UTA-Arad.com
function addLoadEvent(func) { if (typeof window.onload != 'function') { window.onload = func; } else { var oldonload = window.onload; window.onload = function() { if (oldonload) { oldonload(); } func(); } } }
addLoadEvent(function(){GN_ContentSlider('gn_slider_1_1',5000,'','Mai multe articole..');});
ANALIZA SPECTROFOTOMETRICĂ CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ
Spectrometria de absorbţie moleculară are aplicaţii atât în analiza
cantitativă cât şi în cea calitativă. Spectrometria de absorbţie
moleculară efctuată în cele trei domenii spectrale UV-VIS-IR nu dă
aceleaşi rezultate în ce priveşte analiza calitativă şi cantitativă.
Astfel datorită unor maxime de absorbţie limitate în domeniul UV-VIS
acest domeniu este folosit preponderant în analiza cantitativă.
Datorită domeniului IR este folosit preponderent în domeniul analizei
calitative.
Lungimi de undă şi poziţii ale benzii de absorbţie specifice maximilor
de absorbţie pentru legături cromofore şi grupări funcţionale în
domeniul spectral UV şi IR
Domeniul UV Domeniul IR
Grupare cromoforă Lungime de
undă(λmax)[nm] Grupare funcţională
Poziţia benzii de absorbţie [cm-1]
Analiza spectrofotometrică cantitativă
Intensitatea unui fascicol cu radiaţii luminoase ce cade pe o suprefaţă
lichidă, gazoasă sau solidă suferă absorbţie, reflecţii, refracţii sau
provoacă fluorescenţă(fig.1). În fotometria molecular cantitativă se
determină cantitatea de radiaţii:
absorbită de probă la traversarea acesteia de o
radiaţie electromagnetică (fotometrie la substanţe lichide
transparente),
absorbită de probă la reflexia radiaţii de probă
(fotomertrie la corpuri solide netransparente),
emisă de probă pe o lungime de undă superioară
lungimii de undă a radiaţiei incidente (fotometrie de fluorescenţă şi
fosforescenţă),
cantitatea de radiatie absorbită de probă printr-o
emisie de aceeaşi lungime de undă ca acea specifică specie chimice
analizate (spectrofotometrie de absorbţie atomică).
Fig 1. Fenomene optice ce au loc la trecerea unui fascicul de radiaţie
printr-un mediu transparent lichid. I0-intensitatea radiaţiei
incidente, Ia-intensitatea radiaţiei absorbite, It-intensitatea
radiaţiei transmise.
În cazul fotometriei de absorbţie diminuarea intensităţii radiaţiei
depinde de grosimea stratului pe care-l traversează aceasta, de natura
substanţei sau substanţelor care compun stratul şi de concentraţia
substanţelor din strat. Aceste dependenţe sunt valabile pentru orice
lungime de undă şi pentru orice mediu omogen, în care scăderea
intensităţii radiaţiei se datorează numai absorbţiei, indifferent dacă
mediul absorbant este gaz, lichid, solid sau soluţie.
I0=Ia + It
Din punct de vedere matematic aceste
dependenţe sunt descrise de legea Lambert-Beer:
log
unde:
a- coeficient de absorbţie (absorbanţă) sau
coeficient de extincţie ce reprezintă o mărime specifică substanţei
b- grosimea stratului străbătut de radiaţie
c- concentraţia substanţei
Această lege stă la baza analizei cantitative colorimetrice şi
fotometrice. Trebuie specificat că se face abstracţie de celălalte
fenomene fizice precum difuziune , refracţie, polarizare. În această
analiză se mai defines următoarele mărimi:
Transmitanţa (T):
T
Indicele de transmitanţă- transmitanţa unui strat
cu grosimea de 1 cm.
Opacitatea (inversul transmitanţei):
sau sub formă procentuală:
Absorbanţa (A) logaritmul cu semn schimbat
(cologaritmul) al transmisiei (transmitanţei):
A
A
Absorbanţa (A) Extinţie (E) Densitatea optică (D)
Având în vedere expresia procentulă a transmitanţei (T) se poate scrie
pentru absorbanţă (A) următoarea relaţie:
A
sau:
A
şi
Relaţiile de mai sus reprezintă defapt expresia matematică a legii
Lambert-Beer. Absorbanţa este aditivă, motiv pentru care mai multe
straturi din aceeaşi substanţă , cu aceeaşi concentraţie, suprapuse dau
o absorbţie totala egală cu suma absorbanţelor parţiale.
