Muntii Garbova
Categoria: Referat
Geografie
Descriere:
Munţii Baiului se caracterizează prin uniformitate structurală şi
petrografică. Ei se desfăşoară pe un vast anticlinoriu, numit de geologi
“anticlinoriul Baiului", alcătuit precumpănitor din formaÅ£iuni de
vîrstă cretacică. În componenÅ£a lor se înclud mamo-calcare, gresii
calcaroase, cu diaclaze umplute cu caicit, mame, argile etc. În bazinul
Zamorei apar local ÅŸisturi cristaline încluse în masa sedimentară ÅŸi pe
care eroziunea le-a descoperit... |
|
|
1
Munţii Gârbova
Munţii Baiului fac parte din Carpaţii de Curbură, fiind situaţi în
partea vestică a acestora. Ei ocupă o suprafaţă de circa 300 kmp, în
cea mai mare măsură cuprinsă în bazinele superioare ale văilor Prahova
şi Doftana. În imediata lor vecinătate trec importante artere de
comunicaţie (pe Prahova, Doftana), se află mari centre urbane (Braşov,
Ploieşti) şi regiuni dens populate (Subcarpaţii Prahovei), din care tot
mai mulţi căutători de frumos şi înedit urcă îndeosebi vara şi toamna
spre vârfurile şi culmile Baiului. Acest grup de munţi este încadrat de
paralelele de 45031' şi 45017' latitudine nordică şi meridianele de
25032' şi 25047' longitudine estică. Cea mai mare parte a lor aparţîne
judeţului Prahova; în extremitatea nordică, cateva culmi fac parte din
judeţul Braşov. Limitele faţă de unităţile de relief învecinate sunt în
bună măsură clare, fiind date de văi largi, bazinete depresionare,
diferenţe de nivel evidente, deosebiri în fizionomia culmilor etc. În
vest, limita este dată de valea Prahovei; ea poate fi uşor urmărită
privind spre est din Bucegi, de pe culmea Caraiman, de pe marginile
platourilor structurale ale Jepilor sau de pe vârful Fumica. Aceasta
separă Munţii Baiului de Munţii Bucegi între localităţile Sinaia şi
Buşteni. Aici s-a îndividualizat un culoar depresionar născut prin
eroziune diferenţială la contactul dintre conglomeratele de Bucegi şi
mamo-calcarele şi gresiile din Munţii Baiului. Versantul estic al
Munţilor Bucegi se impune în peisaj printr-un abrupt de peste 1200 m,
prin stîncărie, văi înguste şi bogate păduri de conifere care-l îmbracă
în jumătatea înferioară. De partea cealaltă a culoarului depresionar,
în est, culmile Munţilor Baiului, aflate la 1 400-1600 m, se termînă
către Prahova prin versanţi în trepte care dezvoltă o diferenţă de
nivel de 300-500 m şi care în cea mai mare măsură sunt acoperiţi de
păduri de foioase. În sud-vest, aval de Sinaia, Prahova străbate
defileul de la Posada (circa 9 km), despărţînd Munţii Baiului (culmile
vestice ale Gagului şi Doamnelor) de Muntele Gurguiatu. Defileul tăiat
în mamo-calcare are versanţi abrupţi (diferenţă de nivel 300-400 m) şi
bine împăduriţi. Albia Prahovei este îngustă, ocuând de multe ori în
întregime fundul defileului; panta gene-rală este mult mai mare, apar
frecvent praguri impuse de structure geologică, pe care apele curg
tumultuos. Un alt defileu l-a creat Prahova la nord de Buşteni, între
oraşul Azuga şi confluenţa cu râul Cerbu. Aici, ea separă Munţii
Baiului (culmile Sorica, Măru, Zamora) de Muntele Clăbucetul Baiului.
Lungimea mult mai mică (1,5 km), diferenţa de nivel între podurile
culmilor principale şi albia Prahovei (de numai 250 m), versanţii mult
mai domoli şi panta redusă a profilului longitudinal îl fac mai puţin
impresionant în raport cu cel de la Posada. Limita nordică a acestor
munţi are un traseu sinuos. Într-o primă secţiune este data de valea
Azugii de la confluenţa cu Prahova şi până aproape de obârşie. Ea îi
separă de culmile Clăbucetelor Predealului (Clăbucetul Taurului,
Clăbucetul Azugii). Pe tot parcursul, Azuga are o vale largă, adincită
cu 350-400 m faţă de Clăbucete (nord, nord-vest) şi 400-700 m în raport
cu principalele vârfuri şi culmi ale Unghiei Mari, Rusului, Neamţului,
Cazacului din Munţii Baiului. Ea separă unităţi diferite ca mălţime (1
300-1 500 m în primele; 1 500-1923 m în celelalte) şi fizionomie (munţi
rotunjiţi, fragmentaţi de văi, dispuşi aproape radiar şi acoperiţi în
cea mai mare măsură de pădure - în Clăbucete; culme înaltă la peste
1600 m, domînată de vârfuri piramidale, fragmentate spre vest de o
reţea de văi, cu păşuni subalpîne extinse - în munţii Paltinu-Rusu).
