1
UNIVERSITATEA
“AUREL VLAICU”
FACULTATEA
DE INGINERIE ALIMENTARĂ, TURISM ŞI
PROTECŢIA MEDIULUI
REGIMUL DE APĂ AL PLANTELOR
STUDENT
NECHITA DANA, B.I.A.
CUPRINSUL
1.Regimul de apă al
plantelor...............................................................................................2
1.1 Rolul apei în viaţa
plantelor..................................................................................2
1.2 Procele fizice implicate în accesul apei în
plante.................................................4
1.3
Absorbţia apei în corpul
plantei...........................................................................5
1.3.1 Absorbţia
radiculară a
apei...................................................................5
1.3.2 Factorii care
influenţează absorbţia radiculară a apei..........................7
1.4 Transportul apei în corpul
plantei........................................................................8
1.4.1 Sistemul conducător
al plantei pentru apă.......................................... 8
1.5 Eliminarea apei de către
plante............................................................................9
1.5.1 Stomatele şi rolul
lor în transpiraţie....................................................9
1.5.2 Factorii care
influenţează tanspiraţia plantei.....................................10
1.5.3
Gutaţia...............................................................................................12
Bibliografie...............................................................................................................
13
1.REGIMUL DE APĂ AL PLANTELOR
Regimul
de apă al plantelor se referă
la ansamblul proceselor de absorbţie
a apei, din substrat şi din atmosferă, la circulaţia
ei pe traiectul corpului plantelor şi la eliminarea
curentului de apă în mediul extern prin procesele de transpiraţie şi
gutaţie.
1.1 ROLUL APEI ÎN VIAŢA PLANTELOR
În viaţa plantelor, apa indeplineşte un rol multiplu şi complex. Prin faptul că apa participă la
formarea celulelor şi a ţesuturilor, ea are un rol
structural insemnat.
Apa asigură transportul unor substanţe la nivelul compartimentelor
plantei; Transportă seva brută
de la radacini spre frunze şi seva elaborată de la frunză spre organele
de
depozitare.
Stabilind legatura indispensabilă dintre organism
şi mediul înconjurator, apa facilitează
absorbţia substanţelor anorganice
şi organice din sol în organismul vegetal.
Apa creează
în organism mediul necesar reacţiilor
biochimice de
hidroliză, hidratare, oxireducere etc. Participă
direct la realizarea unor reacţii de
sinteză şi degradare din plante.
Avand o mare
putere de solubilizare, apa determină în organism formarea
soluţiilor
moleculare şi a celor coloidale.
Prin constanta dielectrică mare, apa
favorizează disocierea ionică(electrolitică)
a diferitelor substanţe. De asemena, ea indeplineşte un rol important
în
procesele de termoreglare, în
procesele de transpiraţie şi de
eliminare a substanţelor de excreţie.
Apa este un element
de bază în fenomenul de osmoză şi concură
la realizarea stării de turgescenţă a celulelor.
În procesul
fotosintetic, apa ramane un element de bază, fiind donatorul de
hidrogen
necesar reducerii carbonului.
Dintre fenomenele fiziologice creşterea
este procesul cel mai sensibil la lipsa apei.
Alături de lumină şi temperatură, apa joaca un rol ecologic însemnat, întrucat
determină repartizarea vegetaţiei pe globul terestru. Astfel , în
regiunile cu
exces de apă cresc plantele hidrofile, în cele cu umiditate potrivită ,
plantele mezofile iar în regiunile cu umiditate scazută, cresc plantele
xerofile.
Inportanţa mare a apei pentru organismele vegetale
se datorează unor proprietăţi
fizico-chimice caracteristice, care îi conferă unele
particularităţi de un
deosebit interes biochimic. Astfel, apa este o substanţă
cu caracter polar, datorită aranjării atomilor de
hidrogen de aceeaşi parte a moleculei.
