1
Problema
determinismului în ştiintele contemporane ale naturii
Cercetarea
categoriilor care constată şi explică caracterul determinat al
proceselor reale
(materiale şi spirituale sau rezultând din împletirea materialului cu
spiritualul) şi mecanismele determinării ne permite să privim asupra teoriei
determinismului, gândită sub două aspecte:
Ø
ca
determinism universal, căruia i se înglobează
determinismele parţiale ale diferitelor nivele ale existenţei
Ø
din
punctul de vedere ale determinismelor complexe, proprii
fiecărui nivel de structurare a existenţei în parte
Se poate vorbi de aceea, la nivelul actual al
cercetărilor, şi de un determinism global, caracteristic
fiecărui nivel
de organizare a existenţei în veşnică devenire, şi apoi de corelaţiile
dintre ele,
semnificative mai ales pentru nivelele superioare, înglobatoare.
Cele mai esenţiale verigi ale explicării
deterministe
le reprezintă nivelul fizic (incluzând oarecum pe cel chimic), nivelul
biologic
şi cel al activităţii umane, în care se desprinde raportarea omului al
determinismul global, cosmic şi includerea sa în determinismul cel mai
complex
din câte ne-a fost dat să cunoaştem, determinismul social.
Orice cercetare a determinismului în
fizică
porneşte de la caracterizarea determinismului mecanic laplacean ca
teorie a
necesităţii absolute, a legilor de fier, a identităţii desăvârşite
dintre efect
şi cauză, a explicării relaţiilor dintre obiecte şi a succesiunii
stărilor
printr-o liniaritate perfectă sub acţiunea unor cauze exclusiv
exterioare. În evoluţia
gândirii fizice, teoria electromagnetismului a întărit ideea
materialităţii
relaţiei cauzale prin reliefarea acţiunii din aproape în aproape, iar
teoria
restrânsă a relativităţii a reliefat dependenţa efectului de cauză şi,
conform
celor mai răspândite păreri, a anteriorităţii cauzei în raport
cu
efectul. Dar ambele teorii rămâneau compatibile, în fond, cu tezele
cauzalităţii liniare, a necesităţii în succesiune şi în repetarea
fenomenelor,
teze susţinute de determinismul laplacean. Ideea necesităţii absolute
în
desfăşurarea evenimentelor fizice a fost zdruncinată începând cu a doua
jumătate a secolului al XIX-lea de studiul fenomenelor calorice, studiu
care
evidenţia natura statistică a celui de-al doilea principiu al
termodinamicii. Este adevărat că sub influenţa gândirii predominant
metafizice,
din care fizica nu se smulsese încă, statisticitatea
fenomenelor
termodinamice a fost multă vreme interpretată ca rezultat al ignoranţei
umane,
deci în spiritul materialismului metafizic, continuând să domine
speranţa unei
ireductibilităţi a comportamentului statistic la cel dinamic.
Lovitura de graţie în interiorul fizicii
o
primeşte determinismul mecanic din partea fizicii microcosmosului, în
primul
rând din partea creatorilor mecanicii cuantice nerelativiste. Câteva
caracteristici fundamentale ale mecanicii cuantice încă din primele
decenii ale
constituirii sale obligau la părăsirea modelului determinist propriu fizicii clasice.
Astfel, în mecanica cuantică nu se mai putea
determina
concomitent, ca în cea clasică, viteza şi poziţia obiectului în
mişcare. Relaţia
de nedeterminare, stabilită de Werner Heisenberg, reliefa deci
limitele
aplicabilităţii legilor fizicii clasice în microcosm, natura deosebită
a
microobiectelor.
În esenţă, datorită naturii
corpuscular-ondulatorii a
microobiectelor, comportamentul acestora din urmă se deosebea calitativ
de
comportamentul punctelor materiale din mecanica clasică. Natura
corpuscular-ondulatorie a microobiectelor era răspunzătoare, în ultimă
instanţă
de comportamentul statistic al obiectelor studiate de mecanica
cuantică.
Cauzele statisticităţii comportamentului au fost, în general, căutate
atât în
structura internă a microobiectelor, cât şi în interacţiunile de tip
micro şi
macro cu aparatele experimentale.
