Friedrich Nietzsche

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

Sunt destul de cunoscute acum conceptele de Ubermeusch (supraom, fiinţă superioară) – de voinţă, de putere, îndemnul trăieÅŸte periculos! – toate reduse ulterior la sloganuri, se cuvine să fie recuperate ÅŸi rejudecate ansamblul operelor complete ale lui Nietzsche dacă vor căpăta semnificaÅ£ii juste în viitor. Cele mai profunde adevăruri despre Nietzsche, filosoful, se găsesc încrustate în metoda ÅŸi stilul său...

Friedrich  Nietzsche

(1844 – 1900)

         Se naşte la Rochen (Saxonia) în 1844. El studiază filologia clasică la universitatea din Bonn şi devine el însuşi profesor in 1869. Aceşti ani  sunt cei ai descoperirii lui Schopenhauer  si ai prieteniei , foarte curând înşelată, cu Wagner.  Starea sa de sănătate  nu-i va  mai permite  să lucreze, el ducând, din 1879, o viaţă de relativă solitudine  şi de călătorii (va face sejururi în Alpi, în Italia,  pe ţărmul Mediteranei), tulburat de eşecul relaţiei de dragoste  cu Lou Andreas  - Salome. El îşi continuă opera, în ciuda unor crize de suferinţă  repetate, întrerupte uneori de o mare bucurie. El  sfârşeşte  prin a se prăbuşi la Torino în 1889, victimă a unei crize de nebunie.  Luat sub îngrijiri  de către mama sa, el  se va izola în unsprezece ani de mutism si inconştienţă, până la moartea sa survenită  în 1900.

Multă vreme, Nietzsche  i-a incitat mai degrabă pe scriitori decât pe filosofi. O întrebare a planat asupra lui un timp  îndelungat: a fost el cu adevărat  filosof ?  „Mă întreb daca sunt filosof. Are asta vreo importanţă ?”.  Chestiunea îl  îndurera şi deseori  o lua în derâdere. Fusese odinioară profesor universitar de filosofie, ţinând  prelegeri despre Platon, Aristotel, precum şi despre filosofii presocratici.  Faima sa  de ateu militant a exclus orice şansă de a mai obţine un post similar în anii ulteriori. Cărţile  sale erau mult prea originale  şi mult prea şocante   pentru instituţiile clasice de învăţământ filosofic ca acestea să-l recunoască drept unul de-al lor. Gânditor de o exemplară atitudine morala, nobleţe a sentimentelor şi subtilitate, Nietzsche a fost  într-adevăr deosebit.

Ca filosof, destinul său a fost cumplit, deşi nu tocmai atipic. De îndată ce a murit, în 1900, tot felul de pseudofilosofi s-au năpustit sa-i devasteze creaţia  intelectuală şi să-i confere  înţelesuri nonfilosofice.

Ca scriitor, soarta lui Nietzsche  a fost mai blândă.  Autorii de opere literare l-au îndrăgit  şi l-au pus în valoare atât cât au putut.

Revolta lui împotriva tuturor concepţiilor absolute morale, religioase  şi ştiinţifice, dorinţa-i radicală de a emancipa fiinţa umană din punct  de vedere spiritual,  i-au incitat la lectură  pe unii cititori încă de la începutul secolului (trecut). Nietzsche a  ajutat generaţii succesive să se orienteze  şi să descopere soluţia cea mai potrivită conflictului  frecvent dintre instinct si autoconservare, care curmă tinereţea atât de brutal  şi de crud: Yeats, Lawrence si Gide, Joseph Conrad, Thomas Mann , J-P Sartre şi Michel  Foucault. El este în mod implicit  ostil oricărei forme de dogmatism politic sau de ideologie de masă. Lui i-a lipsit întotdeauna acea idealizare  a naturii umane  şi a abilităţii ei de a progresa puse la temelia socialismului, imperialismului şi pozitivismului din secolul al XIV- lea. În schimb filosoful era cât se poate de sigur:

„Omul e ceva ce trebuie depăşit „

Sunt destul de cunoscute acum conceptele de Ubermeusch (supraom, fiinţă superioară) – de voinţă, de putere, îndemnul trăieşte periculos! – toate reduse ulterior la sloganuri, se cuvine să fie recuperate şi rejudecate ansamblul operelor complete ale lui Nietzsche  dacă vor căpăta semnificaţii juste în viitor. Cele mai profunde adevăruri  despre Nietzsche, filosoful, se găsesc încrustate în metoda şi stilul său.