O altă particularitate se leagă de faptul că apa
are o căldură specifică mare(căldura
necesară pentru a ridica temperatura unui gram cu 10 C);
datorită ei
temperatura plantelor nu suportă variaţiuni bruşte, cand temperatura
mediului
extern variază într-un timp scurt. Ea constitue un mijloc eficace de
apărare
contra frigului.
Apa are, de asemenea căldura de
vaporizare mare; ea reprezintă numarul de calorii
necesare pentru evaporarea unui gram de apa la 1000 C. Din
această
cauză, cand se avaporă apa la suprafaţa plantelor este nevoie de multă
căldură,
ceea ce produce răcirea organismului.Aceasta proprietate a apei
constitue un
mijloc eficace de apărare împotriva căldurii.
Apa se găseşte repartizată în organismele vegetale
atat extracelular cat şi intracelular sub două
stări: lichidă şi gazoasă. În timpul iernii apa se găseşte uneori
în stare
solidă, materializată prin prezenţa cristalelor de gheaţă
În constituţia corpului plantei, apa lichidă se
găseşte sub două forme: apa liberă si
apa legată. Daca apa liberă îsi păstrează proprietăţile obişnuite,
apa
legată are proprietăţi diferite şi nu ingheaţă nici la -600 C.
Apa din sol provine
din precipitaţii şi mai puţin, din vaporii de apă din atmosferă. Există
mai
multe forme de apă în sol: apa de
constituţie, apa higroscopica, capilară, peliculară şi gravitaţională.
Cantitatea de apă din organismul vegetal variază cu
varsta, cu starea fiziologică, regiunea geografică, cu intensitatea
metabolismului etc. În general, ţesuturile tinere conţin o cantitate de
apă mai
mare decat cele bătrane.
1.2 PROCESELE FIZICE IMPLICATE ÎN ACCESUL APEI ÎN PLANTE
Nu există un paralelism între absorbţia apei li a
elementelor minerale, fiecare avand legi specifice de pătrundere în
plante.Apa
pătrunde prin procese fizice, respectiv prin osmoză şi imbibiţie, sub
formă
moleculară.
Osmoza este fenomenul fizic de întrepatrundere a
două soluţii sau gaze miscibile, cu concentraţie diferită separate
printr-o
membrană poroasă, semipermeabilă care permite trecerea solventului, dar
se
opune traversării substanţelor dizolvate.
Osmoza are loc întotdeauna de la partea sistemului
un potenţial chimic mai mare(soluţia mai diluată) spre aceea cu un
potenţial
chimic mai redus(soluţia mai concentrată). Endosmoza va avea loc atunci
cand
apa din soluţia externa are un potenţial chimic mai ridicat(o
disponibilitate
de activitate a moleculelor apei mai ridicate, în cazul soluţiilor mai
diluate
sau a apei pure).Exosmoza va avea loc cand apa din soluţia internă va
avea un
potenţial chimic mai ridicat( soluţia internă va fi mai diluată decat
soluţia
externă).
Pentru a absorbii apa celula trebuie să se afle
într-un
mediu hipotonic ( mai diluat) iar sucul său vacuolar să fie hipertonic(
mai
concentrat). Rezultatul acestei situaţii se materializează printr-un curent endosmotic, adică un curent de
pătrundere al apei în celula respectivă. Dacă celula se află într-un
mediu
hipertonic, adică un mediu a cărei concetraţie este mai mare decat
concentraţia
sucului ei vacuolar, vom asista la un curent
exosmotic, adică de ieşire a apei din celula respectivă.
Curentul endosmotic implică creşterea volumului
celulelor, ceea ce înseamnă că apa a pătruns în vacuolele acestora pe
cale
osmotică. În această situaţie, membrana pectocelulozică a celulelor
este supusă
întinderii (cu 10-100%), iar celula se gaseşte în stare de
turgescenţă. La punctul de turgescenţă maximp, endosmoza
încetează, chiar dacă sucul vacuolar este încă hipertonic faţă de
soluţia
externă. Există însă şi cazuri cand endosmoza contiunuă peste acest
moment, iar
celula se sparge şi moare, fenomen numit
citoliză; situaţia se întalneşte după ploi excesive la fructe
(cireşe,
vişine, tomate, struguri), la grăunciorii de polen şi la unele rădăcini
(morcovi).
