1
Stilul Art Nouveau
Stilul
Art Nouveau, apărut la sfârsitul anilor 1890, a durat mai
putin de un deceniu, dar în
acest răstimp trăsăturile sale de bază au pătruns în toate aspectele
artei si
design-ului.
În
1895, un negustor de artă de origine germană, Samuel Bing, a inaugurat
o
galerie de artă la adresa 22 Rue de Provence,
Paris.
Cunoscător al
artei japoneze, el s-a hotărât să-si dedice noua afacere ultimelor
tendinte din
artă si arta aplicată, si din această cauză si-a numit galeria L’Art
Nouveau –
Noua Artă.
Expozitia cu
care si-a inaugurat galeria a prezentat o
varietate uimitoare de tablouri, sculpturi, ilustratii, ceramică,
sticlărie si
mobilier, în stiluri foarte diferite. În ciuda diversitătii, multe
exponate
aveau două elemente comune: respingerea realismului traditionalist în
favoarea
imaginilor exotice si simbolice, si o fascinatie dată de potentialul
decorativ
al liniilor curbe, iesite în relief. Aceste două elemente au devenit
definitorii pentru stilul care a devenit ulterior cunoscut sub
denumirea
galeriei lui Bing – Art Nouveau.
Începând cu
perioada renascentistă, arta occidentală a
fost dominată de idealul realismului. Artisti precum Caravaggio
(1571-1610)
erau renumiti pentru capacitatea de a reproduce pe pânză imagini
tridimensionale. În secolul al XIX-lea societatea artistică a privit
pictura ca
reprezentare a realitătii, fiind apreciate imaginile aproape
fotografice, cum
ar fi cele realizate de Ingres (1780-1867). Chiar si revolutionarii
care se
împotriveau stilului academic, cum ar fi grupul artistilor cunoscuti ca
impresionisti, au fost tentati să reflecte lumea vizibilă, considerând
că
tehnicile lor de lucru creau perceptii senzoriale mai pline de
acuratete.
Această
aplicare asupra realismului a ridicat statutul
“picturii de sevalet” mult deasupra celorlalte arte decorative, astfel
încât
artistii cei mai talentati se aplecau asupra picturii. Inevitabil
artele
decorative - si talentul pentru desenul abstract pe care acestea le
presupun –
au avut de suferit. Pe la mijlocul secolului XIX s-a deschis o
prăpastie între
pictorii de sevalet, considerati artisti adevărati, si specialistii în
artele
decorative, văzuti ca mestesugari.
Consecintele
acestei tendinte au avut o importantă
deosebită asupra evolutiei stilului Art Nouveau.
Personalitatea cea
mai reprezentativă pentru această tendintă a fost: William Morris
(1834-1896).
Dezamăgit de “prostiile” agitate de productia industrială de masă,
Morris
considera că arta si design-ul erau inseparabile si că toate
artefactele
utilizate în viata cotidiană ar trebui să poarte amprenta unui artist.
În
consecintă, Morris a însusit si s-a perfectionat în
mai multe mestesuguri, printre care tâmplăria, sticlăria si pictura pe
sticlă,
si în anii 1860 a
înfiintat un atelier dedicat fuziunii diferitelor arte si mestesuguri.
Morris
însusi excela în realizarea tapiseriilor si materialelor destinate
tapiteriilor, utilizând modele întortocheate, repetitive, inspirate din
natură
- multe dintre acestea se mai produc si astăzi.
Un
colaborator al său a fost un coleg din perioada de
ucenicie, Edward Burne-Jones (1833-1898), al cărui stil de decoratiune
se baza
pe ilustrarea neo-mediavalismului în stil prerafaelit. La fel ca
Morris, Edward
Burne-Jones era puternic influentat de manuscrisele ilustrate medievale
si făcea
adesea apel la liniile lungi, unduitoare. Acest mod de abordare grafică
a fost
o consecintă firească a lucrului în alb-negru pentru publicatiile
tipărite, dar
i-a influentat si pictura prin crearea unor efecte ornamentale complet
străine
stilului academic al acelei perioade. Împreună, Morris, Edward
Burne-Jones, si
colegii lor au format “miscarea pentru artă si mestesuguri”, care urma
să aibă
o importantă deosebită asupra evolutiei stilului Art Nouveau.
În restul
Europei, convenientele artistice erau atacate
din cu totul alte directii. Pictorii anilor 1880 si 1890 au început să
se
îndoiească de estetica pură a impresionismului si au început să
realizeze
picturi care reflectau ideile si trăirile lor. Eliberati de nevoia de a
reproduce realitatea vizibilă, acesti artisti – cunoscuti ca simbolisti
si
nabisti – au creat imagini ondulate, semi-abstracte, care subliniază
natura
bidimensională, decorativă a picturilor pe pânză si care, la fel ca
Morris sau
Edward Burne-Jones, s-au bazat pe latura grafică a liniilor.
