1
Originea
vulcanilor
Vulcanii au existat dintotdeauna pe planeta
noastră. Ei
constituie supape prin care se elimină căldura produsă
continuu în centrul Pămîntului.
Planeta
noastră se aseamănă cu un adevărat furnal. Datorită căldurii degajate
prin
descompunerea elementelor radioactive din rocile sale, temperatura în
centrul
Pămîntului depăşeşte 5 000 de grade Celsius. În adîncime, sub
picioarele
noastre, temperatura solului creşte in medie cu un grad Celsius la
fiecare 30 m.
La nivelul stratului
superior, la circa 100
km
adîncime, rocile se topesc pe alocuri, formînd magma; în general,
vulcanii se
alimentează din această zonă, ei putînd totuşi să-şi aibă sursa la
adîncime şi
mai mare, la mai multe mii de kilometri de suprafaţă.
Magma, mai uşoară şi mai
fierbinte decît rocile învecinate, are tendinţă să urce către
suprafaţă,
profitînd de zonele fragile ale scoarţei terestre. Ea se acumulează în
rezervoare gigantice, numite camere magmatice. Cînd presiunea gazelor
dizolvate
în magmă devine prea puternică, scoarţa se fisurează şi expulzează un
amestec
de gaze cu roci topite şi solidificate.Aceasta este erupţia.
Vulcanii apar îndeosebi la
marginea plăcilor. Stratul exterior şi rigid al globului, litosfera,
este de
fapt împărţit în plăci care se deplasează extrem de lent, datorită
mişcărilor
de convecţie care afectează mantaua. Cînd plăcile se îndreaptă una
către alta,
una dintre ele trece pe sub cealaltă, ridicînd-o: placa de dedesubt se
înfierbîntă în profunzime şi se fluidifică; în acest caz vorbim despre
zona de
subducţie. Litosfera care dispare în aceaste zone se creează din nou în
altă
parte, în zonele de acumulare, acolo unde două plăci se îndepărtează
una de
alta. Valea (numită „rift”) care apare în acest fel conţine roci
bazaltice
solidificate după răcire. Două plăci pot astfel pur şi simplu să
alunece una pe
lîngă cealaltă, mişcare ce nu cauzează nici un fenomen vulcanic.
Circa 5% dinte vulcani
apar chiar în mijlocul unei plăci litosferice. Aceşti vulcani, numiţi
„din punctele
fierbinţi”, au rămas mult timp un mister.
La ora actuală se cunoaşte
că sursa lor se află la circa 3 000 de kilometri adîncime, la
limita
dintre nucleu şi manta. În acel punct, materia supraîncălzitoare
traversează
mantaua, descompresîndu-se, ceea ce duce la lichefierea ei. Asemenea
uni
arzător, jetul de materie astfel format atacă litosfera, reuşind s-o
perforeze;
în acel moment vulcanul devine activ. Cum litosfera continuă să se
deplaseze,
în acelaşi timp ce jetul de materie rămîne imobil, vulcanul nu se va
mai găsi
pe verticală deasupra acestuia şi în cele din urmă se va stinge, în
vreme ce un
alt vulcan va apărea deasupra punctului fierbinte.
În prezent se estimează că
planeta noastră numără peste 1 500 de vulcani activi, adică
susceptibili
de a intra in erupţie in orice moment. În decursul secolului 20 peste 400 de vulcani diferiţi au avut cel puţin o
erupţie. Totuşi, aceste cifre sunt relative, întrucît limitele fiecărei
formaţiuni vulcanice sunt adesea dificil de trasat, aceeaşi formaţiune
putînd
avea mai multe conuri de erupţie. Pe de alta parte, nu sunt luaţi în
evidenţă
zecile de mii de vulcani aflaţi de-a lungul rifturilor submarine,
aceştea
rămînînd necunoscuţi.
Diversitatea
vulcanilor
Vulcanii seamănă uneori cu nişte munţi avînd
cratere în loc de creste. Totuşi, ei pot avea şi forme derutante, de
căldări,
falii sau domuri.