Din şaua de la obârşia Azugii, limita faţa de munţii din bazinul
Tărlungului (Clăbucetele Gîrcinului, muntele Sloeru-Mărcuşanu) ocoleşte
pe la nord vârful Tigăi, pe la nord-est vârfurile Turcu şi Paltinu până
în pasul Predeluş, menţinîndu-se într-un interval hipsometric de
1150-1400 m. Diferenţa de nivel de 1300-500 m, care apare în lungul
acestui contact, deosebirile în înfăţişarea celor două unităţi de
relief (culmi prelungi, nivelate la 1200-1400 m, cu păşuni pe poduri şi
păduri pe versanţi în Clăbucete şi vârfuri cu aspect de cupole la
1650-1850 m, acoperite în întregime de păşuni în sud) impun traseul
limitei. În est, valea Doftanei între pasul Predeluş şi localitatea
Trăisteni desparte Munţii Baiului de Munţii Grohotiş. La început, valea
îngustă a Doftăniţei separă culmile împădurite şi orientate vest-est ce
vin din vârfurile Paltinu, Neamţu şi Rusu de cele ce coboară din pasul
Predeluş şi vf. Prişcu. La confluenţa Doftanei cu Muşiţa şi Valea
Neagră se deschide un frumos bazinet de eroziune diferenţială, cu lunci
şi terase largi, numit în lucrările geografice Valea Neagră. În aval de
aceasta, până la intrarea în localitatea Trăisteni, valea se
îngustează, albia Doftanei este încadrată de culmi cu înălţimi de 1
000-1100 m, cu versanţi repezi, acoperiţi cu păduri de foioase. În sud,
limita Munţilor Baiului poate fi trasată pe culoarul creat de adincirea
celor două văi Florei, afluenţi ai Prahovei şi Doftanei. La nord de
aceste văi se desfăşoară ultimele culmi ale Munţilor Baiului, cu
înălţimi de 1400-1600 m, iar la sud un ansamblu de vârfuri şi culmi
netezite la 1000-1100 m (Munceii Secăriei). Contactul dintre ele se
realizează prin versanţi cu pantă mare şi o diferenţă de nivel de
350-500 m. Întrucat o parte dintre traseele care urmăresc culmile din
jumătatea de nord a Munţilor Baiului au ca puncte de plecare oraşele
Predeal şi Azuga, ibunerarele străbătînd şi unele porţiuni din
Clăbucetele Predealului, atat pe hartă cat si în text s-a depăşit
spaţiul încadrat strict : între limitele menţionate, mergîndu-se în
nord-vest pe Prahova până la Predeal, iar în nord până pe cumpăna de
ape dintre Timiş, Prahova şi Azuga. În acest fel s-a realizat legătura
între traseele din aceşti munţi şi cele prezentate în volumul ,,Munţii
Piatra Mare" (colecţia ,,Munţii noştri").
Munţii dintre Prahova şi Doftana (în limitele amintite) sunt cunoscuţi
în literatura geografică şi turistică prin două nume: Baiului şi
Gîrbova. Prima denumire este justificată prin frecvenţa ei ca oronim
(Baiul Mare, Baiul Mic, Băiuţu etc.) şi hidronim (pîraiele care îşi au
obârşia sub aceste vârfuri), prin poziţia relativ centrală în cadrul
regiunii a vârfurilor cu aceste nume, cat şi prin înălţimea lor de
aproape 1 900 m. Cea de a doua denumire este legată de înfăţişarea
,,gîrbovită" a munţilor şi culmilor de la est de Prahova, care apare
pregnantă drumeţului, mai ales atunci când priveşte de pe meterezele
Bucegilor.
Munţii Baiului se caracterizează prin uniformitate structurală şi
petrografică. Ei se desfăşoară pe un vast anticlinoriu, numit de
geologi “anticlinoriul Baiului", alcătuit precumpănitor din formaţiuni
de vîrstă cretacică. În componenţa lor se înclud mamo-calcare, gresii
calcaroase, cu diaclaze umplute cu caicit, mame, argile etc. În bazinul
Zamorei apar local şisturi cristaline încluse în masa sedimentară şi pe
care eroziunea le-a descoperit. Toate aceste formaţiuni sunt cuprinse
În mai multe elite secundare, orientate aproximativ NE-SV. Ele formează
sectorul superior al boltei anticlinoriului. Structura este complicată
printr-un sistem de falii aproape vertical, care taie anticlînoriul pe
direcţia predominant NV-SE. Monotonia structurală şi petrografică
imprimă o relativă uniformitate în aspectul reliefului şi face ca aici
să lipsească abrupturile, vârfurile ascuţite şi crestele atat de
familiare munţilor din imediata vecinătate (Bucegi, Postăvaru, Piatra
Mare, Ciucaş).
Munţii Baiului o înălţime medie, în jur de 1100 m. Numai vârfurile
principale depăşesc 1600 m (Neamţu - 1 923 m, Ştevia - 1906 m, Paltinu
- 1 899 m, Baiul Mare - 18951 m etc.), în timp ce în albiile văilor, la
periferie, se înregistrează valori sub 1000 m (pe Prahova, la
confluenţa cu Azuga - 900 m, la Buşteni -860 m, la Sinaia - 780 m, la
Posada - 645 m, pe Doftana, la confluenţa cu Rusu - 860 m, la
Trăisteni, la gura de vărsare a Prislopului -730 m). Între aceste
extreme se impun două aspecte: primul legat de desfăşurarea culmilor în
mai multe trepte (la 1 600-1 650 m; 1 250-1 450 m; 1 000 - 1200 m) şi
al doilea dat de versanţii aproape abrupţi atat ai văilor principale
(Prahova, Doftana, Azuga), cat şi ai celor secundare. Aceasta face ca
în orice ascensiune către vârfurile din Munţii Baiului urcuşul să se
facă la început ceva mai dificil, pentru ca apoi să devină treptat mai
lesnicios. O altă caracteristică a Munţilor Baiului este legată de
faptul că înălţimile cele mai mari altitudini de 1908 m, după Gh.
