1
CONCEPTUL DE
“LIBERTATE”
ÎN GÂNDIREA FILOZOFICĂ
Sursa originală a dezbaterilor filozofice in jurul problemei
libertăţii
este sentimentul de libertate care acompaniază orice act voluntar .Puşi
în faţa
unor configuraţii diferite de fapte ,a
unor situaţii că putem decide ce vrem, că nimic nu este gata făcut, că
nimic nu
este de reînceput la fel, că reacţiilor noastre le este străin
automatismul lucrurilor
lipsite de conştiinţă.
Chiar
dacă ,plasat la nivelul deciziei si făcând abstracţie de rezultatele
obiective
ale ei,
sentimentul libertăţii este însoţit adesea de iluzia că
putem face ce vrem
că a decide fără constrângere exterioară
ar însemna si a decide sustrăgându-ne necesităţii ,acest sentiment
,,care nu
este altceva decât experienţa unui act în sine”, ne conduce spre
intuiţia
larg acceptată la nivelul „bunului
simţ”, că „libertatea voinţei s-ar cunoaşte
fără probe”(Descartes), şi
că s-ar reduce la un „dat imediat al conştiinţei” (Bergson).
Dar, analizând mai atent, constatăm că această
intuiţie este, ca orice intuiţie de altfel, neclară si ne aprobată .
Este de
ajuns sa ne întrebăm „ce
simţim atunci când ne simţim liberi” pentru
a ne da seama că aceluiaşi sentiment îi putem asocia un evantai larg si
eterogen de semnificaţii .Intuiţia este deci neclară .Şi ,întrucât ne
putem
face iluzii asupra resorturilor deciziilor noastre, întrucât putem să
considerăm alegerea noastră liberă, chiar atunci când ea a fost dictată
constrângător
de modelele culturale ,de criteriile sociale de valorizare , de
prejudecăţi sau pasiuni , de fenomene de
alienare ,ea nu este nici probantă. Intuiţia libertăţii pune problemă,
dar nu
se rezolvă .A trebuit să se desfăşoare un îndelung efort de meditaţie
filozofică pentru ca însăşi problema să fie formulată pertinent şi să
constituie cadru teoretic adecvat pentru realizarea ei .
În
dezbaterea teoretică a problemelor libertăţii s-au propus în istoria
gândirii
filozofice mai multe tipuri de soluţii .Vom prezenta câteva dintre ele
, nu în
ordinea lor cronologică, ci în ordinea în care trecerea de la o
interpretare la
alta ne permite să surprindem fazele prin care trece procesul progresiv
de
conceptualizare a libertăţii, străbătând itinerariul cuprins între
adeziunea
pasivă la impulsuri şi adeziunea activă la valori .
O
primă interpretare este cea în care apare LIBERTATEA
– SPONTANEITATE .Ea este prezentă la
gânditorii care identifică
libertatea în actele unice, irepetabile, izvorâte din impulsuri vitale
sau
emoţionale, sustrase constrângerilor exterioare şi inanolizabile
raţional. Este
libertatea – capriciu, libertatea bun – plac, sau mai precis, acea ,, liberte – jaillissement’’ (libertate-
ţâşnitură) exaltată de Bergson în cap.III din „ Essai
sur les donnees
immediates de la concience “.
