Geografia si stiintele ei

Categoria: Referat Geografie

Descriere:

Geografia genurilor s-a desprins din geografia populaÅ£iei, având o specificitate de sine stătătoare. Ea studiază distribuÅ£ia spaÅ£ială a populaÅ£iei în funcÅ£ie de sex, cercetând ÅŸi cauzele ÅŸi tendinÅ£ele. Indicatorul este determinat de natalitatea ÅŸi de mortalitatea din Å£ara respectivă. De exemplu, mortalitatea infantilă face ca numărul femeilor să fie mai mic în ţările sărace, iar ţările preferate de imigranÅ£i au mai mulÅ£i bărbaÅ£i, ca ÅŸi aÅŸezările de dată recentă...

Introducere

Evolutia geografiei ca ştiinţă de sine stătătoare are, ca orice desfăşurare temporală, un început pierdut sau nu în negurile istoriei. Are, ca orice ştiinţă ce se ocupă de o felie a vieţii, rădăcini filozofice. Pentru că îl include în ecuaţia sa pe om are legătură cu antropologia, cu sociologia, cu economia, cu studiile de gen sau chiar cu cele culturale (ca element ce le cuprinde, într-o oarecare măsură, pe celelalte). Pentru că nu poate eluda legile naturii îşi trage seva explicaţiilor din fizică sau matematică. Pentru că după etapa acumulării are drept inovator (adică drept de a numi), influenţează lingvistica. In final, deoarece construieşte, indiferent de planul pe care acţionează, are legătură cu arhitectura.

Istoria

Geografia şi istoria sunt asociate ca fiind ştiinţe ce studiază societatea omenească. In primul rând timpul este parte a faptelor geografice prin diverse implicaţii. Pentru a studia caracteristicile generale ale unor fenomene sunt necesare observaţii îndelungate (de exemplu fluctuaţiile demografice ale unei regiuni). Pentru înţelegerea unor procese actuale trebuie să cercetăm cauzele ce îşi au rădăcinile în trecut, acest lucru creând premisele anticipării unor efecte. O descriere exhaustivă a unui spaţiu geografic înseamnă implicit şi o dinamică a evoluţiei acestuia.

Desigur, în fiecare perioadă istorică s-a dezvoltat o geografie a acelui prezent, iar reuniunea lor constituie geografia istorică. Aceasta presupune studiul fenomenelor pe două coordonate: “diferenţele de la loc la loc transformate în timp”. Geografia politică este o rezultantă a acestor studii. Factorul uman este liantul celor două ştiinţe, prin evoluţia societăţii şi raportarea sa la spatiul geografic natural.

Antropologia

          Cuvântul antropologie înseamnă “ştiinţa despre om”; astfel, legătura geografiei umane cu aceasta este probată chiar etimologic. Legătura cea mai evidentă este dată de dezvoltarea geografiei populaţiei. Rasele umane, caracteristicile lor, ariile de răspândire pe glob sunt într-o strânsă corelare. Aceste studii sunt utile atât pentru dezvoltarea teoriilor evoluţionist cât şi în rezolvarea unor probleme concrete, de geografie economică.

Lingvistica

O parte a geografiei populaţiei studiază răspândirea pe glob a diferitelor limbi şi dialecte. Acestea sunt grupate în familii de limbi (indo-europene, afroasiatice), după spaţiul geografic unde sunt vorbite. Studiul dialectelor oferă informaţii despre relaţiile dintre cultură şi mediu, având cauze adânci în procese socio- spaţiale cum ar fi migraţia, dar sunt legate şi de specificul cadrului natural. Fenomene lingvistice precum regionalismele sau neologismele sunt legate de arealul geografic dar şi de circulaţia populaţiilor umane. Analiza toponimică generează şi ea conexiuni istorico-geografice, uneori surprinzătoare.