Niculescu se află în lungul unei dorsale N-S, situată aproximativ în
centrul acestora şi care în linie dreaptă se întînde pe 24 km. Din ea
se desprind către est şi vest culmi mai scurte (de 3-5 km) care coboară
spre Prahova şi Doftana, în lungul cărora se desfăsoară majoritatea
potecilor şi drumurilor care străbat muntele şi care pot fi folosite în
excursii. Totuşi, culmile dinspre Doftana sunt ceva mai lungi, de unde
şi durata mai mare a traseelor turistice desfăşurate pe ele. Văile
secundare care fragmentează munţii au bazine de recepţie largi, formate
dintr-o mulţime de torenţi, şi o secţiune înferioară şi mijlocie
îngustă, dar cu o adincime mare. În cuprinsul Munţilor Baiului se pot
distinge trei subunităţi. Munţii Baiul Mare se desfăsoară între Prahova
şi Doftana şi la sud de cursul înferior al Azugii. Înregistrează
înălţimea maxima (1908 m) în vârful din extremitatea nordică a culmii
principale şi pe care ciobanii îl nuînesc tot Baiul Mare. Către sud, în
lungul acesteia se află mai multe vârfuri de peste 1500 m (Baiul Mare
-1895 m - cel cu baliză; Drăgan - 1775 m; Piscul Câinelui - 1 658 m;
Vomicu - 1627 m; Mierlei - 1660 m) separate de şei adinci. La nord de
vf. Baiul Mare urmează vârfurile Baiul Mic (1826 m) şi Cazacu (1 752
m). Din culmea principală către Prahova, atat văile cat şi
înterfluviile se desfăşoară de la est către vest. Mai important este
muntele Cumpătu, care are şi cea mai mare înălţime (1651 m). Spre
Doftana, orientarea generală a culmilor şi văilor este NV-SE, iar
lungimea lor depăşeşte frecvent 6 km. Culmile dinspre Prahova se
termînă aproape brusc, dezvoltînd versanţi cu pantă mare, cu o
diferenţă de nivel de 250-350 m; celelalte, dinspre Doftana, se
prelungesc mult, astfel încat contactul este ceva mai lîn. O notă
aparte în peisaj o dau bazinele de recepţie ale văilor, alcătuite din
ravene şi torenţi care ,,muşcă" adinc în scoarţa de alterare şi în roca
vie. Ele imprimă aspecte de sălbăticie în contrast cu conturul molcom
al culmilor. Situarea acestor munţi în vecinătatea oraşelor Sinaia,
Buşteni, Azuga şi a localităţilor Trăisteni, Teşila, Secăria, Posada
uşurcăză atat drumeţiile pe trasee la vârfurile principale limitrofe,
cat şi traversarea lor. Pantele lungi, pe care zăpada se păstrează mult
timp, permit practicarea schiului. Munţii Neamţului se desfăşoară în
jumătatea nordică a regiunii, fiind încadraţi de valea supe-rioară a
Azugii şi de sectoarele superioare de vale ale celor două râuri
Doftana. Si în cadrul lor se poate distînge o cuhne centrală ce pomeste
din sud, de la vf. Unghia Mare (1847 m), şi se termînă în nord, în vf.
Tigăi (1 699 m). În lungul ei, toate vârfurile depăşesc 1600 m. Dintre
şeile care le separă, mai însemnate sunt aceea dintre vf. Paltinu (1899
m) şi vf. Neamţu (1923 m) în nord şi cea dintre vf. Ştevia (1908 m) şi
vf. Busu (1902 m) în sud. Doar în sectorul central (Ştevia-Neamţu),
curmăturile dintre vârfurile care aici urcăcă peste 1 800 m sunt mai
mici. Poteca de obicei ocoleşte aproape orizontal (în curbă de nivel)
sau suie uşor pe aceste proemînenţe ale muntelui. Creasta principală
are către est şi vest pante rapide, uneori chiar abrupte, acoperite de
păşuni. Din ea se desprind spre vest şi est culmi secundare care
coboară lîn până aproape la 1 350 m spre Azuga şi 1200 m spre Doftana.
Ultima secţiune a lor, acoperită de pădure, coboară spre cele două văi
o diferenţă de nivel de 150-200 m. Culmile vestice sunt mai scurte (2-4
km) declt cele estice (5-8 km), se desfăşoară de la est la vest între
principalii afluenţi ai Azugii, pe când celelalte au o orientare
generală NV-SE, situîndu-se între pîraiele din bazinul Muşiţei şi
Rusului. Văile au bazine de recepţie largi, formate din ravene, ogaşe
care înaintează mult pe povîmişul vârfurilor. O impresie deosebită
creează bazinul Muşiţei, unde şiroirea şi alunecările superficiale au
dus la înlăturarea unei bune părţi din scoarţa de alterare şi din
pătura de sol, creînd cicatrice adinci pe versantul muntelui. În albia
văilor se văd o parte din materialele dislocate din rîpe; ele formează
acumulări bogate prin care şerpuieşte apa râurilor. Munţii Petru -
Orjogoaia fac legătura între cele două grupe. Sunt mai joşi decat
aceştia (vîr-furile principale abia depăşesc 1450 m). Astfel, vârfurile
Unghia Mare (1 847 m) şi Cazacu (1 752 m), vecîne cu aceştia, îi domină
printr-o diferenţă de nivel clară, exprimată de altfel şi de versanţii
abrupţi. Ei se desfăşoară de la vest către est, de sub Muntele Cazacu
şi până în albia Doftanei. Înfăţişarea generală este domînată de
platourile largi, acoperite cu păşuni, aflate la partea superioară a
munţilor. Ele sunt domînate cu cîţiva zeci de metri de vârfuri
rotunjite. Datorită poziţiei geografice între cele două subunităţi
-Baiu şi Neamţu - dar şi altitudinii mai reduse, aici se întretaie
multe poteci care fac legătura între văile Prahova, Azuga şi Doftana.
Întrucat ibunerarele în nord-vestul regiunii străbat şi o buna parte a
Clăbucetelor Predealului, prezentăm şi caracteristicile morfologice ale
acestora. Clăbucetele Predealului, cunoscute şi sub numele de Munţii
Predealului, sunt alcătuite dintr-un ansamblu de culmi situate între
masivele Bucegi, Piatra Mare, Postăvaru şi Baiului şi ale căror
înălţimi se desfăşoară frecvent între 1 000 şi 1450 m. Multe dintre ele
poartă numele de ,,clăbucet" (Clăbucetul Baiului, Clăbucetul Azugii,
Clăbucetul Taurului, Clăbucetul Mare etc.). Se impun în peisaj prin
vârfuri rotunjite, frecvent acoperite de păşuni, ce domină uşor
platouri largi şi netede. Văile dintre Clăbucete sunt adinci, prezintă
versanţi bine împăduriţi, cu pantă ac-centuată. Între Prahova şi Azuga
se află trei clăbucete mai importante (Taurului, Azugii şi Susai) care
prin alcătuirea petrografică, prin structură, înălţime şi chiar
fizionomie se apropie mult de culmile din vestul şi nordul Munţilor
Neamţului. Altitudinea şi poziţia geografică determină condiţii
climatice similare cu cele întîlnite la majo-ritatea munţilor din
Carpaţii de Curbură. Este specific un climat caracteristic munţilor
mijlocii, cu diferenţe mici în desfăşurarea pe verticală a parametrilor
meteorologici. Regiunea este, în cea mai mare parte a anului, supusă
circulaţiei maselor de aer din vest şi nord-vest, care depăşesc relativ
usor culmile joase ale Munţilor Perşani, trec peste depresiunea Braşov
şi pătrund îndeosebi prin culoarul dintre Munţii Bucegi şi Munţii
Postăvaru, abătîndu-se pe valea Prahovei şi pe culmile Munţilor
Baiului. De altfel, această direcţie este reflectată adesea de către
asimetria coronamentului coniferelor izolate de pe culmile Tigăi,
Turcu, Neamţu etc. Ele au dezvoltate îndeosebi părţile expuse spre est
şi sud-est (arbori-drapel). Extremitatea sudică a Munţilor Baiului se
află relativ frecvent şi sub înfluenţa maselor de aer sudice care
îaaîntează din Cimpia Romănă, peste dealurile subcarpatice, pe văi, şi
ajung uneori până dincolo de Muntele Cumpătu, deter-mînînd aspecte
diferite ale vremii între nordul şi sudul acestor munţi. Nu rareori,
vara, în timp ce culmile din jumătatea nordică sunt acoperite de nori,
iar ploaia îşi face simţită prezenţa, în sud soarele lumînează încă.
