India.Masivul Everest

Categoria: Referat Geografie

Descriere:

Avand in vedere aceste probleme, multi experti europeni de la inceputul secolului al XIX-lea considerau ca determinarea celui mai inalt punct al lumii in Himalayar tine de bazmele din tara farachirilor si a imblanzitorilor de serpi. Din evaluarile lor, cea mai puternica formatiune muntoasa a lumii erau Anzii, incoronati de Chimborazo, in Ecuador, estimat relativ exact la o inaltime de 6310 metri deasupra nivelului marii...

India.Masivul Everest.

Triumful preciziei

La inceputul secolului al XIX-lea multi geografi inca vedeau Himalaya un mister, iar cei mai inalti munti din lume erau considerati Anzii. Apoi a ajuns in sudul Indiei o expeditie cu scopul de a cartografia in intregime teritoriul colonial britanic si a descoperit, aproape intamplator, masivul Everest.

Sonakhoda, nordul Indiei, noiembrie 1847:

Un om ar fi putut sa-si publice ipoteza imediat si ar fi devenit celebru in toata lumea peste noapte. Dar conolelul Andrew Waugh ezita, pentru ca el era geodez rezonabil, seful autoritatii coloniale cartografice “Survey of India”, si cercetarea inaccesubililor munti ai Nepalului nu se situa in sfera competentelor sale specifice.

Mai curand din intamplare, colonelul britanic a indreptat teodolitele, in timpul lucrarilor de cartare din provincia indo-britanica Darjeeling, spre crestele inzapezite ale masivului Kanchenjunga, aflat la 64 km distanta, observand departe, pe orizont un munte neobisnuit de inalt, pe care l-a numit “Gamma”.

Acolo, sus, putea fi al treilea pol al lumii, pe care geografii britanici il cautau deja in Himalaya. “Gamma” era prea indepartat pentru a fi masurat cu precizie si de aceea Waugh, impreuna cu asistentii sai, a verificat valorile obtinute odata si inca odata timp de mai mult de opt ani.

A trimis repetate expeditii cat mai aproape de granita cu regatul Nepal care era inchis strainilor, peste campia Terai, o regiune mlastinoasa si tot timpul umeda din pricina ploilor musonice, temuta de oamenii sai din cauza malariei. Inginerii trebuiau sa furnizeze date mai exacte, perspective on, unghiuri mai bune; Waugh a pus sa se studieze indicele de refractie prin stratul dens de aer si a studiat inca odata rezultatele cercetarilor expeditiilor anterioare ce se aventurasera in lumea plina de secrete a Himalayei.

Abia in martie 1856 geodezul a afirmat mandru, intr-o scrisoare adresata Societatii Asiatice din Callcuta, ca “Peak XV”, cum denumise Waugh intre timp muntele “Gamma”, ar fi, cu exact 8840 de metri atitudine de la nivelul marii, “mai inalt decat orice alt munte al Indiei si, probabil cel mai inalt din lume”.

Si pentru ca nu aflase de existenta vreunui nume originar pentru “Peak XV”, pe care, chiar daca ar fi existat, “il vom putea sti cu siguranta doar cand vom avea permisiunea sa intram in Nepal”, colonelul a propus ca pana atunci muntele sa poarte numele lui George Everest, predecesorul sau la “Survey of India”.

Everest a condus vreme de 20 de ani un experiment cartografic fara de care Waugh nu ar fi putut niciodata sa descopere si sa calculeze, si mai ales cu o precizie de metri, inaltimea celui mai inalt punct din lume: “Great Arc Expedition” (expeditia marelui arc), un proiiect gigantic si de durata, care avea drept scop cartografierea exacta a subcontinentului indian.

Inainte ca Waugh, urmasul lui Everest la conducerea acestui proiect, sa ajunga cu explorarile sale la poalele Muntilor Himalaya, geodezii britanici care au avut sarcina sa identifice, inca de la inceputul secolului al XIX-lea, punctul cel mai inalt al Pamantului, se luptau cu serioase incertitudini. Pentru ca nu numai Nepalul, ci si Bhutanul si Sikkimul refuzau sa le permita “necredinciosilor europeni” accesul pe teritoriile lor, incat geodezii erau nevoiti sa-si indrepte instrumentele asupra lantului de inaltimi inzapezite din nord doar de pe teritoriul indiei. Din aceasta cauza erau siliti sa foloseasca unghiuri de doar 1-3 ° deasupra orizontalei, la care o deviere de o singura secunda, deci o deviere de a 360-a parte dintr-un grad unghiular, faceau ca inaltimea sa varieze cu 15 metri. In plus, au avut adesea probleme cu stabilirea propriei atitudini cu ajutorul barometrelor si al masuratorilor zenitale.