A fost un scriitor extravagant  si poate mai ciudat decât alţii deşi,  totodată mai binevoitor, cel puţin în viaţa personală. Izolarea, i-a însuflat,  uneori pentru a se face eficient, un sentiment maniac de ripostă. Poziţia sociala nedreapta în existenta concretă i-a exacerbat orgoliul şi simţul superiorităţii în aşa măsură încât îşi recunoştea afinitatea cu personajele oprimate ale  prozatorului rus Dostoievski.

Tensiunea dintre sens şi nonsens, dintre tablou, pictor şi persoana care percepe, menţine coeziunea operei lui Nietzsche ca de roman experimental. Scrisul este instrumentul, el se pretindea a fi cântăreţ şi dansator, filolog şi cărturar. El creează o muzică verbală, exprimată deci prin cuvinte, alină durerile,  subminează puterea de manipulare  a vorbelor şi gândurilor altor oameni şi îndeamnă umanitatea, care şi-a reprimat prea multă vreme imboldurile naturale, să accepte trupul cu plăcere. Preocuparea sa pentru detalii încântă sufletul. Este un ilustru miniaturist, aşa cum el însuşi a afirmat alta data despre Wagner.

Viaţa pentru Nietzsche era un limbaj pe care obişnuia să-l inventeze, un grai totodată muzical şi pictural. Existenţa însăşi reprezenta o forma inventată, cărţile sale atât de aproape de viaţă  au o sensibilitate spontană, sunt asimetrice, discontinue, strâns concentrice, deşi fără un centru evident. Ele reprezintă rodul unei minţi impetuoase şi al unei personalităţi divergente. Stilul constă din instantanee mentale minuţioase şi adesea geniale.

Pentru Nietzsche, istoria gândirii apusene reprezentă un neîntrerupt bal mascat şi costumat la care luau parte dogmele şi credinţele societăţii omeneşti îmbrăcate în arlechini. Cartea „ Dincolo de bine  şi de rău “ pare un simildiamant încrustat în trupul muribund al Europei  creştine. Filosofia era pentru el  o ocupaţie vitală, fermecătoare şi disperata, în cadrul  căreia  prefera să întrebuinţeze metafora decât să întocmească note de subsol la textele lui Platon. I se părea, de pilda, nostim şi semnificativ  să-l înfăţişeze pe solemnul Immanuel Kant, promotorul raţiunii transcedentale şi al datoriei morale absolute,  purtând o pălărie chinezească.

Nietzsche a scris  ca iubitor de viaţă şi ca om înzestrat cu destula  inteligenţă şi modestie pentru a-şi da seama ca umanitatea nu reprezintă în mod necesar punctul esenţial şi centrul esenţei pe aceasta  „jalnică şi mică planeta numita Pământ”. Orice credinţe imuabile îl umpleau de îndoială, întrucât nu exista decât două senzaţii de  bază: plăcerea şi durerea (fundament împrumutat şi consolidat de Freud).

Există filosofi care marchează în decisiv istoria gândirii: Nietzsche se aprecia ca fiind unul dintre aceştia. Opera sa, afirma el, era suficient de violentă pentru a genera în istoria umanităţii o ruptură comparabilă cu cea pe care a provocat-o mesajul lui Isus Cristos. Nu este deci uimitor faptul că problematizarea actuală a „post-modernităţii”, pentru a caracteriza ceea ce separă în mod ireductibil epoca noastră de epocile mai vechi, nu poate omite referinţele la Nietzsche. Unitatea filosofiei  lui este constituită în primul rând din condamnarea a tot ceea ce se gândise anterior sub numele de „metafizică”.

FILOSOFIA CRITICĂ

favorizează o viata decadentă căreia  îi  găsim expresia laica în ştiinţă, ca ultim refugiu al unui spirit  religios: ea presupune o credinţă nelimitată în adevăr. De la filosofia platonica până la pozitivismul ştiinţific, trecând prin morala creştină şi politică democratică, istoria occidentului se scrie ca o istorie a producţiilor omului resentimentului, care ne conduce spre nihilism şi spre „proclamarea morţii lui Dumnezeu”.