Valurile de ceaţă frecvente la sfîrşitul toamnei şi iarna în Câmpia
Romănă sunt împînse pe Prahova şi pe Doftana şi urcă pe o mare parte a
Munţilor Baiului. Fenomenul este aproape învers vara şi la începutul
toamnei, când ceaţa din depresiunea Braşov ajunge în cursul zilei peste
Clăbucete şi Munţii Neamţului. Deosebiri uneori destul de importante în
regimul temperaturilor, în grosimea şi durata menţînerii stratului de
zăpadă, în circulaţia locală şi întensitatea vintului sunt determînate
de condiţiile locale de expunere (cea mai mare parte a versanţilor sunt
orientaţi fie spre sud, fie către nord), de adincimea mare şi
îngustimea văilor. Pe fondul general şi local al condiţiilor climatice,
în Munţii Baiului se pot distînge două etaje climatice. La peste 1400
m, pe culmile şi vârfurile acoperite de pajişti, se conturează un etaj
superior care, prin toate caracteristicile, se situează în fîşia
înferioară a etajului climatic carpatic subalpin. Valorile termice
lunare şi anuale înregistrează variaţii moderate. La 1400-1500 m, în
cursul anului, temperaturi medii lunare negative sunt posibile în circa
4 luni, intervalul crescând pe cres-tele şi vârfurile înalte (până la 5
luni). În ianuarie şi februarie, valorile medii multianuale scad în
acelaşi sens de la -4, -60C, la -8, -90C, iar mînimele absolute de la
-20, -230C la -27, -290C (tabelul 1). Aici sunt posibile 150-180 zile
în care temperatura scade sub 00C, din care 50 chiar sub -100. Valorile
medii lunare pozitive se menţin sub 100C în cea mai mare parte a
intervalului; ele cresc cu puţin peste această cifră în lunile de vara.
Temperaturile diurne rar depăşesc 250 (în 5-15 zile pe an). Maximele
absolute, înregistrate frecvent în iulie, oscilează între 250C şi 300C.
Sezonul cald (iunie-septembrie) este separat de cel rece
(decembrie-martie) prin 1-2 luni de trecere. [..] Precipitaţiile care
cad pe parcursul a 160-180 zile dintr-un an (pe crestele înalte chiar
peste 180 zile) ajung la valori de aproape 1 000 mm (tabelul 2);
cantităţile cele mai mari se constată în lunile mai-iulie, care
depăşesc de regulă 150 mm. La averse, ploile totalizează 50-100 mm;
cele mai puţine precipitaţii cad în intervalele septembrie-octombrie şi
februarie-aprilie (sub 60 mm lunar), mînima fiind în septembrie, care
se dovedeşte şi aici a fi luna cea mai propice activităţii turistice.
Nînsoarea este posibilă în peste 80 zile (între 30 septembrie şi 15
mai), cu o frecvenţă de 16 zile în intervalul decembrie-martie. Stratul
de zăpadă se menţîne 140-170 zile, de la finele lunii octombrie şi până
în prima parte a lunii mai, situaţie care, îndeosebi pe versanţii cu
expunere nordică şi nord-vestică, faci-litează condiţii de practicare a
sporturilor de iamă. Cerul este senîn în 40-42 zile (de la finele lui
august şi până la jumătatea lui octombrie sunt posibile lunar 4-7 zile
senine), partial acoperit de nori în 160-190 zile (max. În mai-august,
18-20 zile) şi complet acoperit în 125-160 zile (decembrie-iunie, 13-16
zile lunar) (tabelul 3). Vremea cea mai frumoasă, propice drumeţiilor,
rămîne, în baza acestui parametru, între 10 iulie şi 15 noiembrie, când
lunar numărul de ore cu soare variază între 160 şi 220 (max. în iulie
şi august, cu 216 ore). De menţionat că şi în intervalele cu cer
acoperit partial sau total, mai ales toamna şi în sezonul rece,
datorită înălţimii relativ ridicate a formaţiunilor noroase, vârfurile
şi culmile principale rămîn descoperite, situaţiecare permite
desfăşurarea excursiilor. Vîntul este putemic şi deseori violent iarna
şi la trecerea diferitelor fronturi de aer (îndeosebi primăvara şi în a
doua parte a toamnei, când se înregistrează adesea viteze medii de
11-15 m/s). Direcţia principală a carenţilor de aer este NV-SE pentru
cea mai mare parte a Munţilor Baiului; în sectorul sudic, frecvenţă
mare au şi curenţii de aer orientaţi S-N sau N-S. Desfăşurarea N-S a
culmilor principale, existenţa culoarelor Prahovei şi Doftanei,
prezenţa unor şei adinci şi largi fac posibile modificări locale în
dirijarea maselor de aer. În acest sens, sectorul mai jos, dintre vf.
Cazacu şi vf. Unghia Mare (vf. Pătru - culmea Orjogoaia), şeile dintre
vârfurile Paltinu şi Neamţu, Ştevia şi Rusu, Baiul Mare şi Drăgan
constitute adevărate “porţi ale vînturilor" ce trec dinspre Prahova în
bazinul Doftanei. În Munţii Baiului, efectul brizelor de munte se
remarcă îndeosebi vara şi toamna, mai ales pe versantul prahovean.
