Portofoliu de geografie Categoria: Referat Geografie
Descriere: Al cincilea continent ca mărime, dintre cele şase ale Terrei, Antarctica
este cel mai sudic, mai rece, mai îndepărtat ÅŸi mai recent descoperit
continent, fiind pentru prima oară detectat la începutul secolului al
XIX-lea. Acoperită aproape în totalitate de gheaţă ÅŸi fără a avea o
populaÅ£ie umană stabilă, ea înconjoară Polul Sud... |
|
||
|
|
|||
|
1 Grup Scolar “ Carmen Sylva” Portofoliu La Geografie Elev: Ali Ghiuve Edvin Profesor: Costea Camelia Clasa: a-X-a A An scolar 2007-2008 Germania este o tara central-vestic europeana ce inconjurata in nord de Marea Nordului, Danemarca si Marea Baltica, Polonia si Cehia in est, Austria si Elvetia in sud si in vest: Franta, Luxemburg, Belgia si Olanda. Relieful este bogat, exista toate formele de relief: munti si podisuri Padurea si campie. Turistic, Germania este o tara culturala, cu numeroase castele , manastiri centre importante in Dresden, Leipzig si Weimar. După căderea zidului Berlinului în 1989, cele două Germanii s-au reunificat total la 1 octombrie 1990, după ce s-au unificat politic, monetar, administrativ şi legal în mai multe etape succesive în decursul anului 1990. Noua zi naţională a Germaniei reunite a fost declarată la 3 octombrie, cu începere din 1990. Suprafaţa totală: 357 021 km2. Extinzându-se de la Alpi până la mările Baltică şi Nordului, Germania dispune de o vastă diversitate geografică. Munţi, dealuri, coline, podişuri, câmpii, lacuri, râuri, coaste maritime şi insule formează o ţară mare care are graniţe cu nouă ţări europene. Germania are o climă temperată, cu o temperatură medie anuală de 9 °C. Temperatura în ianuarie variază de la -6 °C până la 1 °C, în timp ce temperatura lunii iulie variază între 16 °C şi 20 °C Fiind una dintre cele mai industrializate ţări ale lumii, Germania înfruntă grave probleme de contaminare atmosferică şi acvatică. Germania, care devenise una dintre importantele puteri din Europa, s-a implicat în Primul Război Mondial prin aliatul ei Austro-Ungaria (1914). Germania a invadat de câteva ori Franţa. Războiul s-a încheiat în 1918, şi, ca una din urmări, împăratul german a fost forţat să abdice. În Tratatul de la Versailles de după război, Germania a fost considerată responsabilă pentru război.Germania este acum una dintre cele mai importante ţări din Uniunea Europeană şi din lume . Economia germană este una dintre cele mai solide şi mai puternice din lume. Localizată în centrul Europei, Germania a trecut peste perioada de maximă sărăcie, transformîndu-se într-o ţară cu o industrie puternică ce exportă în întreaga lume, cu o calitate comparabilă cu cea japoneză ţara transformându-se în a treia putere economică mondială (după Statele Unite şi Japonia) şi prima putere din Europa. Cu o infrastuctură dezvoltată şi cu un nivel de viaţă bun, Germania este una dintre ţările cele mai industrializate din lume. Cultura şi ştiinţa Contribuţiile germane la cultura mondială sunt numeroase. Germania a fost locul de naştere al unor renumiţi compozitori precum Ludwig van Beethoven, Johann Sebastian Bach, Johannes Brahms şi Richard Wagner; poeţi precum Johann Wolfgang von Goethe şi Friedrich Schiller; filosofi ca Immanuel Kant, Georg Hegel, Karl Marx sau Friedrich Nietzsche; de asemenea, oameni de ştiinţă de calibrul lui Albert Einstein sau Max Planck. Germania se învecinează cu nouă ţări europene: Danemarca, Olanda, Belgia, Franţa, Luxemburg, Elveţia, Austria, Republica Cehă şi Polonia. De asemenea Germania are ieşire directă la Marea Baltică şi la Marea Nordului. Antarctica Al cincilea continent ca mărime, dintre cele şase ale Terrei, Antarctica este cel mai sudic, mai rece, mai îndepărtat şi mai recent