O aplicaţie important a legii Lambert-Beer o comstituie determinarea
concentraţiei anumitor specii chimice dintr-un amestec lichid, solid
sau gazos de substanţe. Pentru a putea individualiza această
determinare este nevoie de separarea informativă acelei specii chimice
din amestec prin condensarea numai a valorii absorbanţei spacifice
corespunzătoare lungimii de undă la care acea specie are absorbţie
maximă. În acest scop este necesar ca radiaţia incidentă folosită
pentru iradiere sa fie monocromatică cu lungimea de undă
corespunzătoare absorbanţei maxime a acelei specii chimice iar legea
Lambert-Beer are expresia:
Fig.2. Expresia grafică a tipurilor de dependenţe intre transmitanţă
(T), absorbanţă (A), intensitatea radiaţiei (It) şi grosimea stratului
de soluţie (b).
Coeficientul molar de absorbţie (ε) reprezintă raportul dintre
absorbanţă şi produsul dintre concentraţia molară a soluţiei şi
grosimea stratului de soluţie străbătut de radiaţie:
Coeficientul molar de absorbţie reprezintă o constată a substanţei
absorbante, el caracterizează sensibilitatea unei reacţii de culoare şi
limitei de concentraţii între care este posibilă dozarea substanţei
prin fotometrie. Mărimea acestui coeficient variază în limite largi.
Legea Lambert-Beer este valabilă la toate tipurile de spectroscopie de
absorbţie atomică şi moleculară.
Fig.3. Expresia grafică a dependenţei dintre:a) transmisia şi
concentraţia soluţiei, b) dintre absorbanţă şi concentraţia soluţiei,
c) dispunerea gradaţiilor de transmisie şi de absorbanţă pe sacara
gradată a unui spectrofotometru analog, d) prezenţa sugestivă a
influenţei transmisiei şi absorbanţei de către grosimea de strat
respectiv de către concentraţie.
În ambele cazuri arătate mai sus pentru determinarea concentraţiei pe
cale fotometrică pentru a avea determinare matematică trebuie să existe
doar două variabile în expresia legii Lambert-Beer: una dependentă
,concentraţia-c, şi una independentă (absorbanţa-A ,în primul caz, sau
grosimea de strat-b ,în cel de-al doilea caz) ceilalţi parametrii din
relaţie trbuind să fie constanţi. Pentru rezoluţie şi sensibilitate
ridicată se foloseşte o radiaţie luminoasă cu o bandă spectrală îngustă
a cărei lungime de undă trebuie să se plaseze în zona maximului de
absorbţie a speciei de analzat. În cazul în care maximul de absorbţie
spectrală nu este cunoscut el se determină din reprezentarea grafică a
absorbţiei la diferite lungimi de undă.
Abateri ale legii Lambert-Beer
Aşa cum rezultă din legea Lambert-Beer, pentru o anumită substanţă dată
şi o grosime de strat precisă, dependenţa între absorbţie (A) şi
concentraţie este lineară (fig.4.). Această dependenţă este valabilă
însă numai în domenilul concentraţiilor mici de pâna
la 10-2moli/l. În asemenea soluţii diluate fiecare
moleculă a substanţei de analizat absoarbe lumină monocromatică
independentă de moleculele vecine. La concentraţii mai mari se ajunge
la erori importante de măsurare. Soluţia determinarii concentraţiei pe
cale fotometrică şi la soluţii concentrate constă în diluarea
controlată a acestora sau dacă nu este posibil folosirea unor cuve de
grosime mai mică. Dimpotrivă dacă concentraţiile sunt foarte mici, sub
limita de detecţie, se folosesc cuve cu grosimea stratului de soluţie
mare (până la 100 mm la lichide şi sute de mm la gaze).
