reorganizărilor sau reformelor, numite
Tanzimat.
V. TANZIMATUL ÎN ISTORIA IMPERIULUI OTOMAN
Tanzimatul se înfăţişează ca o consecinţă firească a
dezvoltării sociale şi politice a Imperiului otoman de până la
începutul secolului al XIX-lea. Dacă în a doua jumătate a veacului al
XVIII-lea se realizase procesul de feudalizare a societăţii otomane,
prin dezvoltarea şi afirmarea regimului reprezentat de aiani , în
schimb, la începutul veacului următor dinamica modificărilor sociale şi
politice luase o amploare şi mai mare. De exemplu, datorită dezvoltării
economiei de schimb, ciftlicurile pierduseră deja mai mult din
caracterul lor feudal, începând să joace rolul unor importante centre
de producţie pentru piaţă . De asemenea, aparatul politic otoman se
adapta tot mai mult la situaţia existentă în Europa, mai cu seamă prin
creearea unui corp de tehnocraţi care înţelegeau tot mai bine
mecanismele de funcţionare a politicii şi administraţiei de stat de tip
european.
Ele marcau deja semnele acceptării tiparelor
politice şi juridice ale Occidentului, deşi acest proces se va
desfăşura în condiţiile unei subordonări crescânde a societăţii otomane
faţă de economia, cultura şi politica statelor din Europa Occidentală.
Hatt-i-Hümayun-ul de la Gülhane reprezintă un fel de
„Magna Charta” care deschide în mod oficial epoca Tanzimatului,
preconizându-se o serie de reforme structurale, prin reorganizarea
societăţii otomane pe principii noi, care vor avea menirea de a stăvili
în primul rând procesul dezmembrării politice. Tanzimatul răspundea
astfel unor necesităţi interne, având totodată şi scopul de a satisface
într-o oarecare măsură „opinia publică” europeană în ceea ce priveşte
politica otomană faţă de supuşii creştini.
Din punct de vedere social-economic, iniţierea unor
reforme avea şi rolul de a înlătura obstacolele care stăteau în calea
dezvoltării capitaliste a Imperiului otoman. De aceea, în istoria
turcilor-otomani, Tanzimatul, pe de o parte, marchează momentul
culminant al iniţiativelor de liberalizare, de până atunci, iar pe de
altă parte reprezintă începutul unei noi serii de reforme care vor
cuprinde aspecte tot mai variate din societatea otomană.
Această nouă orientare îşi va croi cu greu drum
într-un mediu impregnat de inerţia tradiţionalismului, cu tot arsenalul
său instituţional, în toate domeniile. Totuşi, complexul de măsuri va
impulsiona politica de recentralizare în spirit monarhist, deşi, în
contextul condiţiilor noi, sultanii vor fi nevoiţi să împartă puterea
cu aparatul de stat, format din tehnocraţi . De această dată, statul nu
se va mai identifica cu sultanul, pentru că Tanzimatul va echilibra
tendinţa absolutizării autorităţii suveranului, pe măsura afirmării
celorlalte organe centrale ale statului, canalizând astfel evoluţia
instituţiilor politice otomane spre o monarhie constituţională, care se
va realiza pentru prima dată în anul 1876.
Acest proces se va manifesta printr-o rivalitate
între părţile angajate, dar ele vor accepta de fiecare dată situaţia de
fapt, iar atunci când sultanii vor institui un absolutism total, ei
nu-şi vor putea duce despotismul lor până la capăt, fiind înlăturaţi de
forţele sociale liberalizante. La început, mişcarea Tanzimatului a
sprijinit centralizarea puterii, punând în faţă autoritatea suveranilor
otomani pentru înfăptuirea tuturor măsurilor de reformă.