Libertatea este
considerată ca
,, un dat imediat al conştiinţei “, ca facultatea inerentă a omului de
a se
raporta sintetic şi spontan la actele pe care le îndeplineşte, dând
curs
pulsaţiilor şi impulsurilor emoţionale care ,, ţâşnesc “
din ,, străfundurile
eului “
Pentru că definirea
este un act
exercitat de inteligenţa cunoscătoare,
iar libertatea este proprie actelor care ne socotesc suveran
constrângerile inteligenţei,
o definire a libertăţii devine principial imposibilă pentru cei ce o
reduc la
,, raportul spontan al eului concret cu actul “ . ,, Acest
raport este de nedefinit pentru că suntem liberi “ – scrie
Bergson, conştient că ,, orice definiţie
a libertăţii va da dreptate
determinismului”
Această
primă
interpretare a libertăţii este totalmente criticabilă. Omul care s-ar
considera
înafara constrângerilor şi-ar conferi atributul libertăţii oricăror
elanuri
spointane care ar confunda dorinţa cu voinţa şi ar da curs, fără
cenzură
raţională şi fără triaj axiologic pulsaţiilor vitale pornite din
abisurile subconştientului, s-ar supune,în
fond, unor
constrângeri tiranice ale unui determinism psihologic implacabil.Ar
deveni un
simplu automat, cu singura deosebire că, aderând tacit la principul CARPE DIEM, îşi creează iluzia de a fi
liber tocmai atunci când este redus la un simplu ,, obiect”
întrun angrenaj a cărui funcţionare îi scapă cu
desăvârşire, iar egocentrismul şi narcismul ar masca pierderea totală
,, a conştiinţei de sine”, a capacităţii de
alegere şi decizie, a intenţiei de a înţelege necesitatea. Putem spune
că
această concepţie, a unei libertăţi – spontaneitate , caută libertatea
exact la
polul opus ei.Adeziunea pasivă cvasiautomată la impulsuri spontane ne
plasează
într-o zonă a nonlibertăţii, în afara oricărui indiciu al manifestării
ei, cel
mult în pragul dincolo de care începe anevoiosul proces progresiv de
eliberare.
Trecând
de
acest prag, întâlnim o a doua modalitate de interpretare : LIBERTATEA - INDIFERENTA –. O întâlnim
anticipată de stoici, reluată ân formula lui Duns Scott: ,,
liberum arbitrum
indifferentiae”, mai târziu în ,, Tratatul
asupra liberului arbitru “ al lui Bossuet întâlnim relativ recent,
unele
incidenţe şi la Albert Camus : ,, Le
mithe de Sisyphe” , dar prin caracteristicile sale esenţiale,
concepţia lui
Camusse încadrează într-o altă modalitate de tratare a libertăţii ce
v-a fi
analizată la locul cuvenit.Libertatea este definită deci, din această
perspectivă, ca facultatea de a decide fără a fi determinat de nici un
mobil
sau motiv. Ea presupune deci un act voluntar de dominare a impulsurilor şi
a pasiunilor, eliberarea de prejudecăţi şi iluzii, de orice solicitări
constrângătoare asupra eului, care putea să privilegieze un mobil de
acţiune,
faţă de altul.Nu indiferenţa involuntară sau patologică
(schizofrenică), ci
indiferenţa deliberată, voluntară este indiciul unei asemenea
libertăţi, care
are drept corolar pentru Bossuet refuzul sistematic al angajării, iar
pentru M.
Merteau Ponty disponibilitatea şi
angajarea permanentă, ca expresie a tendinţei de autoafirmare a eului,
care
înţelege lucid să compenseze prin cantitatea experienţelor, lipsa unor
repere
de ierarhizare calitativă. A fi liber ar însemna deci, pentru
partizanii „indiferenţei”, a acţiona în afara
oricărei raţiuni cu privire la conţinutul actului care urmează a fi
realizat, a
avea puterea de a dobândi independenţă, în raport cu orice mobiluri şi
implicit, în raport cu orice ordine a cauzelor, a fi mereu tu însuţi.
Este uşor de sesizat că şi o asemenea
interpretare este precară. Ea exaltă ca o perfecţiune a voinţei ceea ce
este ,
în fond, o deficienţă a cunoaşterii. Ea întreţine iluzia că a acţiona (
sau a
nu acţiona ) fără motive, înseamnă a sustrage acţiunea ( sau refuzul ei
) unor
determinări cauzale, confundând eliberarea de constrângeri ( posibilă
)cu o
iluzorie eliberare de necesitate. Ea desconsideră faptul că nu te poţi
domina
pe tine dacă nu domini, prin cunoaştere şi acţiune eficace, ambianţa
guvernată
de un determinism pe care ,, indiferenţa
„ nu-l opreşte nici să acţioneze şi nici să refuze acordul proiectelor
noastre,
cu realizarea lor. Totodată, ea se sprijină pe ipoteza subiacentă, greu
de
susţinut, că trăim într-o lume fără repere axiologice, în care toate
alegerile
sunt echivalente. Ori, dacă ar fi aşa, alegerea între variantele de
acţiune nu
are sens, decizia devine arbitrală, iar libertatea imaginară.