Interpretarea statistică a proceselor din mecanica cuantică a
însemnat respingerea
determinismului rigid. Această respingere s-a făcut iniţial în
numele indeterminismului
absolut, teoretizat mai cu seamă de orientări filozofice extremiste
care
căutau sprijin pentru poziţiile lor la temelia constituenţilor
materiei. Şi
dacă, la începutul secolului al XX-lea, electronul, ca atom de
electricitate,
era declarat “aliat” al idealismului (în varianta sa spiritualistă), în
deceniul al treilea al secolului nostru nu puţini sunt filozofii
subiectivişti
care aveau să argumenteze pretinsa libertate absolută de voinţă,
conduita
absolut arbitrară a fiinţei umane, căutându-i temelia în libertatea de
voinţă a
microobiectelor, în absenţa oricărei determinări la nivelul
microcosmului, în absolutizarea
hazardului pur. În această tentativă au găsit sprijinul parţial al
teoreticienilor fizicieni, care, căutând semnificaţiile reale ale
noilor
descoperiri, dezvoltau unele aspecte ale dialecticii realului, rămânând
totuşi
în bună măsură tributari fie subiectivismului convenţionalist, fie
indeterminismului.
Grăitoarea din acest punct de vedere poate fi
evoluţia
interpretărilor lui Niels Bohr şi Werner Heisenberg, principalii
reprezentanţi
ai interpretării cunoscute sub denumirea de “şcoala de la Copenhaga”.
În
esenţă, şcoala de la Copenhaga pleacă de la constatarea firească a
faptului că
noile date de experienţă impun renunţarea la conceptul de cauzalitate
mecanică
şi al determinismul clasic, impunând deci o nouă interpretare. Este
drept că
anumite formulări imprecise au lăsat să se întrevadă o tendinţă de a
identifica
determinismul în general cu cel mecanic, cauzalitatea în general cu
cauzalitatea mecanică. De aici, poate, şi denumirea relaţiei stabilite
de
Heisenberg ca “relaţie de nedeterminare” sau “relaţie de imprecizie”
ori
“relaţie de incertitudine”. Prima denumire viza mai cu seamă
raporturile ontice,
celelalte două relaţia dintre procesul cunoaşterii şi relaţiilor reale.
O examinare mai atentă a poziţiilor teoretice
susţinute de aceşti doi creatori de şcoală relevă însă un sâmbure
viabil de
interpretare, şi anume conştiinţa nevoii de a păşi pe calea
interpretării
dialectice în mai multe direcţii prin sublinierea varietăţii
calitative a
cauzalităţii în fizică, deci prin sublinierea deosebirilor
în
procesele de generare din fizica microcosmului în raport cu cercetarea
macrocosmosului. La teza diferenţelor calitative ale relaţiilor cauzale
se
adaugă apoi teza rolului important pe care îl joacă factorul
întâmplător în
domeniul cuantic şi, de aici, cea a decalajului existent între stările
potenţial-posibile şi cele reale. Rolul crescând al factorilor
întâmplători
apărea clar mai ales prin reliefarea faptului (tipic pentru şcoala de
la
Copenhaga) că legile statistice sunt esenţiale în mecanica
cuantică.
Toate acestea s-au concentrat într-o interpretare ce se declara indeterministă,
pentru că la temelia sa era aşezat comportamentul întâmplător
al
microobiectelor. În spirit indeterminist, legea statistică era
teoretizată ce
lege a întâmplătorului total, opusă determinismului (atât în explicarea
localizării particulelor elementare, cât şi a momentului dezintegrării
atomice).
Ca o reacţie la interpretările indeterministe
au
apărut tendinţele deterministe în diverse variante, fie aceea a
reînvierii
determinismului tradiţional în fond (L. de Broglie, J.P. Vigier, D.
Bohm), fie
tendinţa de a dezvălui aspectele complexe de determinare, de ordine,
dar într-o
împletire reală cu cele de hazard, de dezordine, într-un determinism
statistic, cu încercarea de a teoretiza, alături de semnificaţiile
deterministe ale legii statistice, şi pe cele ale cauzalităţii
statistice.
Aceste interpretări din urmă insistau asupra caracterului
obiectiv al statisticităţii fenomenelor din microcosm şi asupra esenţialităţii
comportamentului probabilistic, esenţialitate înţeleasă ca
ireductibilitate la comportamentul dinamic (aşa cum presupunea direcţia
deterministă tradiţionalistă). Cauzele acestui comportament
esenţialmente statistic
nu mai erau căutate, ca în fizica tradiţională (cu deosebire
termodinamică), în
interacţiunea dintre procese mai mult sau mai puţin independente între
ele, ci
în primul rând în alcătuirea microobiectelor şi numai după
aceea în
interacţiunea cu aparatele de înregistrare.