FILOSOFIA  AFIRMATIEI

                        Voind să  îi restituie statutul, dincolo de dispreţul nefundat al metafizicii,  Nietzsche ne descoperă această lume a sensibilului şi a corpului ca fiind  lumea „voinţei de putere”. Străbătut în întregime de voinţă de putere, universul este caracterizat  prin raporturi de forţe întotdeauna instabile, precare şi reversibile, de forme întotdeauna schimbătoare, care  apar şi dispar fără încetare, lume dionisiacă a durerii şi a beatitudinii: cum ar putea oare această lume să suporte ceva precum „fiinţa”, atâta timp cât ea este în perpetuă devenire? În  acelaşi timp însa, cum să nu cădem prada disperării în aceasta lume deschisă perpetuei distrugeri şi recreări, cum poate oare o voinţă să mai susţină o afirmaţie daca aceasta se prăbuşeşte, imediat ce este făcută, în vârtejul devenirii? Pentru a răspunde la această întrebare Nietzsche  invoca feţele artistului, cea a „veşnicei reîntoarceri” (anunţate de către  Zarathustra) şi cea a supraomului. Prin actul de a crea forme, artistul se înscrie în mişcarea  însăşi a voinţei de putere: în această lume în care totul nu este decât aparenţă, el repetă aparenta pentru ea însăşi. Ficţiunile meatfizicianului,  erau mistificatoare: ele voiau să ne facă să uitam voinţa de putere, propunând în schimb o „fiinţă adevărată transcendentă, în timp ce ficţiunile artistului ne relevă tocmai voinţa de putere „veşnica reîntoarcere”  (afirmând că tot ceea ce este obiect al unei voinţe autentice  se va repeta la infinit), se opune unei vanităţi totale, creează pentru voinţa de putere spaţiul în care ea se va putea  desfăşura în inocenţă totala a afirmării sale.

            Cronologie  comparativă

1819 – Arthur Schopenhauer  „Lumea ca voinţă şi reprezentare”;

1839 – Ludwig Fenerback  „Despre filozofie şi creştinism”;

1841 – Soren Kierkegoard  „Esenţa creştinismului”  si „Conceptul ironiei”;

1844 – Arthur Schopenhauer „Lumea ca voinţă….”  A II-a ediţie;

1844 – naşterea lui Nietzsche;

1845 – 1846 – Karl Marx  „Ideologia germană”;

1847 – Karl Marx  „Mizeria filosofiei”;

1848 – Karl Marx si Engels  „Manifestului Partidului  Comunist”;

1849 – moartea tatălui lui Nietzsche,  Carl;

1859 – Charles Darwin  „Originea speciilor”;

1865 – Nietzsche, student la Bonn;

1865 – 1866 – Nietzsche, student la Leipzig;

1867 – Marx  „Capitalul” vol I;

1867 – 1868 – serviciul militar sfârşeşte printr-un accident de călătorie;

1869 – Edward von Hartmann „Filosofia inconştientului”;

1869 – Nietzsche –profesor de filozofie clasica la Basel;

1869 – 1876 – se bucură de prietenia strânsă a soţilor Wagner;

1870 – serveşte ca sanitar în războiul franco-prusac;

1871 – prima perioada importanta de boala;

1872 – „Naşterea tragediei”;

1873 – 1876 – „Consideraţii inoportune”;

1876 – 1878 – ruperea legăturilor cu Wagner;

1877 – „Omenesc, prea omenesc”;

1879 – marcat de sănătatea-i şubredă, demisionează de la Universitatea din 

            Basel;

1880 – prima dintre cele 3 ierni (1880 – 1883 ) – în Genova fixează tiparul unei     

            vieţi itinerante, cu anotimpurile reci petrecute mai târziu la Nisa şi verile 

             în Alpii elveţieni;                                                                                                                              

1880 – „Călătorul şi umbra sa”;

1881 – „Zori de zi”;

1882 – „Ştiinţa veselă”;

1882 – Nietzsche o cunoaşte pe Lou Andreas-Salome şi cultivă insistent o

            prietenie pătimaşă;

1883 – Friedrich Engels – „Socialismul utopic si ştiinţific”;

1883 – moartea lui Wagner;

1883 – 1884 – înstrăinat de mama şi sora sa, inclusiv din cauza intrigilor  

            acestora,

              Nietzsche suferă un eşec în dragostea pentru Lou;

1883 – 1885 –„Aşa grăit-a Zarathustra”;

1885 – Elisabeth Nietzsche se căsătoreşte cu Bernard Forster;

1886 – „Dincolo de bine si de rău”;

1887 – „Genealogia moralei”;

1887 – Elisabeth si Forster emigreaza în Paraguay;

1888 – Nietzsche se mută de la Nisa la Torino (aprilie);

1888 – „Cazul Wagner”;

              „Amurgul idolilor”;

              „Ian Antichristul”;

               Engels, Ludwig Fenerback  şi sfârşitul filosofiei clasice germane;

1889 – „Ecce Homo”;

              „Nietzsche contra Wagner”;

1890 – Sigmund Freud „Interpretarea viselor”;

1900 – moartea lui Nietzsche;

1919 – Engels  „Principiile comunismului”;

1930 – Sigmund Freud „Angoasa în civilizaţie”.