Curenţii urcă în lungul văilor, spre şei şi vârfuri, aducând un aer
răcoros. Dintre fenomenele meteorologice, demnă de reţiunt pentru
activitatea turistică este ceaţa. Producerea ei este posibilă în orice
lună a anului; înregistrează însă o frecvenţă mai mare (15-24 zile) în
sezonul rece (decembrie-aprilie); cele mai puţine zile cu ceaţă sunt în
august-septembrie (8-10 zile la Sinaia - cota 1 500 m şi IB-19 zile pe
vârfurile aflate la peste 1 700 m). Valurile de ceaţă sunt împinse de
curenţii de aer de pe văi şi din depresiuni spre culmile şi vârfurile
principale, unde adesea stagnează 1-2 zile. Curmăturile servesc destul
de des la trecerea masei de aer ceţos din bazinul Prahovei spre cel al
Doftanei şi învers. Sub altitudinea de 1 450 m se desfăşoară etajul
climatic montan forestier. Cuprinde culoarul de vale, cea mai mare
parte a versanţilor şi unele culmi secundare acoperite dominant de
păduri. Regimul termic se caracterizează prin patru luni cu valori
medii lunare negative (între -1 şi -50C), şase luni în care acestea
depăşesc 90C (maximum în iulie şi august, cu 14-150C), peste 210 zile
cu temperaturi ce depăşesc 50C; se înregistrează îndeosebi pe văile
principale o frecvenţă relativ mare a înversiunilor termice. Această
situaţie determină aici un număr mai ridicat de zile de îngheţ
(170-180) şi de zile de iamă (55-60) în intervalul decembrie-aprilie,
precum şi producerea unor minime absolute sub -280C. Vara, în anii mai
călduroşi, temperaturile diurne depăşesc uneori 250C (în medie de 10-15
ori).
1
Cantităţile de precipitaţii căzute (medii anuale) sunt în jur de
900-950 mm; în anii secetoşi nu depăşesc 800 mm, iar în cei ploioşi
ajung la 1150 mm. În intervalul mai-august, cantitatea medie lu-nară
depăşeşte de regulă 100 mm, dar valorile ridicate se datoresc în buna
măsură averselor. De regulă, lunile în care precipitaţiile cad într-un
număr de 14-18 zile aparţin intervalului decembrie-iunie; vara şi mai
ales toamna, numărul lunar de zile cu precipitaţii este mai redus
(8-10). Versanţii cu expunere sudică şi sud-estică (îndeosebi în
bazinul Doftanei) sunt ceva mai uscaţi, au un potential termic pozitiv
mai ridicat, pe ei topirea zăpezii se realizează mai rapid, de unde şi
numărul de zile cu zăpadă ceva mai redus (100-110 zile). Spre deosebire
de aceştia, pe versanţii nordici, în defileul de la Posada, pe toate
văile relativ înguste orientate est-vest (mai ales în bazinul
Prahovei), temperaturile, cel puţin În prima jumătate a zilei, sunt
ceva mai scăzute, umezeala este mai ridicată, peticele de zăpadă pot fi
întâlnite şi la începutul lunii mai, masele de aer rece persistă mai
mult, înlesnind adesea producerea înversiunilor de temperatură.
Primăvara şi după ploile bogate, solul este umectat o perioadă mai mare
de timp. De asemenea, pe culmile şi văile din jumătatea sudică, dar mai
ales pe cele orientate spre Doftana, trecerea de la toamna la iamă se
realizează cu întîrziere, iar primele zile ale primăverii se produc
ceva mai devreme decat în nord. Situaţia este determinată de înfluenţa
maselor sudice de aer cald care trec cu uşurinţă din Câmpia Română
peste dealurile subcarpatice şi prin deschiderile largi ale văilor
Prahova şi Doftana. Caracteristicile climatice ale culmilor joase şi
ale văilor din Munţii Baiului permit desfăşurarea de drumeţii în
condiţii bune în tot timpul anului. Intervalul în care acestea sunt
foarte favorabile excursiilor de câteva ore bune de la sfîrşitul lunii
aprilie până la începutul lunii decembrie. Sporturile de iamă se pot
practica mai ales pe versanţii despăduriţi, cu expunere nordică, în
perioada decembrie-martie, cu precădere între 15 decembrie şi 10
mMunţii Baiului sunt străbătuţi de o reţea densă de râuri. Acestea sunt
colectate în principal de cele două mari artere hidrografice - Prahova
şi Doftana - a căror obîrşie se află în imediata vecinătate; cursul lor
constituie pe mai mulţi kilometri hotarul dintre munţii Baiului, Bucegi
şi Grohotiş. Cele mai multe aparţin bazinului hidrografic Prahova, care
până la confluenţa cu Doftana se întinde pe circa 880 kmp. Doar în
nord-estul regiunii, de pe versanţii vârfului Paltinu, mai multe pâraie
aparţin Doftanei Ardelene, care se varsă în Părlung. Prahova îşi adună
primele ape din vatra oraşului Predeal. Izvorul principal se află în
sectorul stadion-gară, de unde albia este canalizată până la confluenţa
cu primul afluent principal – Puriştoaca , ce vine din stânga, tocmai
de sub munţii Susai şi Clăbucet2. Devine un râu viguros după ce
primeşte pe dreapta apele Rîşnoavei, aproape de ieşirea din raza
oraşului Predeal. În continuare străbate defileul dintre Clăbucetul
Taurului şi Clăbucetul Baiului (circa 4 km), îşi uneşte apele cu cele
ale Azugii în vestul localităţii omonime, iar de la confluenţa cu
pârâul Cerbului (cu obârşia în Munţii Bucegi) întră într-o depresiune
pe care eroziunea a creat-o la contactul dintre conglomeratele din
Munţii Bucegi şi gresiile şi marnele din Munţii Baiului. Dacă până la
Poiana Ţapului râul are o poziţie relativ centrală, treptat se apropie
de versantul stîng (Munţii Baiului), ca urmare a împingerii albiei sale
de către conurile de aluviuni grosiere dezvoltate de către afluenţii ce
coboară din Munţii Bucegi. În cadrul depresiunii, în lunca şi pe
terasele Prahovei, ca şi pe tăpşanele născute din îmbinarea conurilor
aluviale ale afluenţilor acesteia, s-au constituit în ultimele două
secole nucleele aşezărilor de azi - Buşteni, Poiana Ţapului, Sinaia.