Curentul exosmotic implică micşorarea volumului
celulei şi ulterior, generează deprinderea plasmalemei de membrană
proctocelulozică a acesteia, fenomen numit plasmoliză.
Deplasmoliza este
supapa de siguranţă care intervine în momentul plasmolizei convexe, în
sensul
că, dacă celula plasmolizată se introduce, la scurt timp în apă, ea
poate să
revină la starea de turgescenţă, întrucat celula va absorbi apa, pe
cale
osmotică, în mediul extern.
Alături de osmoză, ca proces răspunzător în
pătrunderea apei în celulele vegetale, se află şi fenomenul de imbibiţie, care este un fenomen fizic
prin care apa pătrunde în gelurile coloidale ale celulei.
1.3
ABSORBŢIA APEI ÎN CORPUL PLANTELOR
Viaţa este legată de apă, aceasta reprezentand
mediul
în care se desfăşoară toate procesele biochimice.
Există plante care sunt capabile să
supravieşuiască inactive într-o atmosferă uscată, fără a fi vătămate.
Reprezentanţii unei astfel de adaptări sunt bacteriile, algele verzi
inferioare, ciupercile şi lichenii. Aceste organisme posedă celule
mici, fără
vacuola centrală, care în cazul uscării se strang regulat neproducand
deteriorări în structura finală a protoplasmei.
La plantele vasculare, situaţia este diferită;
protoplasma celulelor lor se poate oarecum detaşa de condiţiile
externe,
nivelul apei rămanand în celule destul de stabil, graţie prezenţei
vacuolei.
1.3.1 ABSORBŢIA
RADICULARĂ A APEI
Rădăcina este unul dintre cele trei organe
vegetative ale cormofitelor (gr. cormos = trunchi, tulpina), alături de
tulpină
şi frunze, care îndeplineşte două funţtii principale: de fixare a
plantei în
sol şi de absorbţie a apei şi a sărurilor minerale. Însă rădăcina poate
îndeplinii şi alte funcţii: de depozitare a materialului de rezervă,
regenerare, înmulţire etc.
Dupa originea şi funcţiile lor, rădăcinile pot fi
grupate în trei categorii:
-
rădăcini
normale, care se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc cele
două
funcţii specifice;
-
rădăcini
adventive, care se formează pe tulpini, ramuri sau frunze;
-
rădăcini
metamorfozate, care s-au adaptat la alte funcţii decat cele specifice,
modificandu-şi forma şi structura, corespunzător noilor funcţii.
Examinand cu atenţie rădăcina unei plantule
tinere, distingem patru zone sau regiuni morfologice: varful vegetativ,
zona
netedă, zona piliferă si zona aspră.
Varful vegetativ sau
conul vegetativ al rădăcinii este zona în care celulele se înmultesc
prin
diviziune mitotică, din care cauză are un caracter tipic meristematic.
Examinand mai atent varful vegetativ al rădăcinii
observăm o formaţiune care acoperă şi protejează varful delicat al
rădăcinii,
numită piloriză, caliptră sau
scufie. La plantele acvifere piloriza este substituită de o formaţiune
mult mai
lungă, în forma unui deget de manuşă, numită rizomitră,
de altă origine decat piloriza. Ea este mai mare la
rădăcinile aeriene şi lipseşte la plantele parazite şi unele plante
autotrofe.
Zona netedă, urmează
imediat dupa varful vegetativ. Este foarte scurtă (5-10 mm) şi
corespunde zonei
de creştere în lungime a rădăcinii. Celulele sale nu se mai divid, dar
cresc
prin întindere, mărindu-şi mult dimensiunile iniţiale şi sporind astfel
forţa
datorită căreia rădăcina pătrunde în sol.