Respingând
această interpretare, nu putem însă să nu menţionăm că ea surprinde,
totuşi, un
prim grad al libertăţii: libertatea implică puterea voinţei umane de ,,
a pune între paranteze „ automatismele
impulsurilor, de a nu accepta pasiv să dea curs oricăror solicitări ale
eului,
de a le domina cel puţin prin detaşare şi disponibilitate, cât timp îi
este inaccesibilă
dominarea autentică, realizabilă prin cunoaştere şi valorizare.
,,Această
indiferenţă – cum spune Descartes – este gradul cel mai de jos al
libertăţii” –
( Meditations
touchant la philosophie premiere
„ – in
Ouvres choisies – Paris –pag.113-114). Si tot autorul MEDITATIILOR
METAFIZICE comentează : ,, Căci, dacă eu aş cunoaşte
întotdeauna, cu claritate ,ceea ce este adevărat şi
ceea ce este bun, nu aş mai fi
niciodată în dificultate deliberând ce judecată şi ce alegere ar trebui
să fac,
şi astfel aş fi în întregime liber, fără să fiu vreodată indiferent”.
O a treia interpretare ne situează cu un
pas mai departe în itinerariul pe care conceptul de libertate îl
străbate
pentru a accede în orizontul axiologic. Intâlnim, de această dată,
identificarea libertăţii cu LIBERUL ARBITRU. Libertatea încetează a mai
fi doar
autostăpânire şi devine o forţă propulsatoare .Ea încetează să mai
reziste
printr-o indiferenţă olimpiană, oricăror opţiuni axiologice. Acum ,
valorile cu
polaritatea şi ierarhia inerentă lor, solicită eul, şi alegerea între
alternative neechivalente şi neindiferente se impune. Pentru o asemenea
alegere
voinţa are în această fază pretenţia de a-şi fi propriul ghid, de a se
sustrage
oricăror determinaţii necesare pentru a decide să facă, sau să nu facă
ceva. Voinţa
apare ca putere a unui început absolut ca o cauză primară capabilă să
arbitreze
şi să efectueze prin virtuţile ei intrinseci, orice alegere între
solicitări
diferite sau contrare. Voinţa este ridicată la rang de liber arbitru al
actelor
umane. ,, Sunt liber, fiindcă fac ce vreau „ – v-a spune
orgolios personalistul
Renouvier, dând o formulare şocantă conceperii liberului arbitru. Mai
precis
însă, cum remarcă Maxime Glausdorff în ,, Determinarea teoriei generale
a
valorii „ pag. 67 : ,, se poate concepe
libertatea, sub aspectul liberului arbitru, ca fiind
puterea absolută de a alege în ceea ce este aprioric considerat
bine sau rău „ . Liberul arbitru n-ar fi
deci, în fond, nimic altceva decât facultatea umană de a decide între
mai multe
posibilităţi de acţiune, neechivalente , graţie capacităţii voinţei de
a nu se
supune unor determinări necesare, extrinseci, şi de a-şi impune
suveranitatea
absolută.
Orgoliul voinţei umane de a se erija în ,, cauză
primară ” şi a desconsidera determinismul, se plăteşte scump,
cu preţul convertirii unei libertăţi imaginare într-o dependenţă
absolută faţă
de necesitate.