descoperit continent, fiind pentru prima oară detectat la începutul secolului al XIX-lea. Acoperită aproape în totalitate de gheaţă şi fără a avea o populaţie umană stabilă, ea înconjoară Polul Sud. La rândul său Antarctica este înconjurată de „Oceanul Antarctic”, întindere de apă creată din zonele de sud ale oceanelor Pacific, Atlantic şi Indian, dar fiind considerat un ocean separat de celelalte datorită temperaturii mai scăzute a apei şi a salinităţii mai mici. Antarctica deţine în jur de 90% din gheaţa existentă pe Pământ. Banchiza ce înconjoară continentul are aproximativ 29 milioane km cubi de gheaţă. Antarctica, numită astfel pentru a o deosebi de partea opusă a globului – zona arctică – se întinde după paralela de 60 de grade latitudine sudică. Cel mai apropiat „vecin” al ei se găseşte la 1.000 de km şi este America de Sud, urmată de Australia şi Africa, la 2.500 şi 4.000 de km depărtare. Cea mai mare parte a teritoriului său se întinde în emisfera estică, în partea vestică se găseşte Peninsula Antarctică, întindere ce apropie continentul de America de Sud. Cel mai înalt vârf de pe continent atinge 5.140 m (în masivul Vinson din partea vestică), iar înălţimea sa medie este puţin mai mare de 2.000 de metri, ceea ce îl face continentul cu cea mai mare înălţime medie. Antarctica are o suprafaţă totală de 13.178.000 km pătraţi, fiind astfel mai mare decât Europa şi Australia. Poziţia pe latitudine şi înălţimile ei mari fac din Antarctica cel mai rece continent. Cu toate acestea se deosebesc două anotimpuri. În anotimpul rece temperatura în zonele intercontinentale poate scădea sub –80 C, în timp ce în anotimpul cald temperatura se poate ridica, în aceleaşi zone, până peste –30 C. În zonele de coastă se poate ajunge, în sezonul cald, la temperatura de îngheţ (0 C), dar şi aici valorile negative sunt ridicate în perioada rece. Interiorul Antarcticii este un deşert polar în care bat vânturi moderate ce rareori ating 30 km/h, însă ele se înteţesc şi devin mai persistente în apropierea coastelor. Vânturi extrem de reci, compuse din aerul aflat în partea inferioară a versanţilor abrupţi din interiorul regiunilor muntoase, bat spre pantele de gheaţă mai mici. Zona este foarte săracă în precipitaţii, un dintre cele mai uscate zone de pe glob, aproximativ 50 mm de precipitaţii căzând aici anual. Acestea cresc cu cât ne apropiem de ţărm, atingând în zonele apropiate de coastă 200 mm/an. Precipitaţiile sunt formate în mare măsură din căderi de zăpadă aduse de cicloni. De obicei ele cad sub formă de zăpadă sau gheaţă, dar uneori se înregistrează şi ploi, în zonele litorale. Există mai multe tipuri de climat în Antarctica, toate sunt reci, dar diferă în severitate. La fel ca şi precipitaţiile climatul se îmblânzeşte cu cât latitudinea scade. Peninsula Antarctica este zona în care se întâlneşte clima cea mai blândă, aici temperatura putându-se situa în timpul sezonului mai cald în jurul valorii de 0 C. Climatul aspru şi sărăcia vegetaţiei regiunilor de pământ ale Antarcticii acceptă numai animale microscopice, insecte primitive şi alte specii de acest fel ce pot supravieţui în solurile umede. Se mai găsesc şi alte nevertebrate, săritoare şi mici.. Organismele zooplancton, cum ar fi viermii-săgeată, peştii-jeleu, peştii-larvă, alte larve, stelele de mare se hrănesc cu organisme fitoplancton – alge plutitoare. La rândul lor, organismele zooplancton sunt o sursă de hrană pentru peşti şi calmari, ambele tipuri abundând în apele antarctice. Acest „lanţ” continuă, peştii şi calmarii fiind o sursă de hrană pentru foci, balene şi păsări de mare cei mai mari şi mai buni prădători ai zonei. În acest „Ocean Sudic” se hrănesc şapte specii de balene şi opt de delfini; câteva