Fiecare vulcan îşi are propria lui istorie,
reprezentată prin una sau mai multe erupţii, explozii sau scurgeri
vîscoase. Şi
fiecare istorie a dat naştere unui profil diferit. Conul
constituie
sistemul vulcanic cel mai răspîndit. Este vorba de munţi cu înălţime
extrem de
variabilă (cei mai mici pot măsura cîţiva metri), ale căror povîrnişe
sunt
puţin abrupte (circa 30 de grade). Dintre aceştia, Mayon (2 462 m) din
Insulele
Filipine este cunoscut ca avînd profilul cel mai simetric din lume.
Cînd ating
o anumită altitudine, nu rar se întîmplă ca vîrful lor să fie acoperit
de
zăpadă, cum este cazul vulcanului Fuji-Yama (3 776 m), cel
mai
înalt punct al Japoniei. Numeroşi vulcani sunt constituiţi din mai
multe
conuri, numite „cratere adventive”, care reprezintă mini-vulcani,
martori ai
unor multiple erupţii din trecut.
Alţi vulcani prezintă forme mult mai accidentate.
Este vorba de vulcanii-scut, ale căror înclinaţii se situează
între 2 şi
10 grade. Forma lor aminteşte de o minge de rugby pe jumătate îngropată
în
pămînt. Această formă convexă caracteristică se datorează presiunii
exercitate
de lava fluidă din interiorul formaţiunii vulcanice,presiunea care
umflă
flancurile vulcanului înainte ca magma să se ridice încet spre
suprafaţă.
Vulcanii-scut pot atinge altitudini semnificative datorită acumulării
unei
cantităţi fenomenale de materie magmatică. Astfel, Mauna Lao (Hawai),
cel mai
cunoscut vulcan-scut, este cel mai voluminos vulcan de pe glob,
măsurînd 4 170
m altitudine şi 250 km la bază!
O insulă efemeră
La 18 iulie 1831 o nouă insulă apare în
strîmtoarea Siciliei; este vorba de un vulcan submarin cu o altitudine
suficient de mare pentru a ajunge la suprafaţa marii. O lună mai tîrziu
vulcanul măsoară 1 500
m diametru şi 70 m înălţime. Acest
nou uscat începe să fie
rîvnit; Regatul celor Două Sicilii şi-l adjudecă şi-l botează
Ferdinandea,
Britanicii îl revendică sub numele de Graham, iar francezii sub numele
de
Julia. Erodată de curenţii maritimi, insuliţa va dispărea către
sfîrşitul
acestui an...După o scurtă reapariţie in 1863, insuliţa se va scufunda
defenitiv.
De-a lungul sistemelor de creste oceanice, dar şi
în Islanda sau de-a lungul marelui rift african, se produc fenomene
vulcanice.
Magma care se scurge acoperă faliile create prin depărtarea
plăcilor
litosferice, fapt care dă naştere unor siluete vulcanice specifice. Pe
continent, aceasta îndepărtare crează mai întîi o falie numită „şanţ
sau canal
de detensionare” – cum ar fi , de exemplu, marele rift african, ca apoi
să
formeze un început de ocean – de pildă, Marea Roşie. De-a lungul
sistemelor de
creste oceanice, pe fundul apei, numeroase cratere aruncă în afară apă
sărată
cu săruri de metale: acestea sunt izvoarele fierbinţi submarine.
Vulcanii se deosebesc şi prin forma vîrfului.
Vulcanii clasici au un crater, respectiv orificiul coşului este
deschis.
Mişcările care se agită scoarţa terestră şi magma de sub vulcan duc
adesea la
false erupţii: craterul se deschide şi se brăzdează de şanţuri. Dacă în
acelaşi
loc se produce un alt fenomen eruptiv,se poate observa fuziunea
craterelor. În
funcţie de gradul de activitate al unui vulcan, fundul poate fi plin de
lavă
solidificată sau de lavă în fierbere. Uneori, cînd magma în plină
erupţie
întîlneşte o pînză freată sau un lac, şocul dintre aceste două
temperaturi
extreme declanşează o puternică explozie de vapori. Atunci se formează
o
depresiune în care va putea lua fiinţă un nou lac. Acest tip de crater
se
numeşte „maar” . Totuşi, există numeroşi vulcani lipsiţi de crater.
Dacă în
finalul erupţiei craterul vulcanului se umple de lavă vîscoasă, prea
vîscoasă
ca să se poată scurge, această lavă astupă craterul, formînd un dom.