În 1891
Edward Burne-Jones a fost vizitat în atelierul de
un agent de asigurări de 19 ani, Aubrey Beardsley (1872-1898) care a
venit să-i
arate câteva schite. Edward Burne-Jones a fost impresionat si l-a
încurajat pe
Beardsley să realizeze o serie de 350 ilustratii în tus negru pentru
opera lui
Malory, “La Mort
d’Arthur”. Inevitabil, aceste ilustratii erau ecoul stilului medieval
al lui
Edward Burne-Jones, însă ele au arătat si influenta stampelor japoneze,
prin
simplitate, elegantă si stil decorativ. În 1893, Beardsley a reunit
aceste
influente într-un stil personal, sofisticat, în ilustratiile pentru
“Salome”,
opera lui Oscar Wilde. Desi a lucrat în exclusivitate în alb si negru,
el a
creat imagini de neuitat ale decadentei si luxului, utilizând modele
semi-abstracte,
construite din linii lungi întretăiate de diverse forme. Nu a utilizat
nuantarea, ci negrul cel mai intens, albul pur si linia protuberantă.
Lucrările
lui Beardsley au provocat imediat senzatie în
lumea artei si stilul lui năvalnic a început să îsi facă aparitia în
întreaga
Europă în lucrările pictorilor, design-erilor si arhitectilor. Artistul
olandez
Jan Toorop (1858-1928) a introdus acest stil în tablourile sale
simbolistice,
decorative dar tulburătoare, cum ar fi “Cele trei mirese” (1893), în
timp ce la Berlin
pictorul norvegian
Edvard Munch (1863-1944) a folosit acelasi stil pentru a exprima
dezechilibrul
psihic în “|ipătul”, pictat în 1893.
Unul dintre
exponentii cei mai de succes din arhitectura
noului stil a fost belgianul Victor Horta (1861-1947), care a utilizat
stilul
Art Nouveau pentru a exploata posibilitatea constructiilor din otel si
sticlă
într-o serie de clădiri, hoteluri si birouri construite în Bruxelles.
Una
dintre primele lui lucrări a fost “Maison Tassel”, în care arhitectul a
introdus un motiv repetitiv protuberant pentru a transforma structura
simplă a
unei case tipice de la oras într-o compozitie artistică armonioasă.
Initial,
modelul apare pe fatadă si se prelinge în holul de intrare, pentru ca
mai apoi
să învăluie scările centrale, de-a lungul tavanelor si a podelelor
într-un
desen motiv perfect integrat, creat din fier, tencuială si pictură.
În clădirile proiectate de
Horta, linia grafică Beardsley este transformată în ceva organic, ca o
plantă
agătătoare care se încolăceste. Această tendintă a fost preluată de
1
arhitectul
parizian Hector Guimard (1867-1942), celebru
mai ales pentru statiile de metrou proiectate de el. Cele mai simple
dintre
acestea sunt ceva mai mult decât niste tulpini stilizate de plante ce
formează arcade
care încadrează intrările în metrou; cele mai ambitioase sugerează –
sau au
sugerat – niste verze sau plante de rubarbă, realizate din sticlă si
fier.
Efecte asemănătoare apar si la alte clădiri din Paris dar si în mobila
si
decoratiunile interioare realizate de Guimard.
Expresia
organică a arhitecturii Art Nouveau a fost dusă
până la extrem de spaniolul Antonio Gaudi (1852-1926) ale cărui lucrări
uimitoare decorează străzile Barcelonei. Lucrările lui timpurii, cum ar
fi Casa
Vicens (1878-1880), sunt structuri geometrice, bogat decorate, puternic
influentate de creatia maură. În lucrările ulterioare ale lui Gaudi
structura
si motivele decorative sunt integrate în forme vegetale alambicate,
umflate,
care par a fi răsărit pe pământ peste noapte, ca niste ciuperci uriase.
Cele mai
izbitoare lucrări ale lui Gaudi, cum ar fi
catedrala neterminată La Sagrada Familia, însăsi conceptia
clădirii este organică,
astfel întreaga structură pare a fi vie. La Sagrada Familia
a
fost începută în 1884 însă la moartea lui Gaudi fusese terminată doar
una
dintre cele patru fatade proiectate. Lucrările continuă si astăzi, dar
constructia se înaltă foarte încet din cauza complexitătii
arhitecturale dată
de caracterul ei “organic”. Modelele repetitive ale arhitecturii
obisnuite nu
pot fi folosite deoarece ar strica fluiditatea întregului concept,
astfel,
practic, întreaga constructie trebuie sculptată manual. Într-adevăr,
Gaudi a
fost unul dintre putinii arhitecti cu viziunea si dăruirea necesară
executării
unor clădiri de mari dimensiuni în adevăratul stil Art Nouveau; alti
arhitecti
au avut tendinta să-si piardă inventivitatea atunci când trebuia să
execute
lucrări mai mari decât o simplă fatadă a unei clădiri.