dintre aceste specii întră adânc banchiză în timpul sezonului cald. Şapte specii de foci respiră în regiunea antarctică, unele pe ţărmurile sudice ale insulelor, altele exclusiv în regiunea banchizei. Aproximativ 40 de specii de păsări de apă – incluzând 7 de pinguini, 4 de albatroşi, cormorani, pescăruşi ş.a. – sunt răspândite în Antarctica, mai ales pe insule şi coaste. Multă vreme vânate pentru ulei, marile animale marine joacă un rol important în atragerea oamenilor spre Antarctica. În prezent legile internaţionale, în vigoare din anii 1960, le protejează. Al doilea razboi mondial Al doilea război mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor şi civililor, deopotrivă. Al doilea război mondial a provocat moartea directă sau indirectă a aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmităţi pe viaţă datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experienţelor militare şi medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte războaie la un loc: 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război.[1]. Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii şi schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale şi economice, au fost fără precedent. În cazul României,obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără nici un temei istoric, neexistând nici o convenţie politică sau militară între România şi U.R.S.S., şi nici o consultare prealabilă a populaţiei privitoare la această problemă. În acel moment, populaţia majoritară era cea românească. Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda şi a fost atacată de Germania Nazistă, în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict, în decembrie 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârşit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte Canalul Suez La 25 aprilie 1859, la Port Said, Egipt, incep lucrarile la Canalul Suez, un canal de apa artificial care urma sa se intinda pe 101 de mile, de-a lungul istmului Suez, si sa lege Marea Mediterana de Marea Rosie. Ferdinand de Lesseps, diplomatul francez care a organizat colosalul proiect, a dat prima lovitura de tarnacop ce a inaugurat constructia. Inca din antichitate au fost construite canale artificiale in regiunea Suez, care legau continentul asiatic de cel african. Sub dinastia egipteana Ptolomeu, un canal lega Lacurile Amare de Marea Rosie, iar un alt canal se indrepta spre nord, de la lacul Timsah pana la fluviul Nil. Aceste canale au cazut in paragina sau au fost distruse din motive militare. Inca din secolul XV, europenii au propus construirea unui canal de-a lungul Suezului, care sa permita negustorilor sa navigheze intre Mediterana si Oceanul Indian prin Marea Rosie, in locul ocolirii Capului Bunei Sperante, din Africa. Prima analizare a istmului a fost facuta in timpul ocupatiei franceze a Egiptului, la sfarsitul secolului XVIII, iar generalul Napoleon Bonaparte a examinat personal ramasitele vechiului canal. Franta a facut si alte studii ale canalului, iar in 1854 Ferdinand de Lesseps, fostul consul francez la Cairo, a semnat o conventie cu guvernatorul otoman al Egiptului in scopul construirii unui canal. O echipa internationala de ingineri a intocmit un plan al constructiei, iar in 1856 a fost formata Compania Canalului Suez, careia i-a fost acordat dreptul de a exploata canalul timp de 99 de ani dupa finalizarea lucrarii. 