Este cazul muntelui Saint Helenes din Statele Unite sau al munţilor
Dore din
Franţa.
Căldările
reprezintă gigantice prăbuşiri în centrul unor
formaţiuni vulcnice. Ele apar în cursul unei erupţii explozive intense,
cînd
rezervoarele de magmă situate sub vulcan se golesc brusc. Atunci în
centrul
vulcanului se formează un platou cu diametrul de cîţiva kilometri,
înconjurat
de faleze înalte, care îl izolează de tot ce se află în jur. Căldările
dau
naştere unei diversităţi de peisaje. La Santorini în
nordul Greciei, către anul 1500
î.Hr.,prăbuşirea centrului insulei în cursul unei erupţii extrem de
violente
n-a lăsat neacoperită de apă decît o faleză abruptă în formă de
semilună.
Căldarea vulcanului Ngorongoro (Republica Unită Tanzania) a păstrat pe
un
platou cu diametrul de 20
km,
înconjurat de înălţimi, un eşantion extrem de divers din fauna africană
(din
1979 această zonă geografică este înscrisă în patrimoniul omenirii). În
Indonezia se află cea mai mare căldare din lume (30 km pe 100 km), în care se
găseşte
Lacul Toba.
Diferite tipuri
de erupţie
Panaşele de fum ale vulcanilor cenuşii şi
torentele de lavă ale vulcanilor roşii ilustrează două tipuri de
erupţii.
Aceste diferenţe depinde în primul rînd de compoziţia magmei venite din
adîncuri.
O erupţie poate fi comparată cu explozia dopului
unei sticle de şampanie agitate îndelung. Scoarţa terestră cedează în
cele din
urmă sub presiunea gazelor dizolvate în magma acumulată în rezervorul
magmatic
de sub vulcan. Atunci magma se disociază brusc în două faze, o fază
gazoasă
(vapori de apă, bioxid de carbon, clor...) şi alte lichide. Pe măsura ce acest amestec urcă pe coşul vulcanului,
presiunea scade. Bulele de gaz suferă atunci o dilatare bruscă,
fenomenul care
provoacă explozia şi proiectarea în afară a lichidului în curs de
solidificare.
Scenariul erupţiei depinde de doi parametri:
cantitatea de gaze şi cea de siliciu. Cu cît magma este mai bogată în
gaze,cu
atît mai violentă este explozia. Cu cît roca este mai bogată în siliciu
(peste
70%), cu atît ea va fi mai vîscoasa şi se va scurge mai greu, uneori
formînd
dopuri care în cele din urma vor exploda, proiectînd în aer bombe
vulcanice şi
bucăţi de rocă, extrem de periculoase. Dimpotrivă, o roca săracă în
siliciu
(sub 50%) se va scurge ca un lichid, formînd rîuri de lava bazaltică.
Clasificarea
În general se disting 4 tipuri de erupţie.
Erupţiile
hawaiene, cu explozii
rare, se caracterizează prin emiterea de lavă bazaltică foarte fluidă
şi foarte
fierbinte: ele duc la formarea vulcanului-scut. Datorită
magmei vîscoase şi bogate în gaze, erupţiile
stromboliene alternează
emisiile explozive de pirolastite cu torentele de lavă (conul este
astfel alcătuit
dintr-o succesiune de straturi de piroclastite şi lavă rece): aceşti
vulcani se
numesc strato-vulcani. În erupţiile vulcaniene, care se numără
printre
cele mai redutabile, magma foarte vîscoasă nu reuşeşte să iasă prin
coşul
vulcanului şi formează un dop. Cînd presiunea acumulată în coş este
suficient
de mare, dopul explodează, proiectînd în jur o ploaie de piroclastite.
Atsfel
de erupţii se recunosc după norul de cenuşă în formă de ciupercă pe
care îl
degajă. Erupţiile peleene, erupţii
explozive datorate şi ele unei magme extrem de vîscoase, se
caracterizează prin
formarea unui dom de magma răcită în partea superioara a coşului.
Cînd acest dom cedează, nori incadescenţi
formaţi din lava fluidă şi gaze fierbinţi se revarsă pe pantele
vulcanului cu o
viteză de cîteva sute de kilometri pe oră.