Desigur, interpretarea
determinist-statistică este
net superioară determinismului rigid, ea luând în considerare şi
aspectele
întâmplătorului. Dar ea nu oferă suficiente
temeiuri pentru a identifica determinismul teoretic global
cu cel
statistic. Determinismul statistic constituie un aspect al
determinismului global, dar el nu elimină cu totul din existenţă pe cel
dinamic. În corelarea dintre ele stă tocmai superioritatea modului de
gândire
dialectic.
1
Desigur, din perspectiva zilei de astăzi
se poate
glumi şi pe seama unei anumite incapacităţi a lui Max Planck de a
înţelege
jocul hazardului în microcosm şi pe seama poziţiei lui A. Einstein,
care nu
putea nicidecum să accepte că “bunul dumnezeu dă cu zarul”; se poate de
asemenea glumi pe seama gândirii prea tradiţionaliste a lui Louis de
Broglie.
Dar nu se poate contesta total existenţa unor aspecte dinamice
ale
realităţii în microcosm, după cum nu se poate contesta elementul de
necesitate,
de ordine fixat în legile statistice ale lumii microcosmului. De
altfel,
principalele progrese ale fizicii microcosmosului din ultimele decenii,
ce
deosebire ale fizicii particulelor elementare, relevă că la temelia lor
se află
rodnica idee metodologică a cauzalităţii şi constantele ca expresie a
ordinii.
Este suficient să amintim că studiul notelor esenţiale ale tuturor
particulelor
elementare este clădit pe ideea unei constante a masei, a energiei, a
sarcinii
electrice, a momentului magnetic etc., care, îmbinate, oferă imaginea
unei
anumite clase de particule elementare. Pe ideea lanţurilor cauzale
reale se întemeiază
apoi cercetările complexe, mediate, ale seriilor cauzale sau ale
încrucişării
seriilor cauzale, care permit fiinţei umane să descifreze tainele
microcosmosului.
Departe de a anula ideea fundamentală de
necesitate,
de ordine şi de cauzare, fizica microcosmosului oferă terenul unor
ample
teoretizări referitoare la universalitatea acestor trăsături, evident
corelate
cu cele ale întâmplătorului, ale dezordinii de diferite grade
şi nivele.
Acelaşi drum complicat l-a avut şi explicarea
determinismului
biologic, mai cu seamă începând cu mijlocul secolului trecut, de
când s-a
pus în mod amplu în discuţie rolul factorului întâmplător în
evoluţia
biosferei. Şi în domeniul biologiei, determinismului liniar
(materialist sau
spiritualist) i s-a opus indeterminismul total, pentru ca
treptat să
biruie imaginea mai complexă a determinismului, în care
aspectele
dinamice şi cele statistice se întrepătrund şi în care se poate vorbi
de nivele
proprii ale necesarului şi întâmplătorului, deosebite de fizica
microcosmului,
de fizică şi de chimie în general.
Explicaţiile
deterministe sau indeterministe trebuiau să aibă în vedere fenomenul uluitor
al corespondenţei organismelor vii cu complexitatea condiţiilor
de
viaţă, cu complexitatea mediului, lămurind, pe de o parte, stabilitatea
structurilor şi pe de alta variabilitatea şi orientarea în ultimă
instanţă
progresivă a mecanismelor variabilităţii şi a stabilităţii.
În interpretările deterministe s-au
conturat în
biologie două extreme. Ectogeneza susţine evoluţia sub acţiunea directă
a factorilor externi, în sensul că factorii de mediu provoacă, în
ultimă
instanţă răspunsurile riguros determinate ale organismului şi că
efectele
fiziologice şi morfologice ale acestor acţiuni sunt moştenite de
urmaşi. În
această direcţie de gândire predominant mecanicistă, se contestă sau se
minimalizează contribuţia factorilor interni. Lamarckismul
şi
toate variantele neolamarckiste se înscriu în acest mod de interpretare.
La cealaltă extremă se află teoria autogenezei,
care pune în întregime constanţa trăsăturilor ereditare şi variaţia lor
pe
seama unor cauze exclusiv interioare. Orientarea a fost
predominant
idealistă, căutând factorii de determinare de obicei în entităţi
nemateriale:
forţă vitală, entelehie, elan vital, psihoid etc. Orientarea
autogenetică este,
în fond, un răspuns categoric la determinismul reducţionist mecanicist
şi
urmăreşte în general să salveze
specificul calitativ al structurilor biologice şi al mecanismelor
genetice
prin factori nemateriali.
Împotriva extremelor (“totul vine din
afară”,
“totul vine dinăuntru”) s-au aşezat explicaţiile dialectice mai
complexe,
încercările de a descifra în interacţiunea atât de variată a biosferei,
inclusiv organismul ca sistem, cu mediul ambiant, mecanismele reale,
care pot
răspunde şi de uluitoarea stabilitate a organismelor, de marea lor
capacitate
de diversificare şi de marea lor capacitate de adaptare.