Zona piliferă (zona
perişorilor absorbanţi), variază ca lungime de la caţiva mm la caţiva
cm, în
funcţie de specie. Se numeste astfel deoarece întreaga zonă este
acoperită de
perişori absorbanţi, subţiri şi lungi, care înconjoară rădăcina asemeni
unui
manşon pufos, vizibil şi cu ochiul liber.
Perişorii absorbanţi cresc perpendicular pe axa
rădăcinii, prin alungirea celulelor rizodermice. De regulă, sunt
unicelulari şi
foarte rari bicelulari sau pluricelulari.
La nivelul perişorilor absorbanţi apa pătrunde din
substrat în planta printr-o absorţie pasivă sau activă.
1
Absorbţia pasivă a
apei este rezultatul transpiraţiei frunzei, nivel la care se pierd
cantităţi
importante de apă. Deficitul de apă din comportamentul foliar
acţionează asemeni
unui stimul care va fi recepţţionat de intreg corpul plantei. În final,
acest
stimul ajunge la nivelul comportamentului radicular, generand o reacţie
din
partea perişorilor absorbanţi, care vor “aspira” apa din soluţia
solului. În
această situaţie apa este absorbită în mod pasiv de perişorii
absorbanţi.
Absorbţia activă a apei
presupune consum de energie şi se realizează cu ajutorul energiei
metabolice
proprii celulelor radiculare prin mecanisme neosmotice. În acest caz,
apa
pătrunde încet, împotriva gradientului de concentraţie, tocmai datorită
energiei metabolice specifice celulelor radiculare.
La unele plante, cele acvatice, rădăcinile sunt
lipsite de perişori absorbanţi întrucat fiind scufundate în apă,
absorbţia apei
şi sărurilor minerale se realizează pe toată suprafaţa lor. La alte
plante, în
locul perişorilor se fixează hifele unor ciuperci simbiotice care
îndeplinesc
aceeaşi funcţie de absorbţie. Aceste ciuperci trăiesc în simbioză cu
rădăcinile
plantelor, după un tip de relaţii trofice directe, numit micoriză.
Zona aspră, este
ultima zonă a rădăcinii care se întinde de la zona piliferă pană
la colet. Numele ei se leaga de prezenţa cicatricelor lăsate de
perişorii
absorbanţi care au căzut. Culoarea ei brună se datorează suberificării
celulelor din primele straturi ale scoarţei(cutis).
1.3.2 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ
ABSORBŢIA
RADICULARĂ A APEI
Absorbţia
radiculară a apei stă sub amprenta influenţei pe care o exercită o
serie de
factori legaţi de sol: temperatură, presiunea osmotică a soluţiei
solului,
aeraţia şi cantitatea de apă disponibilă din sol.
Temperatura solului. Acest factor influenţează absorbţia apei de către rădăcinile
plantelor,
în sensul că aceasta decurge mai bine în solurile calde decat în cele
reci.
Temperatura minină pentru absorbţia apei este în jurul valorii de 00 C.
Concomitent cu creşterea temperaturii se
intensifică şi absorbţia apei, intervalul de temperatură optimă fiind
între
20-320 C.
Concentraţia soluţiei solului. Absorbţia apei în plantă se realizează cand
concentraţia sucului vacuolar
al celulelor absorbante este mai mare decat presiunea osmotică a
soluţiei
solului. Se cunosc plante (halofitele) care prezintă o mare toleranţă
faţă de
concentraţiile saline mari ale soluţiei solului, motiv pentru care şi
valoare
presiunii osmotice a celulelor acestor plante este mai mare, comparativ
cu a
altor plante. În general, concentraţia soluţiei solului este de
0,5-1,5g săruri/litru.
Aeraţia solului. Ca o
regulă generală, o aeraţie deficitară a solului limitează posibilitatea
unei
absorbţii active a apei din substrat. Cand concentraţia oxigenului din
sol
scade sub 5% respiraţia rădăcinilor va lua un sens anarob caracterizat
printr-un slab randament energetic.