Râurile bogate ce coboară deopotrivă din Munţii Baiului li măresc mult
debitul (4,6 mc/s la Sinaia), albia Prahovei se lăţeşte treptat, apar
numeroase despletiri, ostroave. În aval de Sinaia, râul străbate
ultimul defileu - cel de la Posada - tăiat, pe aproape 9 km, între
culmile sudice ale Munţilor Baiului şi Muntele Gurguiatu, alcătuite din
mamocalcarele şi gresiile stratelor de Sinaia. Pe fundul defileului, în
albia şerpuitoare a Prahovei, se văd numeroase praguri, repezişuri care
conferă sectorului o notă distinctă. Din albie pornesc versanţi putemic
înclinaţi, acoperiţi cu păduri de conifere şi fag. Afluenţii Prahovei,
ce coboară din Munţii Baiului, îşi au obârşia în izvoare presărate sub
culmea principală, la o înălţime de 1 450-1 600 m. Au bazine de
recepţie largi, formate din mănunchiuri de ogaşe şi ravene adincite în
depozitele groase care acoperă versanţii muntelui. Frecvent, firicelele
de apă, abia născute, se unesc la 1 300-1 350 m altitudine şi dau
nastere unor pîraie în albia cărora se acumulează vaste conuri de
materiale grosiere. Pe acestea, apele adesea se pierd sau dezvoltă
cursuri firave. Pe măsura creşterii debitului, pîraiele devin ceva mai
viguroase, se transformă în râuri care au albii din ce în ce mai bine
conturate şi încadrate de versanţi împăduriţi, cu pante aceentuate.
Către vărsarea lor la Predeal, văile se deschid mai mult, iar
repezişurile, frecvente în sectorul mijlociu, îşi atenuează
amplitudinea. Pe unii afluenţi, ai căror versanţi cu ani în urmă au
fost despăduriţi şi unde şuvoaiele de apă au c*rat la viituri cantităţi
imense de materiale, periclitând aşezările şi mai ales construcţiile
rutiere, s-au realizat amenajări hidrotehnice completate de împăduriri.
În excursiile de pe Valea lui Rogclan, Valea Rea etc. pot fi observate
suite de baraje de beton, pe faţa cărora apele se preling si dau căderi
de cîţiva metri, În timp ce în spate materialele acumulate au
constituit suportul aluvial al pădurilor de fag şi molid crescute în
ultimii 20 de ani. Cel mal important afluent al Prahovei în munte,
Azuga, se desfăşoară pe o lungime de 22 km şi are un bazin de 87 Rmp.
Ea separă Clăbucetele Predealulni de Munţii Neamţului, culmea Urechea
şi vf. Cazacu. Işi are obârşia sub vîrfurile Retevoi şi Tigăi, la 1 600
m, de unde se desfăşoară mai întâi către nord-vest, face apoi un cot
larg prin care-şi schimbă direcţia spre sud până la confluenţa cu
pârâul Unghia Mica (circa 10 km), după care, spre vărsare, curge de la
est la vest. Cea mai mare parte a bazinului este asimetrică, cu o
dezvoltare largă în Munţii Neamţului şi vf. Cazacu. De aici coboară
pîraie repezi ce şi-au tăiat văi adinci şi înguste. Albia Azugii în
amonte de Unghia Mica este lată şi acoperită de numeroase conuri de
dejecţie ale afluenţilor. După o scurtă îngustare în dreptul cotului pe
care-l face între culmile Clăbucetul Azugii şi Piciorul Unghia Mica,
albia se lărgeşte treptat, iar în secţiunea înferioară este dominată şi
de două nivele de terasă pe care se desfăşoară oraşul Azuga. Doftana
îşi are obârşia în pasul Predeluş, sub curmătura ce leagă vf. Paltinu
de Muntele Sloeru-Mărcuşanu, la o altitudine de 1 260 m. Pârâul abia
format primeşte pe stânga apele Urlăţelului, ce vin dinspre N, de sub
culmile Urlăţelu şi Cioara (M. Grohotiş), iar cîţiva kilometri mai în
aval întră în bazinetul depresionar Valea Neagră, unde se uneşte cu
pîraiele Muşiţa sau Rusu (bazin de recepţie larg, în care sunt adunate
toate izvoarele de pe versantul estic al Munţilor Neamţului) şi Valea
Neaiim (obîrşii sub vârfurile Bobul Mare şi Grohotiş). De aici străbate
pe circa 5 km un culoar de vale mai îngust, bine împădurit, între
cumlie Orjogoaia şi Gherghelău (M. Grohotiş), apoi pătrunde în
depresiunea Tesilei, pe care o va străbate aproximativ central. Albia
lată, cu numeroase ostroave, este încadrată de terase pe care se află
cea mai mare parte a localităţilor Trăisteni şi Teşila (comuna Valea
Doftanei) şi de versanţi mai domoli a căror baza este acoperită de
păşuni, fîneţe şi livezi. Imediat în aval de Teşila se întîlneşte coada
lacului format pe valea Doftanei, în spatele barajului de la Paltinu .
Afluenţii Doftanei care coboară din Munţii Baiului au o desfăşurare
NV-SE, iar obîrşiile lor se află la 1 500-1 650 m înălţime. Ei au
bazine de recepţie formate din numeroase ravene care converg la 1 300-1
450 m. În continuare, văile sunt largi, putemic adincite, au în
majoritatea situaţiilor versanţii bine împăduriţi; albia, la început
ceva mai îngustă, cu numeroase repezişuri datorită pantei mai
aceentuate, se lăţeşte treptat, pentru ca în secţiunea înferioară,
înainte de vărsare, să capete înfăţişarea unui con extins pe care râul
se despleteşte în mai multe braţeartie. Izvoarele sunt numeroase, dar
în majoritatea situaţiilor se află la altitudini joase. Rocile
permeabile şi mai ales depozitele de alterare groase permit înfiltrarea
apei din precipitaţii, o circulaţie rapidă către baza culmilor şi a
versanţilor, undc dau naştere unor izvoare cu debite bogate şi cu regim
permanent. Temporar, pe culmea principală şi pe unele vârfuri există
mustiri de apă, îndeosebi în ravenele recente care secţionează adinc
depozitele deluviale. Izvoare permanente sunt întîlnite la marginile
platourilor pe care se află stâne. O importanţă deosebită o au
izvoarele minerale care apar în mai multe locuri pe văile afluente
Prahovei. Sunt izvoare oligominerale, apele unora fiind captate şi
utilizate în tratamentul balnear de la Sinaia. Cele mai însemnate se
află pe valea Câinelui. Ele sunt recomandate pentru afecţiuni
gastrointestinale, hepatobiliare, renale. În prezent, zidul şi
construcţia care asigură captarea apei sunt afectate de o alunecare de
teren. Ca urmare, dirijarea apei din bazin până la buvetele din Sinaia
nu se mai realizează. Utilizarea apei necesită deplasarea până la
izvor. Aici, vana principală are un debit de circa 1 litru în 10
secunde.