Întilnirea cu apa provoacă şi alte tipuri de
erupţii:erupţii submarine,cînd
presiunea apei la mare adîncime împiedică orice eliberare a gazelor,
fapt care dă
naştere unor revărsări paşnice de lavă; erupţii
freato-magmatice, care se produc la mică adîncime şi în care contactul dintre lavă şi apă declanşează
explozii puternice; în sfirşit,erupţii
freatice, unde proximitatea unui rezervor magmatic poate
provoca
evaporarea bruscă a apelor subterane, proiectînd spre suprafaţă vapori
de apă şi
vechi roci solide.
Vulcanii sunt dificil de clasificat. Adeseori
se întîmplă că acelaşi vulcan să prezinte diverse tipuri de erupţie pe
durata
existenţei sale ( ba chiar în decursul uneia şi aceleiaşi erupţii).
Vulcanul
Piton de la
Fournaise,
de pe insula Reunion,
a fost locul unor erupţii de tip strombolian,după care a evoluat către
erupţia
de tip hawaian.
1
Alte pericole ale vulcanilor
Vulcanii prezintă un pericol permanent pentru
mii de locuitori ai planetei. Un pericol cu multiple înfăţişări, cum ar
fi
gazele toxice sau revărsări de lava.
Tragedia care s-a abătut asupra oraşului
columbian Armero la 13 noiembrie 1985 a reamintit
întregii lumi că focul nu era singurul element
letal într-o erupţie. Ca mulţi alţi vulcani, Nevado del Ruiz, care se
ridica pîna
la 5 389 m,
este acoperit de gheţari. Căldura erupţiei a transformat această gheaţă
în
torenete de apă, apoi noroi, care a acoperit oraşul şi pe locuitorii
săi. Bilanţul
a fost de 22 000 de morţi şi dispăruţi. Există şi alte tipuri de
vulcani
care pot genera torente de noroi: de pilda, cei al căror crater
adăposteşte un
lac. Aşa a fost distrusă vechea capitală a Guatemalei, Antigua,
în Secolul al 17-lea. De asemenea, în regiunile calde şi umede, în
anotimpul
ploilor, se constată apariţia unor torente de noroi în anii următori
unei erupţii
care a dus la crearea unor depozite importante de lavă. În Japonia, una
dintre
ţările cele mai avansate din puncte de vedere al prevenirii
catastrofelor
vulcanice, după erupţiile din 1977-1978 povîrnişurile vulcanului Usu au
fost
prevăzute cu diverse baraje şi sisteme de filtarare, destinate să
oprească
torentele de noroi care s-ar putea revărsa pe pantele acoperite de
cenuşa.
În sfirşit, erupţiile deosebit de violente pot
provoca valuri devastatoare. În 1883
erupţia care a distrus insula Krakatau a proiectat în apă o asemenea
cantitate
de materie vulcanică încît coastele Javei şi Sumatrei au fost acoperite
de un
val enorm, care a decimat 165 de sate, cauzînd moartea a 36 000 de
persoane.
Craterul vulcanilor se umple uneori cu apă de
ploaie, formînd lacuri, care dizolvă în permanenţă emanaţiile de sulf,
bioxid
de carbon şi clor provine din magma din interior. Kawah Idjen din
Indonezia adăposteşte
un lac de acid sulfuric şi clorhidric. În afara pericolului intrisec pe
care îl
prezintă o asemenea cantitate de acid, aceste lacuri vulcanice pot
elibera
brusc cantităţi mari de gaze toxice. Într-adevăr, cînd gazele atîng
limita de
solubilitate, cea mai neînsemnată înstabilitate declanşează o degajare
masivă.
În 1976, o enormă bulă de gaz sulfuros a crăpat suprafaţa vulcanului
Kawah
Idjen, omorînd 11 muncitori care recoltau sulf. La 21 august 1986 o
pînza de
gaz carbonic s-a degajat din lacul Nyos, în nord-vestul Camerunului,
provocînd
moartea prin asfixiere a 1 746 persoane şi 3 000 vite.