1 Lucrarile au inceput in aprilie 1859, la inceput sapaturile fiind efectuate manual, cu tarnacopul si lopata, de catre condamnatii la munca silnica. Ulterior, au fost aduci muncitori europeni, dotati cu dragi si lopeti cu aburi. Conflictele de munca si o epidemie de holera au incetinit procesul de constructie, iar Canalul Suez nu a fost finalizat decat in 1869 – cu patru ani in urma termenului stabilit initial. Pe 17 noiembrie 1869, Canalul Suez a fost inaugurat oficial intr-o ceremonie fastuoasa la care a participat si imparateasa Frantei, Eugenie, sotia lui Napoleon al III-lea. Mai tarziu, Ferdinand de Lesseps avea sa incerce fara succes sa construiasca un canal de-a lungul istmului Panama. De Lesseps a murit in 1894. In momentul deschiderii sale, Canalul Suez avea o adancime de doar 25 de picioare, o latime de doar 72 picioare la fund si intre 200 si 300 picioare la suprafata. In consecinta, mai putin de 500 de nave au navigat pe acest canal in primul sau an de functionare. Insa in 1876 au inceput sa fie facute imbunatatiri semnificative, iar canalul a devenit unul dintre cele mai importante canale de navigatie din lume. In 1875, Marea Britanie a devenit actionarul majoritar al Companiei Canalului Suez, dupa ce a cumparat actiunile de la noul guvernator otoman al Egiptului. Sapte ani mai tarziu, in 1882, Marea Britanie a invadat Egiptul, incepand o lunga ocupatie a acestei tari. Tratatul anglo-egiptean din 1936 a conferit independenta Egiptului, insa Marea Britanie si-a rezervat dreptul de exploatare a canalului. Dupa al doilea razboi mondial, Egiptul a facut presiuni pentru retragerea trupelor britanice din zona Canalului Suez, iar in iulie 1956 presedintele egiptean Gamal Abdel Nasser a nationalizat canalul, in speranta de a incasa taxe care sa contribuie la construirea unui baraj masiv pe raul Nil. In replica, Israelul a invadat Egiptul la sfarsitul lui octombrie, iar la inceputul lui noiembrie au venit si trupele britanice si franceze, ocupand zona canalului. Sub presiunea Natiunilor Unite, Marea Britanie si Franta s-au retras in decembrie, iar fortele Israelului au plecat in martie 1957. In acea luna, Egiptul a preluat controlul asupra canalului si l-a redeschis pentru navigatia comerciala. Zece ani mai tarziu, Egiptul a inchis din nou canalul, in urma Razboiului de sase zile si a ocuparii de catre Israel a Peninsulei Sinai. In urmatorii opt ani, Canalul Suez, care separa Sinaiul de restul Egiptului, a devenit o linie a frontului dintre armatele Egiptului si Israelului. In 1975, presedintele egiptean Anwar el-Sadat a redeschis Canalul Suez, ca gest de pace in urma negocierilor cu Israelul. In prezent, in medie 50 de nave navigheaza pe canal zilnic, transportand anual peste 300 de milioane de tone de marfuri. In 1880, incepe constructia Canalului Panama. Canalul Panama este un canal imens, avand o lungime de 51 de mile (82 kilometri), care traverseaza istmul Panama, conectand Oceanul Pacific cu cel Atlantic. Datorita formei literei S pe care o prezinta acest canal, Atlanticul este situat in vestul canalului iar Pacificul in est, inversandu-se orientarea normala. In 1957, Egiptul deschide Canalul Suez. In urma retragerii Israelului din teritoriul egiptean ocupat, Canalul Suez este redeschis traficului international. Totusi, canalul era atat de plin de ramasite rezultate din Criza Suez incat au fost necesare mai multe saptamani de curatare de catre muncitorii egipteni si ai Natiunilor Unite, inainte ca navele mari sa poata naviga pe cursul de apa. Canalul Suez, care leaga, de-a lungul Egiptului, Marea Mediterana si Marea Rosie, a fost terminat de inginerii francezi in 1869. Pentru urmatorii 88 de ani, a ramas in mare parte sub control britanic si francez, Europa folosindu-l datorita faptului ca era o ruta navala ieftina pentru a transporta petrol din Orientul Mijlociu. In iulie 1956, presedintele egiptean Gamal Abdel Nasser a nationalizat canalul, sperand sa incaseze taxe care sa fie folosite pentru construirea unui baraj masiv pe fluviul Nil. Ca urmare a acestui