1
Principalele prevederi ale actului de la Gülhane se refereau la
necesitatea întocmirii şi aplicării unor legi noi în domeniul
organizării politice, sociale şi militare, dar cu condiţia respectării
principiului general al „siguranţei averii, vieţii şi cinstei
supuşilor”, indiferent dacă erau musulmani sau creştini. Pentru prima
oară în istoria Islamului se puneau astfel bazele unei reglementări
juridice a egalităţii islamo-creştine în cadrul unei societăţi
musulmane. Aceasta echivala cu declaraţia de recunoaştere a
„drepturilor omului” în cadrul societăţii otomane, spre deosebire de
spiritul islamic de separare a supuşilor în două mari categorii:
musulmani şi creştini, cu toate consecinţele juridice sau sociale ce
puteau decurge din această situaţie. De aceea actul în sine apare ca
una din devierile cele mai importante de la principiile Şeriatului,
care împărţea în mod absolut pe supuşi după criterii religioase.
În viziunea oamenilor politici turci de atunci,
principiul
„drepturilor omului” avea menirea să contribuie la constituirea unei
comunităţi otomane prin participarea tuturor popoarelor care intrau în
componenţa Imperiului otoman, iar toate măsurile erau subordonate
scopului de a găsi căile pentru stoparea dezmembrării politice, în
acest cadru, depăşindu-se conceptul de ra’iyyet . O semnificaţie
specială începe să capete expresia de cetăţean otoman . Abia în
perioada dezmembrării sale Imperiul otoman va încerca să înfăptuiască
una din trăsăturile caracteristice imperiilor universale, şi anume
conferirea cetăţeniei nu atât ca un privilegiu, cât ca o măsură de
egalizare, pentru asigurarea unei unităţi administrative şi
politico-juridice .
Principiul drepturilor cetăţeneşti, a constituit
multă vreme un
factor important în desfăşurarea istoriei Imperiului otoman, el
îndeplinind rolul de catalizator între forţele de dezintregare şi cele
de integrare, care acţionau în cadrul imperiului. În acelaşi timp,
principiul drepturilor cetăţeneşti a fost un fel de supapă politică
căreia Poarta i-a dat drumul ori de câte ori s-a aflat în strâmtoare
fie datorită unor împrejurări interne, fie din cauza complicaţiilor
internaţionale. În acest fel, principiul a contribuit la prelungirea
existenţei statului otoman ca un organism politic bine definit pentru o
perioadă de peste un secol. Chiar şi atunci când era vorba de
naţionalităţile de religie creştină, lupta pentru lărgirea acestor
drepturi până la despărţire a prezentat o serie de fluctuaţii.
Imperiul otoman va repeta, într-un fel sau altul,
„fenomenul
unităţii, deşi relative, în cadrul unei diversităţi, continue, pe
acelaşi spaţiu unde îşi desfăşuraseră altădată istoriile lor imperiile
roman şi apoi cel bizantin, cu trăsături mai mult sau mai puţin
similare” . Societatea otomană reprezintă un model de diversitate, în
cadrul acelei unităţi .
Tanzimatul a reprezentat un moment de cotitură în
istoria poporului
turc, marcând, în ultimă instanţă, depăşirea concepţiilor medievale şi
trecerea în hotarele epocii moderne. El va deschide porţile pentru
desăvârşirea procesului de integrare a societăţii turco-osmane în
comunitatea europeană, prin introducerea treptată a principiilor
statului modern în legislaţia şi în administraţia imperiului. Pe lângă
elaborarea unor legislaţii cu privire la drepturile cetăţeneşti,
Tanzimatul venea şi cu o serie de iniţiative pentru reglementarea
taxelor şi impozitelor de tot felul, iar sistemul iltizam era
desfiinţat. După anul 1843 s-a reorganizat şi modul de efectuare a
serviciului militar, iar în 1847 s-a întocmit o lege specială privind
obligativitatea acestuia şi pentru populaţia creştină, care de secole
era scutită, în schimbul taxei de capitaţie numită gizia. Dar
societatea turco-islamică nefiind pregătită pentru o astfel de reformă,
s-au ivit o serie de probleme în aplicarea ei. Nici populaţia creştină,
obişnuită într-un anume fel, nu a manifestat interes pentru
îndeplinirea îndatoririlor militare, încât aplicarea acestei legi a
trebuit să fie amânată.