Economia

          Geografia economică studiază “localizarea formelor de producţie şi consum ale diverselor activităţi economice”. Datorită aplicabilităţii pe scară tot mai largă, s-a consolidat ca ramură de primă importanţă a geografiei umane. Preocuparea permanentă pentru găsirea  şi valorificarea oportunităţilor oferite de o anumită regiune a dus la o aşezare mai solidă pe baze ştiinţifice a acestei discipline. Ştiinţele economice furnizează teorii şi modele (cum ar fi, teorii ale localizării), care sunt adaptate la marea varietate a spaţiului geografic. Geografia economică nu este o simplă enumerare a unor date cantitative; ea cuprinde şi corelaţii cu factorii naturali şi cei socio-umani. Prezentarea sintetică a rezultatelor atât pe criterii de ramură cat şi teritoriali încununează cercetarea economico-geografică.

Studii culturale

          Studiile de geografie culturală vizează diferite categorii de factori: factorii culturali specifici (folclorul, elementele tradiţionale – cum ar fi mâncarea) şi factori socio-culturali nespecifici (televiziunea, anumite sporturi, Internetul). Informaţiile despre cei din urmă sunt în principal cantitative, în timp ce studiul celor din prima categorie este preponderent calitativ: caracteristicile mediului natural se reflectă în manifestările de artă populară, alături de ocupaţiile tradiţionale ale regiunii respective. Globalizarea ameninţă însă specificul şi identitatea locale, prin răspândirea  obiceiurilor specifice unui anumit loc pe tot Mapamondul. Astfel, o nouă direcţie de cercetare a geografiei culturale o constituie impactul revoluţiei informaţionale.

Studii de gen

          Geografia genurilor s-a desprins din geografia populaţiei, având o specificitate de sine stătătoare. Ea studiază distribuţia spaţială a populaţiei în funcţie de sex, cercetând şi cauzele şi tendinţele. Indicatorul este determinat de natalitatea şi de mortalitatea din ţara respectivă. De exemplu, mortalitatea infantilă face ca numărul femeilor să fie mai mic în ţările sărace, iar ţările preferate de imigranţi au mai mulţi bărbaţi, ca şi aşezările de dată recentă.

Filosofie modernă

          Gândirea geografică a fost influenţată de diferitele curente filosofice apărute de-a lungul timpului: determinismul natural, structuralismul, posibilismul, pozitivismul, behaviorismul şi postmodernismul. Determinismul natural a fost îmbrăţişat de geografii germani din secolul al XIX-lea, Al von Humboldt (1769-1859) şi Karl Ritter (1779-1859). Ei considerau că mediul natural influenţează decisiv societăţile şi dinamica lor. Adeptul lui Ritter, Friedrich Ratzel, a fost întemeietorul antropogeografiei, pomovând şi noţiuni precum: mod de viaţă, ecumenă (univers locuit de om). Structuralismul caută o explicaţie pentru fenomenele observabile în existenţa unor structuri generale subiacente ce determină aceste fenomene. Are la bază ideile lui Marx şi Engels care alătură economia dialecticii ca mod de cunoaştere. Geograful american George Marsh demonstrează capacitatea societăţii omeneşti de a schimba peisajul (“Pământul transformat prin activitatea omului”). Pozitivismul a fost adus în gândirea geografică de Humboldt care a împrumutat-o de la iluminiştii francezi. Astfel apar germenii unei geografii ştiinţifice capabilă să emită legi, să facă demonstraţii; rezultatul a fost dezvoltarea unor teorii şi modele (localizări, locuri centrale, modelul gravitar). Perspectiva idealist – percepţionistă a fost dezvoltată prin: idealism, pragmatism, fenomenologie şi existenţialism. In geografie a luat naştere curentul behaviorist promotor al ideii relativităţii dimensiunilor spaţiale în funcţie de factorul mental. Posibilismul este un produs al şcolii franceze din secolul al XVIII-lea. In plan geografic, se bazează pe teza lui Montesquieu, pornind de la conceptul de “spirit general al unei naţiuni”(componentă naturală şi umană). Promovează idei ca “liberul arbitru”, responsabilitate şi permite societăţii să transforme mediul natural. Principalii exponenţi au fost: Elisee Reclus şi Paul Vidal de la Blache, iar în România: I. Conea, V. Mihăilescu, G. Vâslan. Postmodernismul a oferit geografilor din ultimele decenii un cadru de dezvoltare a unor idei cu totul noi, născute din nevoia de a face faţă dimensiunilor pragurilor, discontinuităţilor sau contracţiilor spaţiale. Noile tendinţe socio-culturale şi politice, explozia informaţională, fenomenele născute din globalizare, dar şi fizica şi matematica secolului al XX-lea (teoria relativităţii, fizica cuantică, geometria fractalilor) au produs o adevarată revoluţie şi în gândirea geografică.