În încercările explicărilor
materialist-dialectice,
la loc de frunte se înscrie teoria darwinistă, care ia în considerare doi
factori: natura organismului şi natura condiţiilor de existenţă,
factori în
care necesarul şi întâmplătorul se împletesc. Astfel, pentru Darwin,
punctul de
plecare al diversificării biosferei îl reprezintă variaţiile ereditare
cu
caracter individual, care sunt filtrate de acţiunea selectivă a
interacţiunii
organismului cu mediul. Noul apare ca rezultat al interacţiunii
genotipului cu
mediul (iniţial întâmplător), dar se fixează în genotipul populaţiei,
fiind
regizat de selecţia naturală. La Darwin se vede limpede deja nevoia de
a corela
acţiunea factorilor întâmplători diversificatori, cu tendinţele
necesare ale
evoluţiei speciilor.
Semnalarea şi teoretizarea darwinistă a
prezenţei
factorilor întâmplători în domeniul biosferei a avut ca urmare în a
doua
jumătate a secolului al XIX-lea, o dezvoltare predominant indeterministă
la neodarwinişti, o dezvoltare care, prin unele variante, se menţine
chiar până
astăzi. Opunându-se permanent determinismului mecanic, adepţii
direcţiei
indeterministe în biologie ajung să absolutizeze rolul întâmplării
pure
în mai multe sensuri:
Ø
declarând variaţia ereditară
individuală, mutaţia
ereditară, ca rezultat al unor inexactităţi pur întâmplătoare
de
transmitere a structurilor ereditare
Ø
considerând că aceste mutaţii, odată
fixate,
produc efecte absolut întâmplătoare în raport cu necesităţile
organismelor, deci în sensul că nu sunt de loc corespunzătoare (ci dimpotrivă)
nevoilor de adaptare la mediu şi de perfecţionare a acestei adaptări.
Uneori, ca în
cazul lui
Bergson, teoria evoluţiei creatoare de permanenţă noutate este
corelată
cu rolul factorului întâmplător astfel înţeles, ceea ce contribuie la
absolutizarea iraţionalului existenţei în general.
Modul metafizic de gândire în multe interpretări
contemporane asupra evoluţiei biologice constă mai cu seamă în legarea
fenomenelor absolut întâmplătoare de altele absolut necesare.
Astfel, de
pildă, mutaţiile sunt socotite absolut întâmplătoare, iar reproducerea
erorilor
din structurile ereditare expresie, la rândul său, a unei necesităţi de
fier.
Tot ca o necesitate de fier ar acţiona în cele din urmă şi sita
selecţiei. Deci, pe de o parte, pura întâmplare şi, pe de alta,
necesitatea de
fier.
Dar determinismul complex, elastic îşi taie drum tot mai
clar în interpretările contemporane, dezvăluind corelaţiile complexe
dintre
factorii interni şi cei externi, dintre aspectele întâmplătoare şi cele
necesare. Pe de o parte, în prelungirea ideilor darwiniste, la nivelul
studiului contemporan al structurilor genetice şi al mecanismelor
variabilităţii se evidenţiază însemnătatea stabilităţii mecanismelor de
transmitere a însuşirilor ereditare ca un progres deosebit al
structurilor
biologice, progres care trebuie şi poate fi explicat printr-o
înlănţuire
complexă, dar, în ultimă instanţă, determinată, a proceselor chimice în
condiţiile structurilor vii. E un exemplu concludent de cauzalitate
structurală, în care sistemul pune permanent pecetea asupra comportării
elementelor reale. Pe acest fond de stabilitate se cercetează apoi
cauzele
variabilităţii ereditare, descifrându-se iarăşi, pe cât posibil,
aspectele de
constanţă.
Variaţiile ereditare individuale nu pot fi
socotite ca expresie a hazardului pur. Mutaţiile spontane (deci
cele
care apar în condiţii naturale, neprovocate de om) sunt rezultatul unei
interacţiuni complexe de factori interni şi externi, de care depinde
atât
specificitatea, cât şi frecvenţa lor: produşi elaboraţi de celulă în
cursul
metabolismului, substanţe chimice pătrunse din afară, temperatură, pH
şi alţi
factori cu acţiune mutagenă. În această întreţesere de factori se pot
ivi,
evident, mutaţii singulare (deci cu o probabilitate cvasinulă), dar şi
mutaţii
de diferite frecvenţe care pot demonstra o anumită constanţă a
complexului de cauze ce le-a generat.