Legea armatei punea statul otoman în faţa unui
adevărate dileme,
între înarmarea lumii creştine din imperiu, într-o perioadă de
efervescenţă politică, şi aplicarea principiului egalităţii în domeniul
obligaţiilor militare pentru toţi supuşii, indiferent de religie sau
naţionalitate .
După anul 1839 s-au pus bazele unui Învăţământ tot
mai variat, ca
formă de organizare şi conţinut, luându-se măsuri pentru înfiinţarea
unor şcoli. Paralelismul între învăţământul laic şi religios a adâncit
dualismul cultural din societatea otomană, unde deosebirile importante
dintre cultura maselor populare şi cultura claselor dominante avea deja
o veche tradiţie. Tanzimatul a rupt definitv barierele învăţământului
oficial unilateral, care avea un caracter religios, deschizând drum
pentru laicizarea culturii otomane. Acest proces se va manifesta atât
în domeniul ştiinţelor pozitive, cât şi în literatură, unde începe să
se afirme tot mai mult limba turcă vorbită de majoritatea poporului
turc, depăşindu-se astfel cadrul literaturii clasice . „În acest fel,
se creează tot mai multe condiţii pentru dezvoltarea unei literaturi
turceşti propriu-zise, care va accelera pătrunderea ideilor liberale
din Occident în societatea otomană” .
Nu mai puţin demne de relevat sunt şi reformele
iniţiate în
privinţa reorganizării administrative. Imperiul a fost supus unor
împărţiri teritoriale având în fruntea lor guvernatori, care nu
mai
erau autoritari ca altădată, fiind înconjuraţi de o serie de
funcţionari cu sarcini precise. Tot în provincii, s-au creeat comisii
mixte, la care participau musulmani şi creştini, proporţional cu
numărul lor. Sistemul reprezentării proporţionale a constituit adeseori
şi motiv de disensiune, ceea ce favoriza imixtiunea puterilor europene.
Din cauza problemelor interne, aplicarea Tanzimatului devine treptat o
problemă internaţională, preocupând toate statele europene.
Imperiul otoman intrase deja într-o perioadă a
istoriei sale când
reformele în toate compartimentele societăţii se impuneau cu necesitate
imperioasă, deşi oamenii politici turci de atunci le aplicau cu
inconsecvenţă. În aceste condiţii, elementele tradiţionaliste şi cele
inovatoare din societatea otomană vor acţiona unitar pentru salvarea
Imperiului de la destrămare. Însuşi tradiţionalsimul islamic va deveni
din ce în ce mai receptiv faţă de aporturile altor popoare în
dezvoltarea civilizaţiei şi culturii mondiale şi va fi mai apt să
accepte inovaţiile. Ele vor fi preconizate şi aplicate în societatea
otomană sub forma reformelor.
De aceea Tanzimatul apare ca primul pas important de
reorganizare a
societăţii otomane, aducând oarecare echilibru intern şi creând
totodată premize pentru dezvoltarea ulterioară. Din acest punct de
vedere, Tanzimatul reprezintă momentul istoric de depăşire a
inerţiilor, care copleşiseră o perioadă destul de îndelungată
societatea otomană.
Tanzimatul poate fi considerat ca o etapă decisivă
de reorganizare
Imperiului otoman „în faţa superiorităţii strivitoare a unei Europe
care se înalţa pe baza unei civilizaţii cu totul noi şi care trecuse la
asalt” . Dar caracterul pozitiv al reformelor Tanzimatului nu
poate fi
absolutizat, întrucât, lipsa unor măsuri radicale a determinat ca, în
cele mai multe cazuri, o serie de iniţiative să nu fie realizate în
întregime, ele rămânând ca „jumătăţi de măsuri”.