gest, Israel a invadat Egiptul la sfarsitul lunii octombrie, iar trupele britanice si franceze au ajuns la inceputul lui noiembrie, ocupand canalul si alte teritorii din jurul acestuia. Sub presiunea Natiunilor Unite, Marea Britanie si Franta s-au retras in decembrie, iar fortele Israelului au plecat in martie 1957. In acea luna, Egiptul a preluat controlul canalului si l-a redeschis pentru navigatia comerciala. Zece ani mai tarziu, Egiptul a inchis din nou canalul in urma Razboiului de sase zile si a ocupatiei de catre Israel a Peninsulei Sinai. Canalul a ramas inchis timp de opt ani, pana cand presedintele egiptean Anwar el-Sadat l-a redeschis in 1975, dupa discutiile privind incheierea unei paci cu Israelul. Mediu ecuatorial Zona ecuatorială este situată între 5° latitudine S si 10° latitudine N, la care se mai adaugă si climatul musonic umed si cel litoral cu alizee. Acum este acceptat de oamenii de ştiinţă, că pădurile ecuatoriale sunt de o valoare mai mare ca resurse susţinute pe o mare perioadă de timp când sunt lăsate intacte decât când sunt convertite la păşuni sau la alte habitate simplificate. Pădurile ecuatoriale au construit cea mai mare biomasă de pe Pământ, şi au făcut asta aproape independent de condiţiile solului prin evoluarea reciclării substanţelor hrănitoare. Pădurile ecuatoriale administrate pot astfel să furnizeze cantităţi uriaşe de lemn valoros şi să stabilizeze clima locală. Pentru că pădurile ecuatoriale conţin cea mai mare diversitate de plante şi animale de pe Pământ, ele pot reprezenta o sursă de medicamente, mâncare şi alte produse. Substanţele medicinale deja descoperite în pădurile ecuatoriale, cum ar fi diosgenina - un agent activ în pilulele contraceptive, reserpina pentru problemele cardiace, şi curara folosită la operaţia de inimă şi de plămâni, duc la descoperiri şi mai mari în viitor. Doar un procent foarte mic al plantelor din pădurea ecuatorială au fost evaluate până acum ca având valoare potenţială chimică. Pădurea ecuatorială Pădurea ecuatorială este o pădure care este totdeauna verde şi se găseşte în zonele calde şi umede ale tropicelor la o altitudine mică. Peste toate, umezeala este factorul principal care influenţează distribuţia pădurilor ecuatoriale, deşi alţi factori, cum ar fi solurile, pot fi importante. Precipitaţiile anuale sunt în medie între 1,500 - 4,000 mm, şi temperatura medie este între 25 - 35° C. Mai important este că nu există un sezon uscat în urma umezelei severe. În afară de baldachinul de sus, mai sunt două sau mai multe straturi forestiere, compuse în mare parte din puieţi, arbuşti, şi copaci. Viţa de vie şi muşchii ataşaţi copacilor sunt de obicei din abundenţă. Văzut din aer baldachinul de sus este închis şi o lumină subţire atinge solul pădurii. Solurile Solurile ecuatoriale sunt diverse, de la soluri vulcanice la nisipuri, deşi jumatate din totalul zonei ecuatoriale este compusă din soluri roşii. Clima caldă şi precipitaţiile copioase în zonele ecuatoriale umede duce la o puternică acţiune a climei asupra solulilor. Mineralele din sol sunt dizolvate în continuu de apa de ploaie. Solurile roşii sunt foarte sărace în minerale, deşi siliciul, aluminiul, şi fierul devin concentrate pentru că în mare parte nu sunt dizolvate de apa de ploaie. Solurile de lut, deşi sărace în minerale, conţin destul de multă apă şi pădurea ecuatorială a evoluat astfel încât să se folosească de acest avantaj. Solurile podzolice, care pot fi foarte răspândite local, cum ar fi în bazinul Río Negro din Amazon, conţin predominant sulf. Ele sunt sărace în lut, au un orizont albit sub stratul de humus, şi un orizont B care acumulează materia organică descompusă incomplet. Cum aceşti compuşi organici se strecoară