Arhitectura

          Arhitectura poate fi definită ca activitatea perpetuă de amenajare şi reamenajare a cadrului de viaţă. Este creatoarea acelui univers artificial în interiorul cadrului natural pe care îl numim cadru construit. Ia naştere astfel o interacţiune între arhitect şi spaţiul pe care îl transformă. Cea mai importantă problemă este cum reflectă gândirea de arhitectură relaţia cu situl/teritoriul/natura în procesul edificării. Studiile făcute pe societăţi tradiţionale ne arată că ele construiesc în aşa fel încât aşezarea şi casa intră cu situl/teritoriul/natura într-o relaţie de dialog sau de simbioză şi că modul în care omul îşi face casa/aşezarea într-un loc ţine în mai mare măsură de înţelegerea sitului în sens spiritual, simbolic, decât de considerente funcţional-obiective. Astfel natura nu este violentată şi construitul şi teritoriul se potenţează reciproc. Odată cu revoluţia industrială a început o adevărată “cucerire“ a teritoriului, spaţiul construit evadând din urban şì extinzându-se pe spaţii vaste, inclusiv prin reţele de comunicaţii. Se impune o teorie nouă a edificării împreună cu teritoriul, într-un gest reparatoriu al unui secol de izolare în spaţiul închis construit.

Analiza matematică

Utilizarea ei în cercetarea geografică a apărut din nevoia de rigoare născută din axiome şi enunţuri deduse luând eventual forma unor teoreme. In primul rând se face apel la structurile logice ale matematicii. Se elaborează modele, care sunt reprezentări schematice şi simplificate ce pot fi prelucrate matematic. Modelul descriptiv este o reprezentare a realităţii observate, modelul explicativ este o reprezentare a unei teorii, iar modelul normativ este o reprezentare a ceea ce ar trebui să fie, conform cu normele unui sistem de valori dat. In formalizarea matematică este esenţială capacitatea utilizatorului de a realiza corelaţia între conceptele matematice utilizate şi cele geografice şi interpretarea acestora. Ramurile matematicii utilizate în geografie sunt: teoria mulţimilor, funcţii, calcul infinitezimal şi matriceal, procese stochastice, metode de optimizare.