Mai sus de 1 600 m, culmile şi vârfurile sunt acoperite de o vegetaţie
subalpină cu tufărişuri şi diferite asociaţii de pajişti. Limita
înferioară a acestui etaj a fost mult coborîtă prin defrişări necesare
extînderii suprafeţelor cu păşuni. De altfel, Munţii Baiului reprezintă
poate munţii din Carpaţii de Curbură cu cea mai intensă şi străveche
activitate pastorală. Între 1400 şi 1650 m, în imediata vecinătate a
pădurii şi pe suprafeţele cu expunere nordică şi nord-vestică, se
întîlnesc pîlcuri de molizi cu dimensiuni mici, tufişuri cu ienupăr
pitic (Juniperus sibirica) - pe culmile Zamora, Sorica, Cazacu, Dutca,
Şteiasa, Cumpătu etc., arin (Alnus viridis), afin (Vacelnium
myrtillus), merişor (V. vitisidaea) etc. În cateva puncte pe culmea
Zamora, I. Tudor şi S. Culică (1967) semnalează şi tufe de smirdar
(Rhododendron rhododendron kotschyi). Pe crestele expuse carenţilor de
aer, tufişurile şi arborii izolaţi au dimensiuni mici, suferînd
transformări în fizionomie (între vf. Paltinu şi vf. Turcu). După
aceiaşi autori, în Munţii Baiului, cea mai mare răspîndire o au
pajiştile secundare cu păiuş rosu (Festuca rubra). Ele acoperă aproape
în întregime toate culmile între 1450 m şi 1750 m. Se asociază ţăpoşica
(Nardus stricta), iarba vintului (Agroslis tennis), pieptănăriţa
(Cynosurus cristatus), tîrsa (Deschampsia flexuosa), mai multe specii
de licheni, muşchi etc. În microdepresiuni şi pe terenurile mai umede,
alături de păiuş se află frecvent tîrsa care uneori devine dominantă.
În jurul stânelor, asociaţiile cu păiuş sunt adesea înlocuite, datorită
almndenţei materiilor organice, cu hiruşor (Poa annua), grăsătoare
(Sagina proeumbens), rocoină (Stellaria media), trifoi (Tritium
repens); pe locurile bătătorite apar ştevia (Rumex alpinus) şi urzica
(Urtica dioica). Pe versanţii din bazinele de recepţie ale văilor, unde
ravenele, solifluxiunile şi năruirile au înlăturat o buna parte din
stratul ierbos iniţial şi chiar din depozitul deluvial, se dezvoltă
pîlcuri cu păiuşcă (Fesluca saxatilis), rogoz (Carex sempervirens),
mălaiul cucului (Sesleria rigida). Mai sus de 1 350 m, pe aproape toate
vârfurile principale, asociaţia cu păiuş roşu se îmbină sau este
înlocuită cu asociaţia de păruşcă alpină (Festuca iupina), în
compoziţia căreia mai întră iarba vântului (Agrostis rupestris), tîrsă
(Deschampsia flexuosa), horşti (Luzula cuprina), sclipeţi de munte
(Potentila temata), cimbrişor de munte (Thymus montanus), piciorul
cocoşului de munte (Ranunculus montanus), mărţişor (Geum montanus),
muşchi, licheni etc. În Munţii Baiului există puţine locuri unde
pantele aceentuate ale unor vârfuri sau versanţi au permis
îndividualizarea unor petice cu vegetaţie specifică stîncăriilor. De
menţionat varietatea cromatică a florilor care alcătuiesc pajiştile
încă din primele zile după topirea zăpezii şi până toamna tîrziu şi
care încîntă atat de mult ochiul drumeţului. Lumea animală a pajiştilor
este la fel de bogată: numeroase insecte, fluturi din specii diferite,
cu o cromatică şi desene extrem de variate, păsări de talie mica,
şopîrla comună şi uneori vipera comună. Prin tufişuri şi în vecinătatea
pădurii pot fi zărite cînteza, fîsa, pietrarul, ulii etc., iar în jurul
stânelor apar adesea exemplare de urs şi lup. Sub 1450 m urmează etajul
forestier, format mai întîi din păduri de conifere (mai ales molid),
apoi din amestec de esenţe de conifere cu foioase, iar de la sub 1000
de m în jos din păduri de fag. Unele diferenţe în poziţia limitei
dintre un tip sau altul de pădure sunt determinate în primul rînd de
condiţiile locale de relief, rocă şi microclimat. Astfel, expunerea
sudică a favorizat o limită superioară în raport cu cea nordică. De
asemenea, un rol important l-a avut întervenţia omului, îndeosebi prin
plantaţii de molid pe suprafeţele despădurite de păduri de foioase.