Altfel
stăteau lucrurile cu desing-ul intern si al
mobilei: dimensiunile mai mici si materiale usor prelucrabile i-au
încurajat pe
design-erii Art Nouveau să fie mai meticulosi în lucrările lor. Artisti
si
design-eri ca Henry Van de Velde (1863-1957) au realizat tipare
izbitoare, de
mare efect, pentru birouri, sfesnice, candelabre si tacâmuri. Acesti
design-eri
novatori nu erau însă pe placul tuturor. Walter Crane, unul dintre
continuatorii lui William Morris, numeau stilul Art Nouveau ca “acea
boală
decorativă stranie” si, multi considerau imaginile create de Beardsley,
Munch
sau Toorop mai degrabă “grotesti”, iar formele organice “umflate” ale
lui
Guimard si Gaudi “respingătoare”. Într-adevăr, în mâinile unor artisti
cum ar
fi Van de Velde, linia organică pare să ocupe fiecare spatiu disponibil
al
paginii, lăsând o impresie de dezordine studiată, de mâzgăleala plină
de
fantezie.
În cazul lui
Charles Rennie Mackintosh (1868-1928) nu au
existat asemenea probleme de estetică. Lucrările lui exemplifică latura
mai
moderată, mai sofisticată, de influenta japoneză a stilului Art Nouveau
fată de
elementele decadente, senzuale întâlnite în lucrările lui Beardsley si
a
continuatorilor acestuia.
Alături de
sotia lui Margaret Macdonald (1865-1933), de
sora acesteia, Frances (1874-1921) si de sotul lui Frances, Herbert McNair (1870-1945) Macintosh a pus bazele
unui stil de arhitectură, decor si design rafinat, mai aerist,
rectiliniu
(caracterizat de linii drepte). “Cei patru” au lucrat mai ales în
Glasgow,
preluând diferite contracte, cum ar fi decorarea celebrelor Willow Tea
Rooms din
Buchanan Street – unde peretii erau împodobiti cu siluetele feminine
alungite,
îmbinate cu motive de plante stilizate, reliefate pe fundalul plan de
influentă
japoneză. Acelasi motiv cu plante apare si pe usile cu vitralii,
delimitate de
tije verticale de metal sau pe mobilierul salonului pentru servire a
ceaiului.
Acelasi stil
poate fi regăsit în ceea ce probabil
reprezintă lucrarea cea mai ambitioasă si mai trainică a lui Macintosh
- Scoala
de Artă din Glasgow. În această constructie, însăsi structura
monumentală este
austeră si practică, nesemănând deloc cu formele originale utilizate de
Guimard
sau Gaudi, însă motivele repetitive în formă de plantă alungită reapar
sub
forma armăturilor din fier forjat, atât în interiorul cât si în
exteriorul
clădirii.
Stilul
rectiliniu al lui Macintosh si al colegilor
acestuia au influentat major lucrările lui Gustav Klimt (1862-1918),
probabil
cel mai desăvârsit dintre pictorii stilului Art Nouveau. În lucrările
lui cele
mai caracteristice, Klimt a preluat modelul formei feminine alungite,
împodobindu-l cu un mozaic strălucitor de forme abstracte si culori
bogate,
metalice, care amintesc de decoratiunile ceramice aplicate pe pereti în
multe
dintre clădirile realizate de Gaudi. În pictura murală pentru Palais
Stoclet din
Bruxelles (1905-1911), Klimt a utilizat mozaicul cu o tehnică, cu un
efect
năucitor.
La începutul
anilor 1900 exponentii de seamă ai stilului
Art Nouveau au trecut la alte forme stilistice si locul lor a fost
ocupat de
design-eri de mâna a doua, care au utilizat motivele stilului pentru a
da unor
artefacte, în esentă monede, un aer de “contemporaneitate”.
Desi stilul
Art Nouveau a avut o viată scurtă ca artă
dinamică, a încurajat pe unii artisti remarcabili ai epocii să-si
folosească
talentul pentru a proiecta obiecte practice. Cel putin în acest sens
merită să
respectăm mostenirea lăsată de silul Art Nouveau.
HOTELUL SOLVAY
Brussels
1895
Baron
Victor Horta (1861-1947)
Caracteristic
miscării Art Nouveau, care
începe în Belgia si Franta în timpul anilor 1880, fatada hotelului
Solvay este
fluidă, plastică, si fără ornamente. Fatada se deschide cu geamuri
înalte,
mari. Fragilitatea stâlpilor de lemn contrastează cu curbele clădirii.
|