Avand in vedere aceste probleme, multi experti europeni de la inceputul secolului al XIX-lea considerau ca determinarea celui mai inalt punct al lumii in Himalayar tine de bazmele din tara farachirilor si a imblanzitorilor de serpi. Din evaluarile lor, cea mai puternica formatiune muntoasa a lumii erau Anzii, incoronati de Chimborazo, in Ecuador, estimat relativ exact la o inaltime de 6310 metri deasupra nivelului marii.

Abia odata cu expeditia “Great Arc” a fost posibil sa fie luate vize exacte in Himalaya de la distante mari. Ca prima baza de calcul a fost luat un lant de otel lung de exact 100 de picioare(30,5m). Acesta a fost intins de catre William Lambton, fondatorul proiectului, in aprilie 1802, in portul indian Madras, din sud, de exact 400 de ori.

In punctele terminale ale liniei determinate in acest mod (si care cu ajutorul unor stative statea perfect orizontal), s-a stabilit ca se afla exact la 15753 picioare(4801,5 m) deasupra nivelului marii. Lambton, impreuna cu colegii sai, puteau identifica precis unghiul format intre linia de baza si un al treilea punct vizat. Pe baza acestor unghiuri ei au calculatsi celelalte doua laturi ale triunghiului format, care la randul lor au putut fi folosite lpentru stabilirea unor linii de baza pentru masuratorile urmatoare. Aceasta metoda numita “triunghiulatie”, i-a condus pe cei ce efectuau masuratorile din Madras din ce in ce mai mult spre nord, prin mlastini, jungle si stepe. Necontenit faceau on controale cu lanturi si stabileau noi linii de baza. Daca le lipsea o tinta precisa, reperabila, puteau sa se ridice turnuri sau constructii din bambus.

Calculele geodezilor, care tineau seama si de curbura Pamantului ca si de alti factori, au condus la folosirea unor ecuatii matematice foarte complicate.

Companiile Indilor Orientale a sprijinit cu toate fortele acest proiect, gratie caruia Imperiul Britanic a beneficiat in sfarsit de date exacte, in vederea proiectarii soselelor, a cailor ferate si a conductelor de alimentare cu apa, dar si a hartilor necesare stabilirii impozitului colonial agricol. Si pe langa toate acestea, expeditia “Great Arc”, condusa de George Everest intre anii 1823-1843, a furnizat si datele necesare rezolvarii uneia dintre ultimele mari intrebari geografice: si anume, intrebarea referitoare la al treillea pol al lumii, Muntele Everest.

De ce anume s-a oprit Waugh in scrisoarea sa din 1856 la acest nume nu este clar nici pana astazi. George Everest, un om dintr-o bucata, neobisnuit de ambitios, era un nume controversat in domeniul sau. De altfel, Everest insusi, in timp ce conducea”Survey of India”, se pronuntase mereu pentru un nume local.

Cateva nume locale au fost luate in considerare pentru a inlocui “Peal XV”: spre exemplu “Chomolungma”, care intr-o traducere aproximativa ar insemna “Zeita-mama a Pamantului”, cum numesc astazi serpasii cel mai inalt munte al lumii. Sau “Lhochamalung”, adica ”Tinutul in care se opresc pasarile', dupa cum se numeste muntele in Tibet. In cele din urma, insa, numele propus de Waugh s-a impus si institutiei ce atribuie denumirile geografice pe plan mondial, Royal Geographical Society de la Londra.

Chiar si inaltimile Muntelui Everest avansate de el au ramas multa vreme in statistici. Abia in 1854 o expeditie trigonometrica a corectat valoarea avansata de el, afirmand ca Everestul are cu opt metri mai mult, adica o inaltime de 8848 de metri.