Dacă substanţa analizată îşi modifică proprietăţiile fizico-chimice în
funcţie de concentraţie apar abateri de la liniaritate (fig.5). Aceste
abateri pot avea două cauze:chimice şi fizice. Cauzele chimice sunt
generate de modificarea coeficientului molar de extinţie (de absorbţie)
ca urmare a apariţiei unor reacţii chimice la diferite concentraţii.
Asemenea reacţii deplasează echilibrul chimic, pot apărea complecşi, se
modifică indicele de refracţie. Cauzele fizice sunt generate de:
Reflexie şi absorbţie de pe pereţii cuvelor. De
regulă, la celule de grosime normală, abaterea de la liniaritate,
datorită reflexiei, este mică şi se poate neglija. La celule de grosime
mică a soluţiei această abatere nu mai poate fi neglijată şi este
necesară practicarea unor factori de corecţie.
Imposibilitatea asigurării unor radiaţii incidente
monocromatice. În situaţia unei radiaţii cu mai multe lungimi de undă
în compunere, λ1,λ2.......λn, legea Lambert-Beer este valabilă separat
pentru fiecare lungime de undă în parte. Acest lucru duce însă la un
coeficient mediu de extincţie molară (ε) diferit de coeficientul
corespunzător unei anumite lungimi de undă.
Variaţii de temperatură. La determinări de mare
precizie se lucrează în condiţii termostatate deoarece se face simţită
influenţa modificărilor de temperatură asupra indicelui de reflexie,
absorbţie şi refracţie.
Turbiditate ridicată a probei. La probe tulburi se
ajunge la împrăştieri importante ale radiaţiei incidente, care sunt
percepte de senzorul fotoelectric drept concentraţii, ceea ce duce la
erori importante de măsurare.
Domeniul de valabilitate a legii Lambert-Beer se determină experimental
pentru fiecare caz în parte prin construirea graficului absorbţiei (A)
sau a transmisiei (T) în funcţie de concentraţie (c).
Fig.5. Abaterea de la liniaritate
UTA-Arad.com
function addLoadEvent(func) { if (typeof window.onload != 'function') { window.onload = func; } else { var oldonload = window.onload; window.onload = function() { if (oldonload) { oldonload(); } func(); } } }
addLoadEvent(function(){GN_ContentSlider('gn_slider_1_1',5000,'','Mai multe articole..');});
Determinarea concentraţiei unei substanţe din dependenţa dintre
absorbanţă şi concentraţie
În acest caz este necesar ca absorbanţa să depindă numai de
concentraţie speciei de analizat, respectiv:
Grosimea stratului soluţiei de analizat,
Lungimea de undă a radiaţiei,
Natura solventului, natura substanţei de analizat,
Temperatura soluţiei de analizat,
pH soluţiei de analizat.
trebuiesc cunoscute şi menţinute constant pe toată perioada măsurării.
Măsura în care se reuşeşte acest lucru influenţează în mare parte
performanţa în fotometria cantitatvă. Având în vedere legea lui
Lambert-Beer determinarea concentraţiei substanţei de analizat din
valoarea măsurată a absorbanţei (sau extincţiei), în condiţile grosimei
constante a soluţiei şi a celorlalţi parametrii enumeraţi mai sus, se
poate face în două moduri:
cu ajutorul unui etalon de concentraţie cunoscută,
cu ajutorul unui factor constant (coeficient molar
de extincţie).
Determinarea concentraţiei prin comparaţie cu un etalon de concentraţie
cunoscută. Cea mai simplă metodă de determinare a concentraţiei pe cale
fotometrică este aceea de a compara absorbanţa(A) unei soluţii de
concentraţie cunoscută a substanţei de analizat cu absorbanţa (Ax) a
unei soluţi de concentraţie necunoscută a aceleaşi substanţe. Este
evident că fiind vorba de aceeaşi substanţă, absorbanţele molare sunt
identice iar substanţa analizată trebuie să aibă aceeaşi grosime, ceea
ce presupune folosirea de cuve identice. Expresia celor două extincţii
este:
Unde:
εmol-coeficientul de extincţie molară prntru soluţia
de concentraţie cunoscută, respectiv de concetraţie necunoscută,
b-grosimea probei din cuvă,
c-concentraţia cunoscută a probei de referinţă,
cx- concentraţia necunoscută a probei analizată.