Eliberarea în aer a unor cantităţi de praf
vulcanic poate avea consecinţe asupra climei de pe întregul glob. În
1982,erupţia
vulcanului El Chichon din Mexic a propulsat în stratosferă 20 milioane
tone
praf şi enorme cantitaţi de gaze sulfuroase. Se pare că norul vulcanic
a
interceptat 2-3% din radiaţiile solare timp de 3 ani, antrenînd o
scădere
globala de temperatura de 1 grad Celsius. Acelaşi nor vulcanic este
cauza
recordurilor de temperaturi scăzute în Statele Unite în iarna
1984-1984, apoi
în Europa în anul următor.
Marele erupţii ale istoriei
Numeroase erupţii au marcat istoria omenirii
prin forţa lor, prin efectele lor deosebite de devastatoare.
Unele chiar au întrat
în legendă…
În 1450 î.Hr. una
dintre erupţiile cele mai destructive din istorie cutremură insula Thira (astăzi Santorini), în nordul Cretei.
Vulacanologii
estimeaza că 60 km3 de materie vulcanică au fost proiectaţi
în
atmosferă. Unda de şoc, întinsă pe mii de kilometri, a dărîmat clădiri
din
Grecia, în vreme ce un val uriaş a inundat ţărmurile din jur. Cea mai
mare
parte a insulii s-a scufundat. Conform ipotezei unui seismeolog grec,
aceasta ar
putea fi faimoasa Atlantida. Într-adevăr, o legendă egipteană
povesteşte că o
civilizaţie extrem de avansată, stabilită pe insula, ar fi dispărut
subit în
cursul unui cutremur de pămînt urmat de un val uriaş.
Pompei, în Italia,
constituie mărturia cea mai zguduitoare a ravagiilor cauzate de
vulcani. În
anul 79 d.Hr., Vezuviul devine activ, acoperind zonele din jurul sub
straturi
de cenuşa, piatră ponce şi noroi înalte de ciţiva metri. În bogatul
oraş Pompei
cenuşa a conservat forma unor corpuri cuprinse în agonie. Erupţia a
fost
descrisă cu precizie de Pliniu cel Tînăr, viitor scriitor şi consul,
care a dat
numele său piroclastitelor proiectate în aer în cursul erupţiilor
explozive:
coloanele pliene.
Se pare că “Krakatau”
desemnează zgomotul emis de acest vulcan
indonez atunci cînd se înfurie. La 27-28 august 1883 furia lui s-a
extins peste
mai mult de 4 500
km!
Undele de şoc ale exploziilor au spart geamuri pe o rază de 500 km. Norul
vulcanic, care
a atins 40 km
înălţime, a înconjurat Pămîntul de cel puţin trei ori. Valuri enorme
generate
de căderea în mare a unei însemnate cantităţi de piatră ponce au fost
devastatoare:
ele au reprezentat principala cauză a morţii celor 36 000 de
victime înregistrate
cu acea ocazie. Erupţia muntelui Peleu din Martinica a marcat o
cotitură în
istorie vulcanologiei. Vulcanul adormit de multă vreme se înalţă la 1 397 de metri, adapostind un lac în care se
scăldau locuitorii din Saint-Pierre, oraşul cel mai populat al insulei,
situat
la poalele vulcanului. La 8 mai 1902 muntele a erupt. Un nor de gaze şi
cenuşa
incandescentă s-a năpustit asupra oraşului cu circa160 km/h,
distrugîndul în cîteva
minute. Dintre cei 30 000 de locuitori au supraveţuit numai doi,
dintre
care un pensioner întemniţat într-o celula cu ziduri groase. Surpinşi
de
fenomen, cercetătorii au venit în număr mare la locul catastrofei, fapt
care a
dat naştere primului studiu stiinţific important.
Catastrofa de la
Pinatudo (Filipine) din 1991, a confirmat
teoria că
erupţiile majore se produc adesea la vulcani adormiţi de multă vreme.
Din
fericire, erupţia a atins punctul culminant abia după doua luni, ceea
ce a
permis evacuarea celor 200 000 persoane din zona. La 15 iunie un
nor înalt
de 40 km
a revărsat cenuşa şi piatra ponce asupra întregii regiuni. A urmat un
ciclon
(Yunya ), care a declanşat devastatoare torente de noroi provenite din
cenuşa.
În pofida precauţiilor, erupţia vulcanului Pinatudo a ucis peste 400 de
persoane.