De curand s-a discutat din nou despre inaltimea exacta a lui “Peak XV”, o echipa de cercetatori italieni avansand in 1988 valoarea de 8872 de metri. O alta expeditie a ajuns in 1992 la valoarea de 8846 de metri, iar o a treia masuratoare efectuata in 1999 cu ajutorul tehnologiei GPS si al radarelor, care pot sesiza stancile de sub stratul de zapada, a avut ca rezultat o inaltime de 8850 metri si o data cu aceasta certitudinea faptului ca geodezul perfectionist George Everest a avut dreptate: determinarea celui mai inalt punct al lumii a rezultat strict din calcule trigonometrice.

In fiecare an, insa ca rezultat al derivei continentelor, muntele se deplaseaza cu aproximativ sase centrimetri inspre spre nord-est, in fiecare an.

Poporul calauzelor

In istoria Everestului, serpasii au dus povara cea mai grea, au contribuit decisiv la descoperirea majoritatii traseelor, dar nu au avut deloc parte de faima meritata.

“De ce niciunul dintre britanici, nu a impartasit aceeasi soarta?”, se intreba Howard Sommervell, participant la expeditia din 1922, dupa ce sapte serpasi au fost ucisi de o avalansa. Insa majoritatea celor veniti din Occident au vazut serpasii doar ca pe niste oameni daruiti cu o extraordinara capacitate de a cara tot felul de poveri pe munte.

Ca toate popoarele inaltimilor, serpasii, originali din estul Tibetului si stabiliti in secolul al XV-lea in regiunea Muntelui Everest, sufera de rau de inaltime mult mai rar si mai putin decat popoarele de ses. Capacitatea lor pulmonara este mai mare, astfel incat pot inhala intr-un minut mai mult aer, sangele fiind astfel mai bogat in hemoglobina, care duca oxigenul in tesuturi si in creier. Astfel, ei pot purta pana la 60 kg, chiar si la inaltimi mari.

Navala occidentalilor spre varf le-a schimbat viata. Fundatia Himalaya, intemeiata de Edmund Hilary. In 1962 a construit 27 de scoli, 2 clinici si 27 de spitale satesti. Turismul din ce in ce mai dezvoltat i-a ajutat mult pe serpasii foarte saraci odinioara si le-a dat posibilitatea copiilor acestora sa studieze adesea peste hotare.

Intodeauna alpinistii au avut parte de faima, de la aceasta regula nefacnd exceptie nici echipa care, in 1978, a urcat Everestul fara tuburi de oxigen. In aceasta expeditie serpasii au carat echipamentul la peste 8000 metri atitudine. Numele lor au ramas insa necunoscute, in vreme ce acelea ale lui Messner si Habeler au devenit legenda.

Pe creste inguste

Trei exemple marcante arata la ce eforturi trebuie sa faca fata alpinistii

Tortura obisnuita

Traseul deschis in 1952 in partea de sud a Everestului de catre Hillary si Tenzing este cea mai circulata, si din punct de vedere tehnic este cea mai simpla varianta de ascensiune pe varf.

Dificila si periculoasa este insa ascensiunea peste cascada de gheata a ghetarului Khumbu, ale carui crevase adanci se pot schimba de la o zi la alta, ca si ultima etapa, pe cornisele Crestei de sud-est, unde se dezlantuie rafale de uragan ce fac din fiecare pas o aventura la limita; inaintea telului final, mai este de trecut o stanca inalta de mai multi metri, asa-numita “Treapta a lui Hillary”.

Avalanse,furtuni, praguri de stanci

Multa vreme, drumul pe partea tibetana, nord-estica a Everestului, a fost considerata singura posibilitate de a atinge cel mai inalt varf al lumii. Si aceasta varianta de ascensiune este, din punct de vedere tehnic, mai putin dificila decat anumite rute din Alpi. Dar avalansele, furtunile si trei praguri de stanci intalnite in drum spre varf implica multe riscuri. Probabil ca aici, pe a doua treapta, un perete calcaros inalt de 30 metri, aflat la 8600 , a esuat George Mallory in 1924. Chinezul Chu Yin Hua, care a depasit primul acest prag primejdios in 1960, a trebuit sa-si scoata manusile, cizmele si sosetele pentru a putea continua, si a platit aceasta cu grave degeraturi ale mainilor si ale degetelor de la picioare. In 1975 a fost instalata o scara pentru a usura trecerea celei mai dificile portiuni.