Neputinţa Tanzimatului de a merge în profunzime s-a
manifestat mai
ales în domeniul economic, ceea ce a făcut ca Imperiul otoman să nu
poată păşi pe calea unei dezvoltări independente în acest domeniu.
VI. ÎNCHEIERE
1. Pace interetnică prin coerciţie
Imperiul Otoman a fost unul dintre puţinele imperii din istorie care a
reuşit să menţină, timp de mai bine de cinci secole, pacea interetnică.
Totuşi, această pace a fost obţinută prin măsuri coercitive menite să
consolideze armonia interetnică, dar şi printr-o autonomie permisivă
acordată minorităţilor etnice şi religioase, cărora li s-a permis să-şi
păstreze propria limba, cultură şi tradiţie.
Deşi sistemul "milleturilor" (autonomiilor) asigura pacea etnică în
Imperiul Otoman, exista totuşi o inegalitate instituţionalizată între
musulmani şi non-musulmani. Spre exemplu, evreii şi creştinii plăteau
taxe mai mari şi nu aveau acces la majoritatea funcţiilor în stat,
suferind astfel o multitudine de discriminări legale şi sociale. Pentru
a contracara discriminarea, aceste etnii şi-au dezvoltat un aşa-zis
simţ al solidarităţii intracomunitare. Deşi aceste grupuri etnice
manifestau câteodată neîncredere sau chiar ostilitate unul împotriva
celuilalt, în general trăiau în pace unii cu alţii şi cu populaţia
turcă.
În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman a
reacţionat la influenţele culturale, politice şi socio-economice venite
din Europa prin implementarea în cadrul imperiului a teoriei
otomanismului. Conform acestui nou concept, Imperiul Otoman continua să
se definească pe sine ca fiind o entitate musulmană, dar, în acelaşi
timp, considerându-se multicultural, multi-etnic, toţi cetăţenii săi
fiind consideraţi egali în faţa legii. În acest context istoric,
Imperiul Otoman a încercat să copieze conceptele europene despre
unitatate naţională, eliminând astfel ideea că societatea otomană era
împărţită în clasa favorizată a turcilor musulmani şi cea a
minorităţilor non-musulmane.
2. Perspectiva etnică versus perspectiva religioasă
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, sub influenţa naţionalismului
european, Imperiul Otoman începea să se transforme dintr-un stat
multietnic într-un stat naţional turc. Victimele acestui proces au fost
minorităţile etnice prezente in imperiu: armeni, libanezi crestini,
creştini nestorieni, kurzi, greci din spatiul anatolian şi cel pontic.
Având în vedere dezvoltarea relaţiilor cu Europa în secolul al XIX-lea,
idei naţionaliste ca libertatea şi autodeterminarea au influenţat
populaţia turcă, dar şi minorităţi etnice cum ar fi armenii, kurzii sau
grecii. Imperiul Otoman a luat în considerare problema minorităţilor nu
numai din perspectiva etnică, dar şi din perspectiva religioasă. De
exemplu, autorităţile tratau în mod diferenţiat populaţia musulmană
kurdă în comparaţie cu alte minorităţi non-musulmane. Kurzilor, de
exemplu, li se permitea portul de arme. În ciuda acestei situaţii, din
cauza circumstanţelor de ordin istoric, minorităţile etnice tindeau să
fie divizate în funcţie de religie, astfel încât minorităţile etnice
erau de asemenea şi minorităţi religioase, majoritatea creştine.
***
Începând din secolul al XVII-lea Imperiul otoman a cunoscut un proces
lent, dar permanent de decădere. „Unica putere cu adevărat a Evului
Mediu”, cum caracteriza Karl Marx Imperiul otoman, „nu putuse ţine
pasul cu dezvoltarea impetuoasă a societăţii omeneşti în epoca modernă,
cramponându-se în structuri politice, sociale şi economice înguste,
rigide, anacronice” . Caracterul strict militar al feudalismului
turcesc, care constituise într-o anumită etapă istorică forţa
principală a Imperiului şi îi asigurase succesul, în epoca următoare nu
numai că nu putuse asigura noi cuceriri teritoriale, dar nici măcar
menţinerea vechilor hotare. Continuarea acestei stări de lucruri nu
putea duce decât la dispariţia statului otoman.