Disponibilitatea apei in sol. Sistemul radicular al plantelor este într-o
contiuna mişcare spre locurile
cu apă din sol. Pe masură ce solul devine mai sărac în apă, rădăcinile
plantelor pătrund mai adanc, dar cu timpul se usucă si pier.
1.4 TRANSPORTUL APEI ÎN CORPUL PLANTELOR
Apa absorbită de perişorii absorbanţi ai rădăcinii
străbate o cale relativ lungă pană la nivelul frunzelor, nivel la care
ea se pierde
prin procesul de transpiraţie. Circulaţia apei de la organul de
absorbţie spre
cel la al carui nivel se pierde, determină o legatură funcţională
stransă între
aceste organe distanţate spaţial.
Pe traseul parcurs, coloana de apă intalneşte atat
elemente vii(celulele din parenchimul rădăcinii şi frunzei) cat şi
elemente
lipsite de conţinut viu(trahee şi traheide), acestea din urmă
constituindu-se
]n sistemul lemnos conducător al plantei.
În celulele rădăcinii în sens transversal apa
circulă prin difuzie şi parţial, datorită unor efecte osmotice.
Scoarţa rădăcinii serveşte ca un rezervor de apă,
compensand fluctuaţiile diurne relativ scurte în aprovizionarea cu apă
din sol.
Cand ajunge în endoderm, transportul apei este blocat de elementele
hidrofobe
sau de cele lemnoase din pereţii celular. Apa este atunci vehiculată
către părţile
din endoderm permeabile pentru apă. În cilindrul central apa trece în
vasele conducatoare,
de unde este urcată spre etajele superiaore ale plantei.
Potenţialul apei din ţesuturile tulpinei este mai
scăzut decat cel din rădăcini, iar potenţialul apei din frunze este mai
scăzut
decat cel din tulpină. Apa circulă de la un ptential mai mare către un
potenţial mai scăzut.
1.4.1 SISTEMUL CONDUCĂTOR AL
PLANTEI
PENTRU APĂ
Corpul plantelor este traversat de un dublu curent
de lichide, care constitue seva brută si seva elaborată. Seva
brută este o soluţie de săruri minerale, absorbită din sol de
către rădăcini la nivelul regiunii ei pilifere şi circulă de jos în
sus,
ascendent pană la ţesuturile
asimilatoare, prin intermediul ţesutului conducator lemnos.
Seva elaborată este o
soluţie de substanţe organice, îndeosebi glucide, formată în urma
procesului de
fotosinteză; ea circulă în general, de sus în jos, descendent, prin
intermediul
ţesutului conducator liberian.
Pentru îndeplinirea funcţiei de transport, corpul
plantei este străbătut de ţesuturi speciale, numite conducătoare. În
procesul
evolutiv, s-a diferenţiat cate un ţesut special de conducere pentru
fiecare
categorie de sevă: ţesutul lemnos
pentru seva brută şi ţesutul liberian
pentru seva elaborată.
Ţesutul conducător lemnos (lemn
sau xilem) ,
implicat în transportul sevei brute are urmatoarele elemente
histologice:
-
vasele
-
celulele
de parenchim lemnos
-
fibrele
lemnoase
După forma si dimensiunile lor, după structura şi
modul de îngroşare al pereţilor, vasele lemnoase sunt de două feluri:
traheide
si trahee.
Traheidele, numite şi
vase închise sau imperfecte, sunt elemente conducătoare unicelulare,
suprapuse
unele în continuare celorlalte (formand şiruri longitudinale), cu
pereţii
transversali persistenţi şi adesea oblici, a căror capete sunt ascuţite
sau
rotunjite.
Traheele, numite şi
vase deschise sau perfecte sunt tuburi continue, mai
largi decat traheidele şi între pereţii
transversali au dispărut complet sau în cea mai mare parte.