Prin împărţirea celor două ecuaţii se obţine:
Iar după simplificarea coeficientuui molar şi a grosimii stratului de
elecrolit car e sunt aceleaşi pentru ambele probe, ecuaţia de mai sus
devine:
Ecuaţia din care se poate calcula concentraţia necunoscută este:
Calculul concentraţiei prin comparaţie este folosit totdeauna atunci
când una din componentele sistemului suferă variaţii în timp.
Deasemenea esta valabil numai atunci când dependenţa între absorbanţă
şi concentraţie este liniară. În cazul în care această dependenţă este
neliniară apar erori de determinare care sunt cu atât mai mari cu cât
abaterea de la liniaritate este mai mare. Pentru siguranţa determinării
concentraţiei în zona liniară, mai ales dacă este vorba de concentraţii
mai mari, se recomandă realizarea unui grafic de eatlonare cu
concentraţii cunoscute. În domeniul concentraţiilor mici se obţine o
dependenţă liniară între absorbanţă şi concentraţie, iar la
concentraţii mari dependenţă neliniară. Determinarea concentraţiei
necunoscute a probei analizate cu ajutorul curbeii de etalonare se face
prin extractularea absorbanţei măsurate pentru acea probă pe axa
abscisei unde se citeşte concentraţia ei. Pentru determinări de
precizie se recomandă numai lucrul în zona liniară a curbei de
etalonare. La fotometre moderne prevăzute cu microprocesor, perechile
de valori de absorbţie-concentraţie cu care se realizează curba de
etalonare sunt memorate, extrapolarea efectuându-se automat, apararul
afişând direct numeric valoarea concentraţiei.
Fig.6. curbă de etalonare cu evidenţierea limitei superioare de
liniaritate.
Erori posibile la determinarea absorbanţei soluţiilor. Absorbanţa
finală măsurată (Amăsurat) în cadrul unei determinări pentru o soluţie
este o absorbanţă cumulativă şi se compune din:
absorbanţa probei de analizat sau a produsului de
reacţie (Aprobă),
absorbanţa datorată culorii proprii a probei
(Aculoare proprie),
absorbanţa datorată reactivilor (Areactiv).
Absorbanţa datorată culorii proprii a probei şi
absorbanţa datorată reactivilor denaturează valoarea reală a
absorbanţei speciilor chimice de analizat sau a produsului de reacţie
ca atare la măsurări de mare acurateţe, aceste absorbanţe se scad din
valoarea absorbanţei globale măsurate, motiv pentru care poartă şi
denumirea de absorbanţa de compensare şi se poate scrie:
sau exprimând grafic se obţin dependenţele din figura:
Fig.7. Componentele absorbanţei măsurate şi succesiunea determinării în
timp a celor trei comonente.
A- Fotometrul este reglat la zero,
B- Se fotometrează reactivii fără reactivul de bază,
C- Se introduce proba ce prezintă o culoare
individuală şi se fotometrează ,
D- Se adaugă reactivul de bază, are loc reacţia de
culoare după care se fotometrează din nou.
Absorbanţa finală va cuprinde absorbanţa probei măsurate dar şi cele
două absorbanţe nedorite de compensare.
Determinarea concentraţiei cu ajutorul unui factor constant (coeficient
molar de absorbanţă)
La majoritatea determinărilor fotometrice de absorbţie,
există în domeniul de măsurare o dependenţă liniară între concentraţia
asubstanţei de analizat şi absorbţia de lumină, astfel încât să se
poată aplica legea Lambert-Berr. În acestă situaţie dacă coeficientul
molar de extincţie este cunoscut se poate determina concentraţia
substanţei de analizat fără curbă de etalonare folosind legea
Lambert-Beer:
Determinarea concentraţiei necuoscute a substanţei din dependenţa
dintre grosimea de strat şi concentraţii cunoscute ale substanţei
La acest procedeu se egalizează absorbţia soluţiei de
concentraţie cunoscută cu absorbţia soluţiei de concentraţie
necunoscută prin modificarea grosimii stratului de soluţie. La
egalizarea intensităţilor luminoase transmise prin cele două soluţii,
absorbţiile:
vor fi egale între ele:
de unde :
Din relaţia de mai sus rezultă şi principiul
determinării concentraţiei (cx) şi anume determinarea se rezumă la
măsurarea grosimii stratului (b1 şi bx ), efectuarea raportului între
ele şi înmulţirea raportului cu valoarea concentraţiei cunoscute (c1).