Batalia pentru echipament pe versantul de est

Cel putin pana in prezent, este traseul cel mai abrupt spre varf. El urca, de pe ghetarul Kangshung, din flancul estic, pe un pinten de gheata si de stanca friabila, desfasurat in cascade pe o inaltime de peste 1200 metri. Americanii Lou Reichart, Kim Momb si Carlos Buhler au fost cei care au urcat pentru prima data pe acest traseu in 1983. Exista obstacole si pe aceasta varianta: trebuie invinse mai multe surplombe, iar deasupra pilierului urmeaza un camp de zapada, care nu ofera nici o protectie impotriva avalanselor. Alpinisti americani au depasit aceste obstacole cu instrumente adecvate; astfel, au folosit scarite de urcare, un scripete cu motor pentru a-si putea transporta materialele din tabara in tabara, iar corzile si le-au fixat in stanca cu ajutorul unui pistol de rachete.

Nici un alt punct al Pamantului nu a atras atat de puternic oamenii cum a facut-o cel mai inalt dintre toate. In aceasta lume sublima, zeci de temereri se aventureaza an de an pana la limita posibilitatilor lor, in ciuda tuturor regulilor prevederii si ale moralei.

Nu exista nici o fotografie a lui Edmund Hillary pe varful Everest. Nu i-a trecut nici o clipa prin minte sa se lase fotografiat de Tenzing Norgay, scrie in amintirile sale neozeelandezul despre prima ascensiune a celui mai inalt varf al lumii. “Nu facuse niciodata fotografii si varful Everest putea fi cu greu considerat locul cel mai potrivit pe care sa inceapa sa ia lectii”.

Pentru observator nu are nici o importanta cine anume si-a infipt pioletul cu stegulete flutarande si cine a pus energic piciorul in zapada, exact asa cum vanatorii de animale mari se fotografiau odinioara spre amintire, cu un picior asezat pe trofeul rapus. Toate semnele individuale se pierd in spatele hainelor groase si al mastii de oxigen. Putea fi oricare dintre ei si ar fi putut sa se gandeasca la orice, pentru ca nimic nu s-ar fi putut vedea in ochii ascunsi de lentilele negre ale ochelarilor de soare.

Aceasta fotografie ar fi raspuns doar unor scopuri ce tin de ratiuni documentare; ea ar fi fost un simbol al luptei castigate impotriva naturii, impotriva lor insisi, impotriva tuturor fortelor dintre cer si Pamant. De aceea, nu trebuie sa ne miram ca lumea i-a simtit lipsa: un munte, o echipa, o fotografie. “L-am rapus pe nemernic” ar fi trebuit sa exclame Hillary cand el si Tenzing Norgay, in dupa-amiaza zilei de 29 mai 1953, s-au intors extenuati in tabara. Iar John Hunt, seful expeditiei, nota in jurnalul sau:”Asa s-a sfarsit epopeea Everestului”. Cucerirea inutilului parea sa fi luat sfarsit.

Cu toate acestea, Hunt a intuit ca cei doi, prin triumful lor, au trasat mai degraba o linie de start decat una de sosire, “Muntele Everest- lupta si victorie”, cartea sa din 1954, se incheia cu proorocirea ca acest munte va fi urcat si de altii, in masura in care este posibil chiar fara tuburi de oxigen; prevedea, de asemenea, intr-o conjunctura politica diferita, ca se va putea urca pe varf si pe versantul nordic. “Sunt si alte posibilitati”, scrie el intr-o maniera cu totul britanica, “acest mic punct al globului lasa aventurii suficient loc de joaca”.

Putem banui ce fel de film avea de gand sa faca americanul David Breqshers, cand, la 43 de ani de la prima ascensiune, urca Muntele Everest insotit de o mica echipa de alpinisti si carand o multime de camere de luat vederi si alte materiale necesare filmarilor. Jamling Tenzing Norgay, fiul lui Tenzing Norgay, trebuia sa se urce pe varf si de acolo sa fie imaginea tatalui sau. Parti ale scenariului initial au fost pastrate, spre exemplu aceea,cand serpasul, copil fiind, visa la experienta traita de tatal sau si, devenind adult, reflecta asupra ei si totodata, asupra a ceea ce muntele si ascensiunea muntelui reprezinta pentru el si poporul sau. In persoana lui Jamling Tenzing Norgay, Breashears gasit un minunat peilej de a relata o poveste de viata si totodata de a povesti istoria muntelui.

Dar atunci, in timpul filmarilor, s-au petrecut acele accidente mortale care au adus Everestul in prim-plan, 15 persoane au murit in timpul unui singur sezon.