Mutaţiile nu sunt rezultatul exclusiv al unor inexactităţi
întâmplătoare ale codului ereditar, erori care în zdrobitoarea lor
majoritate
sunt absolut nocive organismului. Mutaţiile induse (obţinute în
laborator) sunt
de multe ori specifice, în sensul că se poate stabili o
corelaţie
specifică între anumiţi factori mutageni şi anumite efecte
produse în
molecula ADN. Deci din nou constatăm că, împotriva absolutizării
întâmplătorului pur ca sursă a mutaţiilor, ştiinţa descoperă mecanisme
mai
complexe de îmbinare a cauzelor constanta specifice cu cele variabile,
ceea ce
explică frecvenţa diferită a acestora, dincolo de faptul că se poate
vorbi de o
relativă autonomie a mutaţiilor în cazul în care mediul nu suferă
schimbări
sensibile.
Împotriva absolutizării unei fundamentale necorespondenţe
dintre mutaţii şi consecinţele lor pentru organism, constatăm
totuşi
prezenţa unor mecanisme complexe elaborate de biosferă în vederea
reţinerii şi
a dezvoltării mutaţiilor care corespund necesităţilor sistemului.
Mecanismele
complexe ale selecţiei, care acţionează ca rezultat al
interacţiunii
genotipului cu mediul, asigură în cele din urmă menţinerea
acelor
aspecte noi ce corespund în mai mare măsură caracteristicilor
sistemului şi
perfecţionării lui.
Desigur, nu se pot ignora studiile închinate aspectelor
biologice-cibernetice ale mecanismelor ereditare, chiar dacă ele se
află la început
de drum. Aceste mecanisme pot fi puse în evidenţă la nivelul
populaţiei,
unde schimbările evolutive depind de schimbul de informaţie între o
anumită
populaţie şi mediul său, alcătuit din populaţiile altor specii şi de
sistemul
de factori fizici în mijlocul căruia se desfăşoară evoluţia populaţiei
examinate. Selecţia naturală apare atunci ca un mecanism, prin
care
procesul evolutiv al populaţiei date este reglat pe baza informaţiei
emise de populaţia respectivă (ca mesaj rezultând din lupta pentru
existenţă a
indivizilor populaţiei date). Circuitul cibernetic, ca structură
autoreglatoare, depăşeşte deci individul şi populaţia pentru a îngloba
mediul,
fenotipul şi genotipul. În opoziţie cu teza evoluţiei predeterminate de
combinări ale componentelor ADN-ului, a triumfat teza evoluţiei bazate
pe
interacţiunea cu mediul, care pune în fond problemele cărora trebuie să
le
furnizeze răspunsuri variaţiilor endogene. Şi, bineînţeles, aceasta
împotriva
punctului de vedere preformist, care percepe evoluţia
ca o desfăşurare
a unei predestinări eterne, ale cărei lacune şi defecte rămân expresia
hazardului absolut.
Discutând determinismul în biologie, nu poate fi
neglijată problema finalităţii şi a mecanismelor ei. Existenţa
unei
corespondenţe între alcătuirea sistemelor şi modul lor de funcţionare
este
evidenţiată, în general, în teoria structurilor. Această corespondenţă
dobândeşte în condiţiile organismelor vii particularităţi specifice,
superioare, de pildă, celor chimice. Mai mult decât atât, în biosferă
se poate
evidenţia un progres al mecanismelor autoreglatoare selective de
corespondenţă
pe măsură ce organismele urcă pe scara complexităţii, întrucât
mecanismele de
adaptare permit acestora o superioară explorare şi exploatare a
mediului. Finalitatea în interpretarea contemporană,
materialist-dialectică,
apare ca o însuşire fundamentală începând cu structurile vii,
ca
rezultat al interacţiunilor complexe, în care locul central îl ocupă
echilibrarea prin autoreglare, în primul rând cea generală a
organismului ca sistem hormonal şi, în fine, cel nervos, atunci când
acestea
apar în evoluţia biologică.
Mai mult decât atât. În ultimul timp, în literatura de
specialitate apar încercări de a da o interpretare mai largă
finalităţii.
Finalitatea este compatibilă cu cauzalitatea, întrucât ea se referă la rezultatul
orientat al interacţiunii cauzelor externe şi ale celor interne ale
unui
sistem, prin selecţia posibilităţii celei mai probabile din mulţimea de
posibilităţi date. În acest caz, finalitatea biologică şi cea umană
apar drept
cazuri particulare ale unei finalităţi mai largi astfel înţelese.
|