1
Desigur, omul este liber, cum spunea Schopenhauer , să vrea
ceea ce vrea,
dar el nu este liber să facă orice vrea. Dacă atunci când îşi
elaborează
proiectul, alegând voluntar una sau alta din posibilităţile de acţiune,
el
desconsideră necesitatea, aceasta „ se
răzbună „ asupra rezultatelor acţiunilor sale, care nu vor concorda
cu cele
scontate. ”Libertatea absolută nu poate deci
produce o operă pozitivă sau o faptă
pozitivă „ remarca, pe drept
cuvânt Hegel în „Fenomenologia spiritului„.
Pentru a acţiona cu adevărat liber, putând să-şi
realizeze proiectele sale fără a fi stânjenit de necesitate, omul nu
are decât
o singură cale : să nu o nesocotească, să o cunoască şi să o
interiorizeze la
nivelul mobilurilor, care prezidează opţiunea pentru o variantă
posibilă de acţiune.
Doctrina liberului arbitru închide însă calea de acces spre o autentică
libertate de acţiune pentru că asociază fără temei descoperirea
virtuţilor de
creativitate ale subiectivităţii umane cu abandonarea determinismului.
A patra interpretare a conceptului de
libertate tratează libertatea exclusiv ca LIBERTATE
EXISTENTIALA ( subiectivă ) şi dacă
nu
în ordine istorică, în ordine logică se situează undeva pe traiectoria
care
aduce dinspre libertatea – indiferenţă şi liberul arbitru spre
libertatea morală
( obiectivă ). Ea reprezintă o dominantă a unor analize ample,
efectuate de
gânditori cu o formaţie spirituală eterogenă, dar care, grosso modo,
pot fi
subsumaţi unuia dintre cele mai semnificative curente ale filozofiei
contemporane: existenţialismul. Punctul de plecare al concepţiei
existenţialiste despre libertate este OMUL
, cu trăirile lui, cu experienţele lui de viaţă. Omul
redus de Husserl la o conştiinţă pur
transcedentală, devine o fiinţă tensionată
emoţional şi cu o alcătuire completă
globală.
Astfel, pentru existenţialism libertatea devine un
„ dat antologic”, o structură constitutivă şi inalienabilă a omului,
fiind
centrată pe experienţa trăită a fiinţei umane. Pentru autorul lucrării
„ L’elve et le Neant” , a fi
om este echivalent cu a fi liber. „
Libertatea mea – scrie Sartre – nu este o calitate supraadăugată
întrucât omul
este o conştiinţă ( un „pentru sine”
, spune Sartre) iar fiecărui „ pentru sine „ ( pour soi) îi este
caracteristică
tendinţa de a se interoga asupra fiinţării, de a se smulge înafara ei (
prin
îndoială, prin detaşare critică, prin suspendarea judecăţii ) şi de a o
neanaliza”.
Această posibilitate
pentru realitatea umană de a „ secreta un
neant „ este, după Sartre, libertatea
.Intr-o asemenea interpretare, omul
este liber pentru că în el şi pentru el, existenţa precede esenţa deci,
pentru că nu există o esenţă umană
prealabilă
actelor şi trăirilor sale, prin care omul este ceea ce v-a face,
datorită
acelei puteri de „neantizare” despre care vorbea Sartre .Omul are,
desigur, un
trecut, dar el poate să-l accepte sau să-l refuze, să-i dea o
semnificaţie sau
alta. El se găseşte plasat într-o anumită situaţie, dar el decide şi
cum să
intre în ea , şi ce sens să îi dea O asemenea libertate este totală,
încetează
să mai fie un privilegiu al voinţei, fiind proprie şi pasiunilor,
emoţiilor, oricăror experienţe în care
individul îşi
asumă responsabilitatea alegerii şi se angajează cu autenticitate.