Încercările de modernizare care au avut loc în
secolul al XIX-lea,
pe timpul sultanilor Selim al III-lea (1789-1807), Mahmud al II-lea
(1808-1839) şi în special în perioada lui Abdul Megid I (1839-1861),
care a inaugurat o epocă de reforme în istoria Imperiului otoman
(Tanzimatul), şi Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), chiar dacă au adus
o anumită înviorare în viaţa social-politică şi economică nu au avut
amploarea şi profunzimea necesară pentru a produce o transformare de
ansamblu a modului de producţie, au lăsat neatinse bazele feudalismului
şi, în consecinţă, nu au putut opri procesul de decădere a Imperiului
otoman, care îşi trăia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
celui de-al XX-lea ultimele sale zile.
Marile puteri au căutat de-alungul secolelor să
profite de situaţia
dificilă a Înaltei Porţi pentru a obţine o parte cât mai mare din
moştenirea acesteia, pentru a câştiga poziţii economice şi politice
predominante în imperiu, pentru a cuceri noi teritorii şi a-şi impune
stăpânirea asupra unor popoare aflate sub dominaţia otomană.
Luptele interne care se intensificau în Imperiul Otoman creau condiţii
favorabile pentru mişcarea de eliberare naţională a creştinilor din
sud-estul european. Ea era alimentată de procesele de modernizare a
societăţii din ţările europene, care au condus spre formarea
naţiunilor. Stabilitatea şi omogenitatea unei naţiuni se bazează pe un
teritoriu comun ale cărui limite pot fi identificate, comunitate de
limbă, tradiţii culturale, legături economice. Un rol important în
formarea unei comunităţi naţionale moderne l-a jucat evoluţia politică
a poporului respectiv atât în perioadele premergătoare ale istoriei
lor, cât şi în secolele XVIII-XIX. Fiecare din popoarele Europei de
Sud-Est şi-a avut calea sa de constituire a statului şi a naţiunii
moderne eliberate de sub dominaţia străină şi de constituire a statului.
Deşi în cursul secolului al XIX-lea lupta de eliberare a unor popoare
aflate sub dominaţie otomană fusese încununată de succes, ele reuşind
să-şi câştige neatârnarea şi să formeze state naţionale independente
(este cazul grecilor, românilor, sârbilor), la începutul secolului al
XX-lea se mai aflau încă sub stăpânirea Porţii numeroase popoare,
oprite din drumul firesc de a se dezvolta liber, în propriul lor stat
naţional independent. În epoca, capitalismului şi a statelor naţionale
burgheze, Imperiul otoman multinaţional era un anacronism, ca şi
Imperiul austro-ungar. Acest stat, care nu reprezenta un popor, ci
dinastia osmanilor, era un obstacol pentru afirmarea naţională a
slavilor de sud, armenilor, arabilor şi a poporului turc însuşi.
Dacă reformele din secolul al XIX-lea nu aduseseră
transformări
profunde în viaţa social-economică a imperiului, ele au avut însă o
puternică înrâurire asupra dezvoltării întregii vieţi culturale. Noul
suflu cultural, prezent în literatură, artă, istorie, învăţământ a
ilustrat de fapt începutul unui proces îndelungat de deşteptare şi de
afirmare a naţiunii turce , care se va încheia în anii 1919-1923 prin
formarea statului naţional şi proclamarea Republicii Turcia.
Procesul de afirmare a conştiinţei naţionale poate
fi observat în
creşterea interesului pentru limba turcă, pentru creearea unei
literaturi în limba poporului, înţeleasă de popor, spre deosebire de
vechea literatură scrisă în limba osmană, o limbă vorbită de un cerc
foarte restrâns de intelectuali din jurul sultanului, plină de cuvinte
de origine arabă şi persană, inaccesibilă poporului.