Cel mai înalt vulcan
stins: Nevado Ojos del Salvado (Chile),6 863: cel mai înalt vulcan
activ :
Antoffala (Argentina),6 450 m: cel mai voluminos vulcan activ: Manua
Loa
(Hawai), 40 000 km3; erupţia cea mai devastatoare:
Tambora
(Indonezia),92 000 de morţi în 1815; cea mai puternică explozie
cunoscuta: Toba
(Sumatra) în urmă cu 75 000 ani, echivalînd cu 40 milioane bombe
tip
Hiroshima.
Vulcanii
si oamenii
Atitudinea oamenilor faţă
de vulcani oscilează între teamă şi fascinaţie. În zilele noastre
încearcă să
pună stapînire pe energia lor, continuuînd însă să plătească un scump
tribut.
În pofida riscurilor, sute
şi milioane de oameni continuă să trăiască la poalele unor vulcani.
Într-adevăr, în aceste zone pămîntul este incomparabil mai fertil,
datorită
cenuşii bogate în potasiu, fosfor şi calciu. Java, insula vulcanica din
arhipelagul
indonizian, adaposteşte astfel 35 de cratere şi concentrează 880
locuitori pe
kilometrul patrăţi! În ani buni este posibil să se realizeze trei
recolte de
orez. În Italia, pămîntul din jurul Etnei se numără printre cele mai
fertile
din bazinul metideranian. Iarna el produce din abundenţă lamîia şi
portocala.
Densitatea populaţiei atinge aici cifra record de 500 000 persoane
locuînd
în proximitatea unui vulcan.
Vulcanii produc o mare
cantitate de materie primă utilă sau extrem de căutate. De exemplu,
piatra
ponce, care reprezintă spuma de lavă, este o rocă poroasa cu
proprietăţi
abrazive. Zeolitul, piatra poroasa de origine vulcanică, interesează
din ce în
ce mai mult chimiştii prin capacitatea ei de a accelera reacţiile
chimice. Ea
este utilizată îndeosebi în dispozitivele depoluante (de exemplu, în
amotizoare
de zgomot), pentru a sparge moleculele toxice.
Sulful vulcanic figurează
şi el printre materiile prime utilizabile în industria chimică. El este
recoltat mai ales din jurul vulcanului Kawah Idjen din Indonezia şi cea
mai
înaltă mină de sulf din lume, în jurul vulcanului Purico din Chile.
Formaţiunile
vulcanice sunt uneori sediul reacţiilor care concentrează metalele
prezente în
manta sub formă de filoane (aramă, argint sau mercur). Vulcanii erodaţi
din
lanţul Cascadelor, în vestul Statelor Unite, se află la originea
celebrei
„Goana după aur”.
Presiunea puternică din
această zonă permite şi cristalizarea pietrelor pretioase, cum ar fi
topazul,
amesticul sau piatra lunii. Mişcările vulcanice permit, de asemenea,
aducerea
la suprafaţă a diamantelor formate la presiune ridicată şi la o
adîncime de
aproape 3 000
km.
În regiunile vulcanice,
proximitatea rezervoarelor de magmă înfierbintată anumite surse de apă,
uneori
la peste 300 grade Celsius. Cînd
temperatura
depăşeşte 100 de grade Celsius, vaporii de apă sunt utilizaţi pentru a
pune în
mişcare turbinele centralelor electrice şi a produce electricitate.
Statele
Unite sunt unul dintre cei mai mari producători de electiricitate de
origine
geotermică din lume, urmaţi de Filipine şi de Italia. La temperaturi
mai
scăzute apa este utilizată direct ca mijloc de încălzire,astfel, 80 %
din
populaţia Islandei se încălzeşte cu mijloace geotermice. Această ţară
produce
chiar şi fructe tropicale de seră datorită acestei energi ieftine.
Cercetările urmăresc în prezent
să pună la punct mecanisme care să permită captarea directă a energiei
vulcanilor, fără a mai fi nevoie de surse de apă calda intermediare.
Geotermia duce la formarea surselor calde aproape
pretutindeni în lume. De
exemplu, la
Budapesta
s-au construit încă din secolul 1 d.Hr. băi pentru tratarea legiunilor
romane
din Panonia. Oraşul deţine şi acum numeroase terme, dintre care una se
numără
cele mai mari din Europa.
|