La rândul său, Karl
Jaspers, considera că existenţa umană „ autentică”
presune orientarea omului spre sine, ocolirea frământărilor cotidiene,
care
l-ar plasa pe om în raporturi cu lumea lucrurilor, conferindu-i doar o
existenţă „neautentică” .Omul nu s-ar putea cunoaşte decât prin aşa
numita
lectură a „ cifrului „ pe care îl oferă
experienţa trăită, îndeosebi „ situaţiile limită „ ( cum sunt eşecurile
), când
tensiunea cerinţelor antinomice ale „
zilei „ şi „ nopţii „ atinge
apogeul şi când omul, în faţa refuzului realului de ai realiza
proiectul devine introvertit şi
intuieşte în stări de mare tensiune emoţională, caracteristicile
alegerilor
sale libere, lipsite de repere axiologice, misterul său. Libertatea
existenţială, căutată de Jaspers prin renunţarea la pretenţiile de a
raţionaliza universul şi retragerea narcisistă în dimensiunile vieţii
interioare, întâlneşte în acest punct interpretarea sartreiană a
libertăţii, ca
„ perpetuă interiorizare, neantizare şi subiectivizare a contingenţei care
astfel modificată, trece în întregime „ în gratuitatea alegerii „.
Datorită însă erorii
metodologice pe care o comite concepţia existenţialistă în
interpretarea
libertăţii existenţiale,( prin ignorarea dialecticii elementului intern
şi
extern a elementului subiectiv şi obiectiv) ea nu poate străbate mai
departe
itinerariul către înţelegerea libertăţii ca putere de creare a
valorilor,
deoarece nu numai că nu găseşte cu şi interzice „ de plano
„ însăşi căutarea unor repere axiologice obiective ale
alegerilor umane. Situaţia este paradoxală: existenţialismul exaltă
libertatea
umană, dar o libertate fără puncte de sprijin în realitate, fără repere
axiologice şi care de regulă conduce la eşec.
Chiar dacă unele lucrări
ale lui Heidegger sau Jaspers sunt un fel de „ staţii
seismologice „ de înregistrare subtilă şi fină a
înstrăinării umane, iar Sartre s-a dezis public de concepţia despre
libertate
în „ L’elve et le Neant”, făcând apel, sub influenţa vădită a
prestigiului
crescând al filozofiei marxiste, existenţialismul păcătuieşte, în
oricare
dintre variantele sale mai vechi sau mai noi, prin faptul că identifică
libertatea cu alegerea, redusă la un act gratuit. Iată în întregime
argumentarea lui Sartre „Omul e condamnat să fie liber. Condamnat
pentru că nu s-a creat el însuşi şi totuşi e liber pentru că ,odată
zvârlit în
lume, el este responsabil de ceea ce face ... Omul, fără nici un
sprijin şi
fără nici un ajutor, e condamnat, în fiecare clipă, să inventeze omul” .Logica vieţii conduce personajele
sartriene care se autoiluzionează că ar
fi libere să-şi inventeze viaţa cum vor, angajându-se în acţiuni
obsedate de
fascinaţia actului, de dorinţa de a înfăptui ceva care să poarte
pecetea
subiectivităţii lor, spre o totală discordanţă între intenţii şi
realizare. Si
Goetz ( din „ Diavolul
şi bunul Dumnezeu „ ) şi Hugo ( din „ Mâinile
murdare „ ) şi Frantz von Gerlach ( din „Sechestratul
din Altona „) şi Mathieu de la Rue ( din „Drumurile
libertăţii „) sunt sistematic
frustraţi de consecinţele actelor lor.
Si atunci Mathieu de la Rue îşi va converti orgoliul egotist al unei
libertăţi
fără fundament într-o jalnică lamentaţie : „ s-ar spune că
cineva îmi fură urmările actelor mele ; totul se
petrece ca şi cum aş putea mereu să o iau de la
început „ . Iar Antoine Roquetin, personajul principal din romanul
lui
Sartre : „ Greaţa” , va recunoaşte în
momente de luciditate : „ Eu sunt liber pentru că eu nu pot să
fac ce vreau „ . Este în aceste replici cheie ale personajelor
sartriene, o sublimă autorecunoaştere a esenţei existenţialiste despre libertate.