Determinarea pe cale fotometrică a concentraţiilor amestecurilor de
substanţe
Legea Lambert-Beer se poate aplica şi la soluţii ce
conţin mai mulţi componenţi cu condiţia ca între aceştia să nu
existe
interacţiuni. Pentru exprimarea extinţiei o soluţie ce conţine mai mult
de o specie se poate folosi următoarea expresie:
Unde :
ε 1,ε2, εn- coeficienţi de absorbanţă molari ai substanţelor 1,2,...,n
din soluţie
c1, c2, cn – concentraţiile molare ale substanţelor 1,2,...,n în soluţie
b- grosimea stratului de soluţie.
Realţia de mai sus este defapt expresia matematică a
aditivităţii absorbanţei unei soluţii la o lungime de undă dată
în
funcţie de absorbanţele substanţelor ce compun soluţia. Pentru două
specii absorbante ,x şi y, absorbanţa amestecului, este dată de relaţia:
Unde: εx, εy- coeficienţii de absorbanţă molari ai substanţelor x,y
b-
grosimea stratului absorbant
cx,cy-
concentraţiile celor două substanţe din amestec.
Dacă se determină absorbanţa celor două substanţe şi
absorbanţa amestecului lor se obţin spectre din fig. 8. în care cu
linie continuă sunt reprezentate spectrele de absorbţie ale celor două
substanţe pure în soluţie, iar cu linie punctată spectrul de absorbţie
al amesteculului celor două substanţe.
Fig. 8
Deoarece sunt două substanţe a căror concentraţie
trebuie determinată, vor trebui efectuate două măsurători. Practic, se
aleg două lungimi de undă pentru măsurare, una la care are loc maximul
absorbţiei pentru substanţa x (λ1) şi cealaltă la care are loc maximul
de absorbţie pentru substanţa y (λ2). Se poate scrie atunci:
Unde: A1 şi A2- absorbanţele amestecului la lungimile de
undă λ1, λ2,
şi – absorbanţele substanţelor x şi y la lungimea de undă
λ1,
şi - absorbanţele substanţelor x şi y la lungimea de undă , λ2,
şi -coeficienţi de absorbanţă molari ale substanţelor x şi y la
lungimea de undă λ1,
şi -coeficienţi de absorbanţă molari ale substanţelor x şi
y la lungimea de undă λ2,
Cunoscându-se concentraţiile molare ale celor două
soluţii pure prin citirea absorbţiilor celor două soluţii la lungimiile
de undă λ1şi λ2, se determină extincţiile lor molare. Din sistemul de
două ecuaţii de maui sus singurele necunoscute rămân cx şi cy care se
pot calcula prn găsirea soluţiei sistemului. Dacă spectrul substanţei x
nu se suprapune peste cel al substanţei y la lungimea de undă λ2,
concentraţia substanţei y va poate fi determinată print-o singură
citire a absorbţiei acesteia la lungimea de undă λ2. Concentraţia
substanţei x poate fi apoi calculată din absorbţia amestecului la
lungimea de undă λ1 din care se scade absorbţia substanţei y la aceeşi
lungime de undă, aşa cum rezultă din ecuaşiile sistemului. Atunci când
concentraţia unei substanţe din amestec este mult mai mare decât a
celeilalte absorbţia sa va fi mult mai mare la ambele lungimi de undă,
astel încât determinarea concentraţiei celei de a doua substanţe se va
face cu erori. Aparatele moderne digitale au încorporate programe de
calcul ce permit determinarea simultană a concentraţiei sunbstanţelor
din amestec.
|