1.5 ELIMINAREA APEI DE CĂTRE PLANTE
Concomitent cu absorbţia şi transportul apei în
plantă are loc şi eliminarea ei în atmosferă, proces realizat la
nivelul tuturor
organelor aeriene prin două procese distincte: transpiraţia
şi gutaţia. Dacă prin transpiraţie apa este eliminată
sub formă de vapori, prin gutaţie apa este eliminata sub formă lichidă,
de picături.
Două faze importante se petrec în timpul
transpiraţiei:
prima, la evaporarea apei din celulele mezofilului foliar în spaţiile
intercelulare şi a doua,la difuziunea vaporilor de apă din spaţiile
respective
în aerul exterior.
1.5.1 STOMATELE ŞI
ROLUL LOR ÎN TRANSPIRAŢIE
O stomată
este alcatuită din două celule epidermice specializate numinte celule stomatice, care lasă între ele o
deschidere numita osteolă.
În componenţa acestor structuri intră şi camera substomatică, compartiment la
nivelul căruia se acumulează vapori de apă înainte de a fi evacuaţi, în
exterior,
prin procesul transpiraţiei.
Celulele stomatice sunt înconjurate de celulele
anexe, cu rol accesoriu,
materializat prin contribuţia lor la diminuarea eventualelor presiuni
exercitate asupra celulelor stomatice.
Distribuţia stomatelor pe
organele plantelor. Ele se formează de obicei, pe toate organele
supraterestre ale plantelor,
dar mai ales pe frunze. Pe elementele florei, petale sau seminţe,
stomatele
sunt nefuncţionale(incomplet dezvoltate).
Numărul de stomate. Acesta
creşte sau scade la aceeaşi specie sau la diferite specii de
plante,fiind în
funcţie de fază ontogenetică a plantei şi de condiţiile ecologice în
care
acestea se dezvoltă. Din acest motiv, se întalnesc adesea la aceeaşi
specie, un
număr diferit de stomate, de regulă, pe suprafaţa unei frunze pot fi
între 1000
şi 60 000 de stomate pe
1 cm2 ceea ce
reprezintă o suprafaţă mică, de 1-2 % din limbul foliar.
Poziţia stomatelor pe suprafaţa
limbului. În privinţa nivelului la
care sunt dispuse
stomatele faţa de celulele epidermice, se întalnesc mai multe situaţii:
-
stomate
la acelaşi nivel cu celulele epidermice;această dispoziţie se
întalneste mai
ales la mezofite
-
stomate
sub nivelul celulelor epidermice; această dispoziţie este
caracteristică speciilor
xerofite
-
stomate
deasupra nivelului celulelor epidermice;
o asemenea dispiziţie creează premisa derulării transpiraţiei
intenre şi
este caracteristică plantelor hidrofile şi mezofile.
Deschiderea osteolei.
Închiderea şi deschiderea osteolei se datorează îngroşarii inegale a
pereţilor
celulelor stomatice.
1.5.2 FACTORII
CARE INFLUENŢEAZĂ TRANSPIRAŢIA PLANTELOR
Derularea transpiraţiei este influenţată de o
serie de factori interni, prioritari
fiind cei legaţi de distribuţia, numărul, poziţia şi reacţia de
închidere,
respective deschidere a stomatelor. În plus, acest proces fiziologic se
află şi
sub semnul influenţei altor factori interni, ca : structura frunzei,
suprafaţa
foliară si relaţia dintre sistemul radicular şi cel extraradicular.
Structura frunzei. Modificările
structurale ale frunzelor le conferă plantelor xerofite o rezistenţă
mare în
privinţa pierderii apei şi faţă de ofilire. Plantele care cresc în zone
cu
climat umed, au cuticula frunzei mai subţire şi transpiră mai mult.
Suprafaţa foliară. Cu
toate că nu există o relaţie de proporţionalitate între suprafaţa
foliară şi
transpiraţie, este evident faptul că, cu cat suprafaţa foliară este mai
mare,
cu atat şi cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie va fi mai
accentuată.
Relaţia dintre sistemul radicular şi
sistemul extraradicular. Ceea ce
reglează intensitatea
transpiraţiei ţine de mărimea suprafeţei absorbante a rădăcinilor şi
suprafaţa
de evaporare a sistemului foliar.