Intelectualii înaintaţi au început o acţiune
susţinută de curăţirea
limbii de cuvinte străine şi a fost publicat primul dicţionar al limbii
turce. „A crescut totodată interesul pentru trecutul istoric al
poporului turc, pentru determinarea locului său în cadrul lumii
musulmane, pentru evidenţierea elementelor specifice care-l deosebeau
de celelalte popoare islamice” .
De la interesul pentru cunoaşterea trecutului
preocupările s-au
îndreptat repede spre problemele privind viitorul naţiunii turce. În
acest climat a apărut mişcarea „junilor turci”, cu caracter
burghezo-revoluţionar, ai cărei membrii erau recrutaţi în special
dintre ofiţeri, intelectuali, funcţionari şi mica burghezie comercială.
Junii turci urmăreau modernizarea statului prin transformarea
Imperiului otoman dintr-o monarhie absolută într-un stat burghez
constituţional, întărirea poziţiilor burgheziei turce în viaţa
economică şi politică, scoaterea ţării de sub dominaţia marilor puteri.
În 1908, în urma unei revoluţii cu caracter burghez
, Junii turci
au ajuns la conducerea statului otoman. Dar multe puncte din programul
lor politic nu au fost transpuse în viaţa, rămânând simple promisiuni.
Au fost înşelate, de asemenea, aşteptările popoarelor asuprite din
imperiu, care au sprijint mişcarea în speranţa obţinerii unor drepturi
naţionale, culturale, religioase şi economice mai largi . În dorinţa
lor de a forma un stat naţional turc modern, o Turcie unică şi
indivizibilă în cadrul graniţelor existente, Junii turci negau de fapt
drepturile naţionale ale celorlalte popoare, care formau aproximativ
2/3 din întreaga populaţie a imperiului şi se aflau, multe dintre ele,
la un stadiu de civilizaţie superior turcilor.
Este greu de crezut că vreun program de reforme ar
fi putut păstra
Imperiul Otoman, ca stat multinaţional, ai cărui cetăţeni să fie
mulţumiţi cu apartenenţa lor la sistemul otoman. S-au făcut eforturi
repetate de întărire a statului şi de mulţumire sau liniştire a
populaţiei dizidente. De-a lungul secolului, problema a rămas aceeaşi:
majoritatea popoarelor balcanice, indiferent de naţionalitate sau de
nivelul lor social, doreau pur şi simplu să părăsească statul otoman ca
atare. Ideea naţională nu a fost doar un program al intelectualilor şi
a politicienilor, deoarece ea a devenit până la sfârşitul secolului o
convingere înflăcărată, ba chiar un fel de religie laică pentru
majoritatea locuitorilor fiecărui stat. Până şi turcii musulmani au
acceptat această soluţie ca fiind cea mai potrivită pentru viitorul lor
politic.
În 1922, o dată cu formarea oficială a republicii turceşti „au dispărut
ultimele vestigii ale Imperiului otoman” . Dispariţia acestuia din
Europa a marcat victoria finală a principiului naţional de organizare a
vieţii politice din această zonă. S-a înfăptuit trecerea de la
conceptul de stat în care mai multe naţionalităţi cu limbi, culturi şi
religii diferite ocupau acelaşi spaţiu geografic, fără să fie însă
egale între ele, la ideea mai modernă că un popor care vorbeşte aceeaşi
limbă ar trebui să deţină posesiunea exclusivă asupra zonei în care
locuieşte
În decursul existenţei lor, turcii au trecut prin
toată gama
situaţiilor posibile în istorie. Astfel, uneori ei au trăit ca supuşi
ai altor popoare, alteori au servit ca mercenari în armatele străine,
iar în anumite perioade au dominat alte popoare, după care a trebuit ca
ei înşişi să lupte pentru cucerirea independenţei lor naţionale, cum a
fost războiul de independenţă condus de Mustafa Kemal Atatürk –
făuritorul Turciei moderne. Turcii şi-au făurit propria lor istorie în
interferenţă permanentă cu istoria altor popoare, iar după primul
război mondial au creat o Turcie nouă, cu limite teritoriale bine
definite şi cu un popor ale cărui aspiraţii diferă fundamental de ale
înaintaşilor lor. Participarea turcilor la istoria mondială nu poate fi
limitată. S-au scris şi studii speciale referitoare fie la rolul
istoric al popoarelor turcice fie la contribuţia lor la asamblarea
civilizaţiilor Europei şi Asiei încă din perioadele vechi ale istoriei.