în râuri au produs aşa numitele râuri cu apă neagră (cum ar fi Río Negro). Solurile aluvionale dealungul râurilor sunt de obicei bogate în minerale în comparaţie cu solurile roşii. Cel mai bun exemplu este bazinul hidrografic al Amazonului care are o întindere de peste 3,500 km. Cantitatea mică de minerale din solurile ecuatoriale a fost dobândită în timpul evoluţiei pădurii ecuatoriale. Activitatea biologică accelerată din litieră, împreună cu precipitaţiile abundente, vor duce la degradarea chimică rapidă a solurilor ecuatoriale. Având soluri sărace în minerale plantele din pădurea ecuatorială pot captura mineralele retrăgându-le în tulpină, acumulându-le din apa de ploaie în muşchi şi pe trunchi şi ducându-le la rădăcină înainte de a fi consumate. Acest lucru este realizat cu ajutorul unor ciuperci care absorb minerale. Aceste asocieri simbolice poartă numele de simbioze; ciupercile aprovizionează copacii cu minerale şi aceştia furnizaeză energie ciupercilor. Flora Flora în pădurile ecuatoriale este dominată de angiosperme sau plantele cu flori. Majoritatea speciilor sunt lemnoase. Într-un hectar de pădure ecuatorială matură se găsesc de la 80 la 200 de specii lemnoase. Datorită naturii predominant lemnoase a pădurii speciilor le ia mult timp să înflorească. Multe specii ating maturitatea în 30 sau mai mulţi ani. Oamenii de ştiinţă împart de obicei pădurile ecuatoriale în straturi, deşi sunt foarte greu de delimitat. Verdeaţa puieţilor, viţa de vie, muşchii, şi copacii mici de obicei ascund o vedere clară a straturilor pădurii ecuatoriale dar de obicei este posibil să le vedem. Cinci straturi pot fi identificate. Cel mai înalt este format din copaci care îşi împing coroanele deasupra baldachinului. Aceşti copaci pot avea o înălţime de peste 50 m. Aceştia sunt nişte copaci magnifici, cum ar fi copacul de bumbac Kapok, ale cărui crengi pot avea 30 – 40 m. Principalul baldachin umple spaţiile dintre copacii din primul strat şi formează un înveliş continuu cu aceştia. Viţa de vie, muşchii şi lichenii pot creşte din abundenţă în baldachin dacă razele solare ajung la ei. Sub baldachinul de sus se află un strat vag de copaci mai mici care pot avea o înălţime de 10 – 30 m. Mulţi pot fi copaci giganţi care nu au atins maturitatea; alţii şi-au atins înălţimea maximă. Un strat de arbuşti sub acest strat de copaci mai mici poate avea copaci care nu şi-au atins înălţimea maximă, dar şi o mare varietate de copaci maturi. În final, ultimul strat constă în numeroşi puieţi şi plante ierboase împrăştiate. Fauna Pădurile ecuatoriale sunt cele mai diverse ecosisteme de pe Pământ datorită numărului de specii de animale. Majoritatea sunt insecte, dar sunt şi multe vertebrate. O regiune mare de pădure, cum ar fi bazinul Amazonian, poate avea mai mult de zece milioane de specii, deşi multe dintre acestea nu au fost înregistrate ştiinţific. În contrast cu pădurile temperate, majoritatea animalelor din pădurea ecuatorială se află în arbori. Chiar şi unele vertebrate masive, cum ar fi urangutanul, a evoluat astfel încât să-şi petreacă majoritatea vieţii în copaci. Marea diversitate a mutor grupuri de animale, cum ar fi păsările, poate fi explicată în mare parte prin faptul că multe combinaţii unice de specii tind să ocupe straturi diferite ale pădurii. Viaţa bazată în copacii tropicali a dus la evoluţia multor adaptaţii specifice. În pădurile ecuatoriale din Lumea Nouă multe grupuri de mamifere, cum ar fi maimuţele şi câţiva porci spinoşi, au cozi; această trăsătură ajută în mobilitate dar de asemenea le dă posibilitatea să se agaţe pentru a ajunge la hrană. Câteva păduri din Asia sunt cunoscute în special pentru animalele care au abilitatea de a sări dintr-un copac