Intensitatea transpiraţiei este influenţată de
diferiţi factori externi care
acţioneaza asupra evaporării apei şi care modificş potenţialul apei
dintre
suprafaţa plantei şi aerul atmosferic. Dintre acestea cei mai
inportanţi sunt:
lumina, umiditatea atmosferică, temperatura, curenţii de aer şi apa
disponibilă
din sol.
Lumina. Acest factor
modifică intensitatea transpiraţiei prin intermediul deschiderii
stomatelor; la
lumină osteolele stomatelor se deschid
iar la întuneric se închid, ceea ce intensifică sau blochează
transpiraţia.
Frunzele au capacitatea de a absorbi energia luminoasă şi de a o
transforma (peste
70%) în energie calorică.
Umiditatea atmosferică. Este cunoscut faptul că atmosfera externă se află
într-o continuă stare
de nesaturaţie, comparativ cu atmosfera internă a frunzei care se
consideră că
este permanent saturată sau parţial saturată cu vapori de apă.
Temperatura.
Stomatele se închid în jurul valorii de 00 C şi au o
deschidere maximă la temperatura de 300 C.
Curenţii de aer.
Intensitatea transpiraţiei se micşoreaza cand aerul care se află la
suprafaţa
frunzei se încarcă cu vapori de apă emişi prin acest proces fiziologic.
Prezenţa
curenţilor de aer, în această situaţie, poate fi benefică pentru
intensificarea
procesului transpirator.
Apa din sol. Acest
factor împreună cu activitatea absorbantă a rădăcinilor au o influenţă
profundă
asupra intensităţii transpiraţiei.
1.5.3 GUTAŢIA
Este procesul fiziologic caracteristic plantelor
prin care apa lichidă, în exces, se elimină sub formă de picuri prin
structuri
specializate numite hidatode. Ele se
află în varful frunzelor (graminee), al dinţişorilor de pe marginea
frunzelor
(creţuşcă) sau pe întreaga suprafată a frunzelor (fasole).
Gutaţia are loc cand condiţiile externe nu permit
transpiraţia cand atmosfera este saturată de vapori de apă, primavara
şi vara,
cand dupa zile cu arşiţă urmează nopţi răcoroase. În aceste condiţii se
produce
un dezechilibru între absorbţia radiculară care rămane la un plafon
ridicat,
datorită solului mai cald şi transpiraţiei care este mult redusă, drept
urmare
a închiderii stomatelor, a temperaturii scăzute din atmosferă şi a
umidităţii
relative ridicate. Prin perturbarea raportului dintre absorbţie şi
transpiraţiei în ţesuturile frunzei se acumulează un exces de apă care
se
elimină în exterior direct, sub formă de picături de gutaţie.
În atmosfera umedă a pădurilor ecuatoriale gutaţia
poate avea loc în decursul intregii zile. O frunză, într-o singură
noapte,
poate elimina prin gutaţie, circa 100 ml apă. În general, fenomenul de
gutaţie
este mai intens în timpul nopţii şi mai scăzut sau absent în timpul
zilei.
Gutaţia reduce presiunea hidrostatică în vasele de
lemn, favorizează absorbţia şi conducerea sărurilor minerale în corpul
plantei
şi contribuie la eliminarea excesului de apă şi de săruri minerale.
Gutaţia
intervine asemeni unei supape de siguranţă prin care se evită
asfixierea
celulelor, în contextul spaţiilor intercelulare inundate cu apă şi
intoxicarea
celulelor, ca urmare a excesului de săruri.
.
BIBLIOGRAFIE
Ştefania
Gadea, Ed.
Academic Pres
Milica,C.
Şi col.,
1997, Fiziologie vegetală, Ed. Didactică şsi pedagogică, Bucureşti
Pop, E.
Şi col.,
1960, Manual de fiziologia palntelor, Ed. Didactică şi petagogică,
Bucureşti
|