Teoria sistemelor este un cadru general în care analiza geografică se derulează cu uşurinţă şi pe baze logice. Un sistem este un ansamblu de elemente în relaţie unele cu altele. In ştiinţele umane sistemele nu sunt izolate, ci deschise. Un sistem posedă o structură – starea sa la un moment dat – şi poate evolua pe o traiectorie către un punct de echilibru. In geografie sistemele tind, în general, cître o organizare crescătoare a spaţiului; această dinamică este contrară celei care se observă la sistemele izolate, unde predomină distribuţiile aleatoare, adică cele mai probabile, neorganizate, asimilate cu dezordinea; entropia este o măsură a acestei dezordini (legea a doua a termodinamicii). Intr-un sistem izolat entropia tinde să atingă un maxim, în timp ce într-un sistem deschis influenţele exterioare pot genera chiar o creştere a nivelului de organizare. Maximum de entropie, invocat în geografie pentru anumite modele, conduce paradoxal la o organizare determinată şi nu la dezordine totală. Modelele statice privesc starea unui sistem la un moment dat. Este foarte util de stabilit o stare de echilibru (de exemplu între populaţie şi resursele disponibile). In geografia umană echilibrul corespunde adeseori unei situaţii în care se realizează un optim. Omul îşi propune un obiectiv pe care vrea să-l maximizeze, dar diverse contradicţii apasă asupra proiectului său. Tehnicile de programare (cea mai simplă fiind cea liniară) realizează atingerea unui extrem al unei funcţii, cu anumite restricţii. In general, metodele cercetării operaţionale sunt adecvate analizei proceselor de optimizare. Modelele dinamice pot fi privite ca procese de propagare în timp şi spaţiu. Acestea sunt studiate cu ajutorul ecuaţiilor diferenţiale. Ele nefiind liniare, mici variaţii ale modelului pot duce la împrăştieri bruşte ale soluţiilor lor. Aceste metode sunt adecvate şi în studiul teoriei catastrofelor. Teoria grafurilor este indispensabilă geografiei transporturilor, căci orice reţea poate fi reprezentată printr-un graf (de exemplu se poate rezolva problema identificării celui mai scurt drum între toate perechile de noduri ale unei reţele).

Matematica proceselor stochastice este utilă pentru modelele probabiliste; ele acordă comportamentului spaţial al omului o parte nedeterminată, imprevizibilă, în ansamblul cauzelor care nu sunt introduse explicit în model. Analiza statistică necesită cunoaşterea prealabilă a unor elemente de calculul probabilităţilor. Statistica descriptivă comportă tehnici diverse, de la simple la complexe. Ea are ca obiectiv completarea unei descrieri geografice literare cu o descriere numerică. Aceasta permite o prelucrare prin alcătuirea unor tablouri de distribuţie ce pot fi analizate calculând anumiţi parametri: mediană, modul, medie aritmetică, parametri de dispersie. O distribuţie poate fi privită şi ca o transformare a unei variabile. O transformare posibilă este transformarea logaritmică ce poate crea o distribuţie în care coexistă valori foarte mici cu valori foarte mari (de exemplu distribuţia oraşelor Europei după numărul de locuitori). Geografia foloseşte astăzi distribuţii de puncte în două dimensiuni (latitudine şi longitudine), punct mediu, punct median (ce corespunde unui optim în teoria localizării), distanţă cumulată, distanţă standard, dispersie direcţionată. Adeseori geografia are nevoie să combine mai mulţi parametri într-un indicator global care să ì reflecte pe toţi. Acest lucru se realizează facând o analiză factorială care va înlocui variabilele originale cu un număr mai mic de variabile care poartă principalele informaţii utile conţinute în variabilele originale. Analiza geografică este adeseori completată cu o clasificare numerică. Analiza statistică abordează metoda interferenţei şi a sondajului, recurgând la un eşantion reprezentativ, ce permite prestabilirea unui nivel maxim de eroare. Testele de ipoteză, corelaţia, regresia, autocorelarea spaţială sunt noţiuni statistice prezente în studiul aşezat pe baze ştiinţifice al geografiei.

Bibliografie

Groza O. – Teritorii (Scrieri, dez-scrieri) – Ed. Paideia, Bucureşti, 2003

Mihăilescu V. – Consideraţii asupra Geografiei ca ştiinţă – Atelierele Grafice&Co. S.A.R., Bucureşti 1945

Bailly A. – Les concepts de la geographie humaine – Masson 1984

Iaţu C. – Geografie economică – Ed. Economică, Bucureştu, 2002

Harvey D. – Condiţia postmodernităţii – Ed. Amarcord, Timişoara 2002

Donisă I. – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei – Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi 1987

*** - Atlas istorico-geografic – Ed. Academiei 1996