în altul, care este o metodă eficientă de a merge prin pădure. După ce se formează fructul, animalele răspândesc seminţele. Păsările şi mamiferele sunt agenţi importanţi de împrăştiere a seminţelor plantelor în aproape toate pădurile. Unele grupuri de animale oferă protecţie unei plante şi primeşte hrană în schimb. Furnicile sunt cele mai obişnuite şi abundente animale din pădurile ecuatoriale, şi au evoluat să ocupe toate straturile pădurii. Multe plante tropicale au structuri scobite în care locuiesc multe tipuri de furnici. Furnicile furnizează substanţe hrănitoare copacilor şi în multe cazuri îi protejează de prădători Impactul uman Sunt un mare număr de factori naturali şi introduşi de oameni care afectează pădurile ecuatoriale. Ciclonii, focurile forestiere, bolile, alunecările de teren, şi alţi factori naturali au acum o influenţă minimă în comparaţie cu defrişările, cum ar fi cele cauzate de prelucrarea lemnului, construirea de drumuri, minărit, obţinerea păşunulor şi a recoltelor. Societăţile tradiţionale au practicat cultivările “taie-şi-arde” unde au fost defrişate mici zone pentru a cultiva plante. Când mineralele din sol s-au consumat după doi sau trei ani, terenul a fost abandonat şi altul a fost defrişat. Pentru că terenurile erau mici erau repede recolonizate de pădurea înconjurătoare după ce erau abandonate. Zonele defrişate sunt atât de mari încât ar trebui sute de ani de recuperare naturală pentru a reface vegetaţia originală. Din 1970 rata defrişării tropicale a fost accelerată foarte mult. Regiunea estică, în locuri cum ar fi Australia, Sumatra, Malaezia, a început să sufere pierderi imense datorită lemnului şi operaţiilor de agricultură. În Amazonia, care a devenit un focar al atenţiei mondiale, au fost defrişări în mare parte pentru mari ferme de vaci şi programe guvernamentale ambiţioase, cum ar fi colonizarea dealungul Transamazonului. Proporţiile totale ale defrişărilor tropicale sunt greu de estimat, dar probabil 100,000 km² de pădure ecuatorială sunt distruşi sau serios degradaţi în fiecare an. Unele păduri au fost distruse aproape în totalitate. Spre exemplu, a rămas mai puţin de 2% din pădurea ecuatorială de la coasta Atlanticului din Brazilia. Pierderea biodiversităţii, şi încălzirea globală (duc la creşterea dioxidului de carbon din aer) devin subiecte de dezbatere globale care se învârt în jurul distrugerii pădurilor. Este clar, totuşi, dispariţia speciilor este de departe cea mai importantă grijă. Se ştie încă atât de puţin despre diversitatea şi ecologia pădurii ecuatoriale încât distrugerile în masă pot avea loc datorită activităţilor umane înainte ca să se poată facă ceva pentru a înţelege consecinţele, şi cel mai important, de a le preveni. Din fericire, un număr de organizaţii naţionale şi internaţionale au fost înfiinţate din 1970 pentru a se ocupa în special cu schimbarea şi conservarea pădurilor. S-au găsit numeroase alternative economice prin defrişarea în masă. Aceasta va fi principala provocare pentru păstrarea unei părţi importante din pădurea ecuatorială în noul mileniu. Densitatea populatiei in Federatia Rusa Denumirea oficială : Federaţia Rusă Suprafaţa : 17.075.400 km Populaţia : 148.704.300 locuitori Densitatea populaţiei : 9 locuitori/km2 Capitala :Moscova,8.967.000 locuitori Limba oficială : rusa Moneda : rubla Religia : ortodoxism (în majoritate);islamism,catolicism,protestantism etc. Forma de guvernămât : republică Ziua naţională : 12 iunie Cea mai mare ţară din lume,Rusia a făcut parte din Uniunea Sovietică până în anul 1991,când aceasta s-a destrămat. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat Word
Free Download Referat PDF |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