Breashears nu putea ignora catastrofa petrecuta la inceputul anului 1996. Teribila realitate cazuse ca o avalansa peste frumosul basm, tarand dupa ea toate imagile idilice ale unei vacante la munte. Colosul, stralucind in soare, era de acum nu numai majestuos si puternic; dintr-o data, lumea aceasta aflata la aproape 9000 de metri inaltime incepuse sa capete trasaturi oribile.

“Everest, pisc nemilos” s-a numit filmul cand a inceput sa ruleze in cinematografe. Breashears nu a ocolit nefericitele evenimente, ci le-a inclus in naratiune, si cu toate ca accentul nu a cazut pe senzational, accidentul a influntat impresia generala asupra filmului.

Inceputul anului 1996 a reprezentat un moment semnificativ in ceea ce priveste intelegerea adecvata a Muntelui Everest si a ascensiunilor pe munti inalti, in general. In acel an, 30 de expeditii si-au ridicat corturile pe partea tibetana, dar si pe cea nepaleza. Alaturi de echipa IMAX isi manifesta interesul, printre altii, suedezul Göran Kropp. Acesta dadea o noua noua interpretare ascensiunilor montane by fair means - urcarea fara mijloace ajutatoare- avand in vedere ca venise din Suedia pana in Himalaya cu bicicleta.

In acelasi an, Japoneza Yasuko Namba a tinut sa intre in cartea recordurilor ca fiind cea mai in varsta persoana care a urcat Everestul, iar sotia unui milionar new-yorkez, o doamna din inalta societate, Sandy Hill Pittman, anunta cartea sa “Summits of my soul” (Varfuri ale sufletului meu), in care intentiona sa relateze impresiile culese in timpul ascensiunii pe cei mai inalti munti ai fiecarui continent. Doar Everestul mai lipsea de pe lista ei.

A intrat apoi in scena jurnalistul american Jon Krakauer. In articolul sau “Pe inatimi inghetate” (GEO, nr. 3/1998), a povestit in detaliu cum, din greseala in greseala, intamplari in aparenta neinsemnate s-au acumulat pana la un punct critic, ajungand la consecinte fatale, cand cinci oameni au pierit intr-o furtuna cumplita, printre care si doi alpinisti experimentati, Rob Hall si Scott Fisher.

Pentru prima data, marele public a inteles, cu un sentiment nedefinit, intre neintelegeri si invidie, clatinand din cap cu respect, la ce chinuri se expun acesti oameni care urca pe jos Everestul, la poalele caruia au ajuns dupa un lung zbor. Despre Everest era insa vorba doar ca pretext. Krakauer a explorat in reportajul sau mai mult metafora orgoliului oamenilor de la sfarsitul secolului al XX-lea, care urca pe munti pentru”a sfasia secretul mortii si a arunca o privire dincolo de granitele a ceea ce este interzis”.

Mai mare decat socul incercat in fata nerorocirii, a fost cel privind pe cei care se invart in acea lume neospitaliera a aerului rarefiat. Aproape neobservat, Everestul a devenit terenul de joaca al turistilor aventurieri cu posibilitati financiare insemnate. Agentiile de turism ofereau excursia montana pe Everest sub forma unui contract generel, impreuna cu garantia atingerii varfului.toria costa aproape 65000$, iar turistii capatau satisfactia de a se face remarcati intr-un mod senzational. Muntele Everest a devenit astfel scena unor reprezentatii de societate.

De la nenorocirea petrecuta in 1996 a devenit foarte actuala discutia referitoare la intrebarea:”Ce inseamna astazi sa urci muntele Everest?”. Si, mai important chiar cine isi poate permite sa-l escaladeze? Guvernul din Nepal a decis, de multa vreme, sa impuna o garantie de 10000$ pentru fiecare excursionist mai putin abil in escaladare, posibilitatile financiare fiind decisive. In acest sens, nu este deloc neobisnuit ca serpasii sa lege coltarii pentru ascensiune pe bocancii turistilor, pentru ca ei singuri nu o pot face.

In aceasta salbaticie, in care fiecare pas este o lupta pentru propia viata, nu se mai pune de mult problema responsabilitatii. In caz de maxima necesitate, turistilor le sunt asigurate, de la sine inteles, medicamente de revigorare. Everestul descris de Krakuer este momentul unei totale nebunii. Peste 1200 de alpinisti au atins pana acum varful. 175 au murit. Fiecare isi trage dupa sine propria obsesie, fiecare foloseste peretele de gheata ca pe un ecran al propriilor dorinte si viziuni, ca si cum ar fi vorba de o lume mai curata, in care conteaza numai ceea ce este esential. O lume care permite un fel de izbavire, ce pare sa fie preferabila vietii si mai ales vietii altora.