Pădurile de molid ocupă cea mai mare parte a culmilor secundare şi a
versanţilor cu expunere nordică (mai ales dinspre Prahova). Sunt păduri
dese, care asigură în buna măsură ozonificarea atmosferei staţiunilor
prahovene. Prin plantaţii, limita înferioară a pădurilor de conifere a
fost coborîtă uneori până la baza versanţilor (900-1 000 m). În
compoziţia acestora, alături de molid (Picea abies), care
precumpăneşte, se întîlnesc zaila (Larix decidua), sub forma de
exemplare izolate sau plantaţii compacte (ex. pe versantul sudic al
vârfului Piciorul Câinelui), bradul (Abies), pe versanţii însoriţi, iar
către baza culmilor fagul, cu care întră în amestec între 1000 şi 1200
m altitudine, Subarboretul se dezvoltă în rărituri, în sectoare
defrişate sau la marginea pădurii, către albiile văilor. Aici sunt
frecvente exemplare de alun, arin, mesteacăn, soc etc. Vegetaţia de
partor este de asemenea redusă ca specii şi exemplare, datorită umbrei
putemice specif ice acestor păduri. Umiditatea mai aceentuată şi
aproape constantă favorizează prezenţa ferigilor, muşchilor şi
ciupercilor. Doar în luminişuri, covorul vegetal este ceva mai bogat,
iar florile imprimă nuanţe aparte în verdele întens al pădurii de
molid. Alături de ghiocei, viorele, clopoţei, degetăruţ, brînduşe sunt
întîlnite măcrişul iepurelui, colţişor, zmeură, fragi, iar în bazinul
Văii Rele exemplare de narcise. Fagul (Fagus silvatica), mult mai
răspândit în jumătatea sudică şi pe culmile dinspre Doftana, formează
păduri compacte (adesea alcătuite predominant din arborete pure) sau în
amestec cu bradul, arţarul (Acer pseudoplatanus), ulmul (Ulmus
montana), carpenul (Carpinus betulus), frasînul (Fraxinus excelsior)
etc. Pe majoritatea traseelor descrisc în lucrare poate fi sesizată
(acolo unde nu s-au produs modiflcări impuse de om), plecând de pe
fundul văilor către coline, trecerea de la pădurile de fag în amestec
cu brad şi cu alte esenţe de foioase la pădurile pure de fag, cu
exemplare groase şi înalte, iar de la 1300-1400 m în sus la pădurile de
fag în amestec cu molid. În lungul văilor şi mai ales pe depozitele
acumulate în spatele barajelor s-au dezvoltat pîlcuri de arini în
amestec cu sălcii, plopi etc. Frecvent apar şi socul, comul, rugii de
zmeură, măceş etc. Stratul ierbaceu este mult mai bogat şi adaptat la
condiţiile de lumină care în pădurcă de fag diferă de la un sezon la
altul. Primăvara, odată cu topirea zăpezii, parterul pădurii, putemic
luminat, este acoperit de specii geofite, cu un colorit bogat. Între
acestea menţionăm floarea soarelui (Anemone), ghiocelul (Galanthus
nivalis), brebenelul de munte (Corydalis cava), toporaşul (Viola
silvestris), piciorul cocoşului (Ranunculus), podbalul (Tussilago
farfara), spînzul (Helleborus purpurascens), mierea ursului (Pulmonaria
molissima) etc. Treptat, pe măsura dezvoltării frunzelor şi creşterii
gradului de umbrire, apar alte plante, între care vinăriţa (Asperula
odorata), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), laptele cucului
(Euphorbia amygdaloides), leurda (Alium ursinum), iar în sectoarele mai
umede coada calului (Equisetum palustre), rogozul, rodul pămîntului
(Arum maculatum), coada cocoşului (Polygonatum verticillatum), ochii
păsăruicii (Myosotis paluslrla), ferigi etc. În sezonul cald, când
umbrirea este maximă, numărul plantelor ierboase se reduce mult, dar
toamna, odată cu căderea frunzelor, prin covorul ruginiu format de
acestea reapar unele dintre speciile frumos colorate, îndeosebi
brînduşele. Lumea animală a pădurilor este bogată: numeroase insecte,
păsări (privighetoarea, mierla, cînteza, găinuşa de munte etc.),
reptile, mamifere comune Carpaţilor (urşi, lupi, mistreţi, cerbi,
căprioare, vulpi, veveriţe etc.). Se adaugă o mare varietate de specii
în frunzar şi în solul de sub pădure, ca şi în apele curate ale
pîraielor ce se scurg spre Doftana şi Prahova. Pe Azuga şi la Buşteni
funcţionează păstrăvării ce pot fi vizitate. În Munţii Baiului există
două rezervaţii naturale. Una se află în bazinul superior al Văii Rele,
pe versantul sudic al Muntelui Cumpătut unde vegetează narcisa
(Narcissus L. angustifolius). În cartierul Cumpătu al oraşului Sinaia,
pe 1,4 ha se poate vedea o altă rezervaţie. Aici, alături de arini
(Alnus încana), care reprezintă elementul principal, se găsesc
exemplare de fag, carpen, paltin, brad, molid, răchită roşie (Salix
purpurcă), larice, par pădureţ (Pirus pyraster), m*r pădureţ
(MainMunţii Baiului au reprezentat de veacuri o regiune de practicare
intensă a păstoritului, stânele de pe aproape toate culmile secundare
aparţinînd locuitorilor din aşezările din Subcarpaţi. În al doilea
rînd, lemnul din pădurile extinse ale munţilor a constituit, îndeosebi
în ultima sută de ani, sursa principală a gaterelor şi întreprinderilor
de cherestea. Defrişarea pădurilor, determinată de aceste activităţi, a
dus la dezvoltarea unor mari suprafeţe, îndeosebi dc pe versanţii din
bazinul Doftanei, situaţie care a favorizat aceelerarea
torenţialităţii, ravenării, năruirilor şi alunecărilor. Abia în
ultimele decenii s-a aplicat un complex de măsuri care a avut în
atenţie refacerea fondului forestier defrişat, diminuarea până la
lichidare a efectelor proceselor fluvio-torenţiale şi a deplasărilor în
masă, un păstorit şi o exploatare forestieră raţionale, trecerea sub
ocrotire ca rezervaţii botanice sau forestiere a unor suprafeţe din
masiv, protejarea pădurilor care reprezintă ,,plămînul" localităţilor
prahovene sau care au valoare peisagistică. Pe văile care limitează
aceşti munţi se des-făşoară o bogată activitate industrială. În Sinaia
funcţionează Uzina de mecanică fină şi mai multe unităţi ale Industriei
alimentare; în oraşul Buşteni există una dintre cele mai vechi
întreprinderi de celuloză şi hîrtie din ţara noastră (1882), iar în
Azuga fabrici de bere (înfiinţată în 1899), sticlă (prima în 1830),
postav (1886), şamotă etc. În afara activităţii îndustriale, o pondere
însemnată în structura economică o are turismul, oraşele prahovene
fiind de mult recunoscute ca unele dintre cele mai însemnate staţiuni
balneoclimaterice din ţara noastră. Pe Doftana se găsesc mai multe
puncte de exploatare a lemnului şi carierele de calcar de la Urlăţelu.s
silvestris), alun, păducel, măceş etc.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|