Dată fiind importanţa istoriei poporului turc în contextul istoriei
mondiale, seria preocupărilor în acest domeniu rămâne permanent
deschisă, ea îmbogăţindu-se mereu cu alte studii şi monografii.
Cercetătorul Mehmet Ali Ekrem a îmbogăţit istoriografia cu o lucrare
preţioasă, intitulată Civilizaţia turcă, unde sunt scoase în evidenţă
aceste aspecte şi multe altele .
BIBLIOGRAFIE:
I. Lucrări speciale:
• Chirtoagă, I., Imperiul Otoman şi sud-estul
european (până la
1878), Manual universitar, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2004.
• Ekrem, M. A., Atatürk, făuritorul Turciei moderne,
Editura Politică, Bucureşti, 1969.
• Inalcik, H., Le Tanzimat et la Questione Bulgare,
Ankara, 1943.
• Inalcik, H., The Ottoman Empire: The Classical Age,
1300-1600. Editura Reprint, Phoenix, 2000.
• Lewis, B., The Impact of the French Revolution on
Turkey, în Cahiers d’Histoire Mondiale, vol. II, nr. 1/1953.
• Mehmed, M., A., Istoria Turcilor, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
II. Lucrări generale:
• Ablay, M., Din istoria
tătarilor, Bucureşti, 1997.
• Cahen, C., Pre-Ottoman Turkey. A general survey of
the material
and spiritual culture and history, 1071 – 1330, Londra, 1968.
• Ciachir, N., Istoria popoarelor din sud-estul
Europei în epoca
modernă (1789-1923), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987.
• Deguignes, I., Histoire générale des Huns, des
Turks, des Mongols
et des autres Tartars Occidentaux avant et depuis J.C. Jusqu’á presént,
Tome I/P. I-II, Paris, 1956.
• Djordjević, D., Revolutions nationals des peoples
balkaniques, 1804-1914, Belgrad, 1965.
• Hayes, C., Nationalism: A Religion, New York, 1960.
• Hermet, G., Istoria naţiunilor şi a naţionalismului
în Europa, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 39.
• Karpat, K.H., Studies on Ottoman Social and
Political History
(Selected Articles and Essays), The Land Regime, Social Structure, and
Modernization in the Ottoman Empire, Chicago: University of Chicago
Press, 1968.
• Jelavich, Ch., B., Formarea statelor naţionale
balcanice 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
• Lenin, V. I., Opere complete, vol. 33, Editura
Politică, Bucureşti, 1964.
• Lewis, B., The Emergence of Modern Turkey, Oxford
University Press, 1968.
• Moisuc, V., Calafeteanu, I., Afirmarea statelor
naţionale
independente unitare din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923),
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979.
• Soysal, I., Revoluţia franceză şi relaţiile
diplomatice turco-franceze – 1789-1802, Ankara, 1964, XIV.
• Tsourkas, C., Les débuts de l’enseignement
philosophique et de la
libre pensée dans les Balkans. La vie et l’oeuvre de Théophile
Corydaleé (1570-1646), Deuxiéme Édition, Thessalonique, 1967.
III. Articole:
• Oţetea, A., Un făuritor al României moderne: Mihail
Kogălniceanu,
în ,,Studii. Revistă de istorie”, Bucureşti, 1967, Nr. 5.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|