Fiinta si neantul-Sartre

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

Dacă solidaritatea cu semenii mei înseamnă constrângere – cum ar fi să particip la un război pe care nu îl doresc ? - ,atunci libertatea mea nu se exprimă prin solidarizare, ci prin desprinderea de ceilalÅ£i; cât despre autoritatea divină, Sartre e ferm: există ceea ce decid, destinul nu e implacabil, ci e suma actelor mele de decizie, nu ezit, nu accept nici o altă autoritate decât propria conÅŸtiinţă ÅŸi prin asta îmi asum existenÅ£a...

Motto

 “În ceea ce ne priveşte,refuzăm

 să ne lăsăm sfâşiaţi între teză şi antiteză”

Sartre, “Fiinţa şi neantul”

Nu “Fiinţa sau neantul”, ci “Fiinţa şi neantul”; conjuncţia “şi”, în locul disjuncţiei “sau” , Sartre nu a dat expresie acelei alternative catastrofale sugerată de “sau”, ci unei posibile unităţi: integrarea fiinţei în neant şi a neantului în fiinţă. Aşadar, Sartre, din moment ce crede în ascendentul fiinţei asupra universului, susţine că personalitatea umană este pură potenţialitate, capabilă să  decidă ce există.

Nu există nici un fel de constrângeri fatale. Asupra mea nu acţionează nici o constrângere, absenţa libertăţii mele nu poate fi imputată nici unei legi sau cauzalităţi exterioare, supranaturală, implacabilă. Doar eu mă pot îngrădi. Sau, poate, ceilalţi oameni, semenii mei, dacă eu consimt prezenţei, existenţei lor în lumea mea. Realitatea, lumea îmi aparţine fiindcă numai eu pot decide ce e lumea; ce există pentru mine e ceea ce vreau, nimic nu  se poate impune voinţei mele. Aşadar, lumea e în mine,iar eu fiinţez în ea nu mai mult decât sunt dispus să accept. Tot ce există, există în mine (ceea ce doresc, ceea ce vreau, ceea ce consimt eu să trăiască).

Nu mi se întâmplă decât prin mine, deci port întreaga responsabilitate. Aceasta era  perspectiva pe care Sartre o oferea contemporanilor săi, sfâşiaţi între realitatea războiului şi nevoia de libertate.

Războiul ? Nu există decât în mâsura în care consimt să fac parte din el. Curaj din partea lui să afirme asta, într-o epocă în care numai pronunţarea cuvântului “libertate” căpăta un caracter subversiv.  Istoria, războiul nu sunt implacabile, sunt rezultatul unei conştiinţe, fie ea colectivă, deci umană, iar aceasta, acţionând împotriva conştiinţei mele, este singura constrângere. Aşadar, istoria nu este o realitate la care conştiinţa mea nu poate accede, ci este rezultatul felului de a gândi şi acţiona al unei epoci

Determinismului social, Sartre îi opune puterea conştiinţei individuale. Cum nu există decât ceea ce vreau, iar ceea ce vreau este parte din mine, dacă refuz războiul, el nu există !

Supunându-mă oricărei conştiinţe exterioare, nesustrăgându-mă războiului decis de alţii, înseamnă că l-am ales.

J. Romain: «În război nu există victime inocente.»

“A alege” simbolizează alegerea de sine; ceea ce există, există prin mine, este imaginea a ceea ce sunt eu. După Sartre, personalitatea umană este liberă să se aleagă din nou şi în orice clipă.

Refuzând implicarea oricărei puteri divine în existenţa de sine stătătoare a omului, Sartre crede că ceea ce i se întâmplă individului este rezultatul deciziei lui de a accepta sau nu forţa conştiinţei sociale sau determinismul istoriei.

Inexorabilul, implacabilul, “destinul” vechilor greci, ceea  ce se întâmplă deasupra puterilor omeneşti nu mai există, fiindcă Sartre asimilează ideii de libertate omul responsabil, libertatea nelimitată a celui decis să-şi păstreze libertatea cu orice preţ.

Conştiinţa individuală este singura autoritate  care guvernează existenţa, autoritate situată tot atât de departe de solidaritatea umană, ca şi de consolarea divină. Dacă solidaritatea cu semenii mei înseamnă constrângere – cum ar fi să particip la un război pe care nu îl doresc ? -  ,atunci libertatea mea nu se exprimă prin solidarizare, ci prin desprinderea de ceilalţi; cât despre autoritatea divină, Sartre e ferm: există ceea ce decid, destinul nu e implacabil, ci e suma actelor mele de decizie, nu ezit, nu accept nici o altă autoritate decât propria conştiinţă şi prin asta îmi asum existenţa.

Hotărăsc, realitatea este ceea ce există în conştiinţa mea singulară. Oare  conştiinţa mea e capabilă ea singură să construiască o lume suficientă ? Să fie negarea totală a constrângerilor sociale şi istorice, individualismul, egocentrismul exprimare a libertăţii ?

Supremaţia obiectelor, producţia de bunuri ce se dezvoltă în mod monstruos şi din ce în ce mai mult pentru ea însăşi, creând unele trebuinţe artificiale, repede înlocuite de altele noi, tot atât de efemere şi lipsite de justificare, reprezintă atribute ale lumii în care trăim. O societate de consum, civilizaţie a “gadget-ului”, a obiectului perfect inutil după câteva zile, să fie ea oare expresia dramei noastre existenţialiste ?