Libertatea existenţialistă
ne conduce astfel până la limita în care se impune trecerea la o nouă
interpretare a libertăţii.
Ajungem
astfel la o a cincea interpretare
a libertăţii : LIBERTATEA
DE ACTIUNE .Această
interpretare încearcă să treacă dincolo de libertatea
internă (subiectivă ) a omului,
exprimată în
posibilitatea de a alege dintr-un evantai de posibilităţi şi de a
decide fără
constrângeri exterioare, către libertatea de acţiune (obiectivă )a
omului,
exprimată în posibilitatea de a realiza efectiv
, în mod liber acordul, nestânjenit de constrângeri exterioare
între
scopul PROPUS şi obiectivul REALIZAT. O asemenea interpretare străbate
ca un
fir roşu întreaga istorie a gândirii filozofice, fiind prezente
implicit la
Descartes, la Lubnitz – în dictonul său : „ eşti
cu atât mai
liber cu cât acţionezi mai mult după raţiune” – şi explicit la
Spinoza
şi la Hegel, care au impus cugetării filozofice formularea , azi
devenită
aforistică : „ libertatea este necesitatea
înţeleasă „ .
Libertatea nu mai apare acum ca o facultate originară,
aparţinând în mod
egal tuturor oamenilor, ci ca un privilegiu a aceluia care s-a eliberat
de
constrângeri exterioare şi de servituţi interioare
( ignoranţă, pasiune oarbă,
impulsuri instinctive, prejudecăţi) putând realiza nestânjenit , deci
liber,
tendinţa conştientă către înfăptuirea scopurilor asumate. Dar ,
întrucât aceste
scopuri nu reprezintă rezultatul capriciului subiectivist sau bunului
plac al
omului, ci apar din condiţii obiective ale vieţii omul, libertatea de
acţiune
în realizarea scopurilor – nestânjenită de necesitate – depinde de
măsura în
care necesitatea a fost cunoscută, interiorizată în mobilurile acţiunii.
Astfel înţeleasă,
libertatea marchează trecerea de pe planul ignoranţei pe planul
cunoaşterii
(Spinoza ) şi totodată, trecerea din încorsetarea unor mobiluri egoiste
, în
orizontul acţiunii prin care se realizează conştient necesitatea
istorică
universală (Hegel ).
Tocmai pentru că este o
fiinţă caracterizată prin praxis , omul
poate deveni şi altceva decât ceea ce-l face
să fie ceea ce este. Cunoaşterea
raţională, integrată în conştiinţa umană totalizantă şi
participantă, devine deschizătoare de
orizont axiologic în care se realizează corespondenţa între rezultate
şi scop,
dintre finalitatea conştientă şi determinaţiile obiective. In limitele
evantaiului de posibilităţi pe care îl deschide necesitatea nimic nu
este
dinainte jucat şi nimic nu se joacă fără el, fără acel plus pe care îl
introduce creativitatea omului, care a reuşit să străbată itinerariul
care
desparte un individ totalmente condiţionat de o persoană aptă să
restituie prin
acţiunile sale altceva decât totalitatea pe care a
primit-o în condiţionarea sa.
Libertatea este aşadar,
tocmai acest itinerar între două adeziuni . o adeziune pasivă la
impulsurile
totale ale eului care se abandonează condiţionărilor sale şi o adeziune
activă
la idealuri asumate conştient şi devenite călăuze de acţiune creatoare
sprijinită pe cunoaştere, conjugată cu voinţa de a promova, de a
realiza în mod
conştient valori.
Ca o concluzie ne raliem opiniei lui G. Guruitch care afirma
că : „ libertatea
umană constă într-o
acţiune voluntară, clarvăzătoare, inventivă
şi creatoare, care călăuzită de propriile-i lumini şi izvorâtă din
focul
actului însuşi , se străduieşte să depăşească, să răstoarne şi să
sfărâme toate
obstacolele şi să modifice, să întreacă şi să creeze din nou, toate
situaţiile
„ – Determinism social şi libertate umană - .
|