Cum altfel s-ar explica cadravrele cu fete sfartecate, cu membre rasucite inghetate bocna, care presara potecile abrupte din gheata, si care le-au presarat totdeauna (numai ca inainte nu erau aratate, cu atat mai putin pe paginile duble, lucioase si colorate ale revistelor), Chiar si astazi intre alpinisti exista o intelegere tacita de a trece sub tacerea mortii, pentru a nu recunoaste ce inseamna cu adevarat acest joc.

In incercarea de a invinge Everestul, si-au pierdut viata 175 de oameni. Mai mult de 1200 au ajuns pe varf si sunt si astazi sanatosi sau au reusit sa coboare cu bine, dintre acestia mai multe sute sunt serpasi. In ultimii ani numarul lor a crescut semnificativ. Este ca si cum nenorocirea produsa in 1996 ar fi atras si mai multi alpinisti, printre care se aflau si amatorii de senzatii macabre.

Alpinistii au identificat pana acum 15 trasee diferite care conduc spre varful Everest. In fiecare sezon se organizeaza peste 250 de expeditii ce intrunesc circa 500 de participanti; pe 23 mai 2001, 88 de alpinisti ajunsi pe varf se bucurau de izbanda intr-o destul de mare inghesuiala.

Pe Everest au fost stabilite multe recorduri; intre care cea mai rapida ascensiune, in 16 ore si 56 de minute, reusita de serpasul Babu Chhiri. In 2003, tanara serpasa de 15 ani Ming Kipa Sherpa a stabilit recordul celui mai tanar om ajuns pe Everest. In 2002 recordul celui mai batran alpinist ajuns pe Everest a fost batut de 2 ori, ultima data de italianul Mario Curnis, in varsta de 66 de ani.

Inca din anul 2000, slovenul Davo Karnicar a coborat pe schiuri in 4 ore si 40 de minute, pentru prima data de pe varf pana in tabare de baza, strabatand portiuni acoperite cu gheata si stanci. Anul urmator austriacul Stefan Gatt a repetat coborarea cu snow-board-ul.

Exista 15 trasee diferite consemnate in istoria ascensiunilor pe Everest. Cu toate acestea doua treimi din turisti urmeaza traseul Hillary-Tenzing prin Saua de Sud, considerata cea mai usoara. Ceea ce nu inseamna ca acela care a urcat pe acolo este scutit de sete, dureri de cap, greata pana la voma si dificultati de respiratie, si de faptul ca si in timpul de odihna rezervele corpului se consuma neincetat. La peste 7800 de metri, organismul nu mai are puterea sa se regenereze.

Si daca asculti atent descrierile alpinistilor, constati ca acolo sus nu exista nici macar sentimentul de euforie. Betia inaltimii nu exista, ci numai boala inaltimii, spune Reinhold Messner, care a urcat de doua ori pe Everest, de ambele dati cu dificultati mari de respiratie, ultima data si fara sa poata sa vada aproape nimic, ratacit prin zapada si ceata. “De satisfactie, nici vorba, iar iluminarea a fost absenta”, a marturisit el mai tarziu. “Sosirea nu a insemnat atingerea telului. Cel pai inalt munte al lumii nu este decat un punct, un punct de intoarcere care nu pune capat nici efortului nici intrebarilor”.

Reinhold Messner se numara printre alpinistii care si-au scris amintirile legate de escaladarea Everestului. In mai 1978, impreuna cu Peter Habeler, erau primii oameni care ajungeau pe varf fara tuburi de oxigen, intr-o vreme in care nimeni nu stia care sunt urmarile in planul sanatatii, si cand nu putini medici le prezisera sechele cerebrale pe viata, daca nu chiar moartea. Doi ani mai tarziu Messner era primul om din lume care urca singur, din Tibet, pe versantul de nord.

In concluzie nu se stie ce ne va rezerva cel mai inalt punct al lumii, Everestul, despre care nu stim sigur nici ce inaltime are, acest munte a fascinat multi oameni si inca ii fascineaza, dar va fascina si generatiile urmatoare.