1
FRUMOSUL –
CATEGORIE ESTETICA
Estetica este un domeniu al
filosofiei care are ca obiectiv principal analizarea frumosului in sens
larg.
Demersul esteticii are in vedere conceptualizarea frumosului artificial
-
creatia umana, dar si conceptualizarea frumosului natural, ca de
exemplu- un
peisaj, un apus de soare. Din aceasta descriere se observa ca estetica
are un
domeniu de interes mult mai larg decat filosofia artei, aceasta
rezumandu-se la
analiza artei – deci a obiectelor create de om.
Termenul estetica isi are
originea in termenul grecesc aistheton insemnand ceva
capabil de a fi
perceput prin intermediul simturilor. In filosofie termenul este
introdus de
A.G. Baumgarten in 1750 in lucrarea Aesthetica.
Conform acestuia estetica este stiinta cunoasterii senzoriale.
Baumgarten
distinge intre cunoasterea senzoriala si cunoasterea pura (a gandirii)
prin
contrastul dintre scopul esteticii si a logicii: prima urmareste
frumosule, iar
a doua adevarul.
Primul fapt teoretic care este
acceptat in chip aproape unanim cu privire la frumos este acesta:
dintre toate
notiunile estetice care au primit statusul de categorii fundamentale,
deci de
notiuni avand un grad maxim de generalitate, este singura pur
estetica, exclusiv estetica.
Al
doilea fapt: ceea ce este frumosul pentru noi in ziua
de azi,
elinii numeau Kalón, iar latinii
– pulchrum. Acest ultim termen a disparut in Latina renascentista, lasand locul
unui
cuvant nou bellum.
Al treilea fapt semnificativ:
teoriile despre frumos in spatial
culturii greco-latine si iudeo-crestine au “operat” – dupa cum afirma
si
dezvolta pe larg acest rationament Wladyslaw Tatarkiewicz in Istoria celor sase notiuni – nu cu o
singura notiune, ci cu trei notiuni diferite:
1.
frumosul in sens
larg – etic si
estetic totodata (Kalokagathon)
2.
frumosul cu
semnificatie
exclusiv estetica, adica ceea ce suscita si provoaca trairi estetice
fata de culoare, sunet, gandire (aceasta notiune
despre frumos este cea care a devenit, cu timpul, notiunea de baza a
culturii
europene)
3.
frumosul in sens
estetic, dar
limitat doar la domeniul visual (in acest sens, frumoase puteau fi doar
forma si culoarea).
In orice caz, acest fapt este
important si pentru ca putem distinge
intre o teorie cu privire la frumos
si o definitie data frumosului. Se
poate accepta astfel ca, atunci cand se spune ca frumosul e “ceea ce
place cand
e privit”, noi dam o definitie
frumosului, iar atunci cand spunem, de pilda, ca “frumosul consta in
alegerea
proportiilor, in dispunerea
adevarata
a
partilor, in fapt, in marime, calitate si cantitate si-n raportul lor
reciproc”, atunci formulam o teorie despre
frumos. In primul caz, o definitie ne va spune cum se
recunoaste frumosul, iar in cel de-al doilea, o teorie cere
explicit sa spunem cum se explica
frumosul. O atare teorie pe cat de cuprinzatoare, pe atat de longeviva
cu
privire la frumos este numita de acelasi estetician “Marea
teorie”. Cei ce au initiat-o au fost pitagoreicii, dar ea a
strabatut dupa aceea timpurile, ramanand aproape nemodificata pana in
secolul
al XVII-lea European. Ea are, totodata, calitatea ca se aplica si
plasticii si muzicii
deopotriva. Elementul esential al acestei teorii il constituie ideea de
proportii, cea de simetrie si cea de armonie. Astfel, frumosul apare
numai in
obiectele in care partile se raporteaza unele la altele ca numere
simple. Mai
precis: justa alcatuire si concordanta tuturor lucrurilor compuse
provin din
cele cinci proportii cuprinse intre cele patru numere simple (1, 2, 3,
4).
In “Simpozion”, Platon surprinde
si defineste tocmai acest caracter obiectiv
si nu subiectiv al frumosului, absolut
si nu relativ transcendent si nu iminent
al acestuia, atunci cand afirma: “ un frumos ce traieste de-a pururea,
ce nu se
naste si piere, ce nu creste si scade; ce nu-i intr-o privinta frumos,
intr-alta urat; cateodata da, alteori nu; pentru unii da, pentru altii
nu.
Frumos ce nu se-nfatiseaza cu fata, cu brate sau cu alte intruchipari
trupesti,
frumos ce nu-i cutare gand, cutare stiinta; ce nu salasluieste in alte
fiinta
decat sine; nu rezida intr-un vietuitor, in pamant, in cer, sau oriunde
aiurea;
frumos ce ramane el insusi pentru sine, pururea identic siesi ca fiind
un
singur chip; frumos din care se impartaseste tot ce-i pe lume frumos,
fara ca
prin aparitia si disparitia obiectelor frumoase, el sa sporeasca, sa se
micsoreze ori sa indure o cat de mica stirbire”. Inseamna ca astfel
definit,
ceea ce e frumos nu e frumos in functie de altceva, ci este frumos in
eternitate
si pentru sine.
Hume, empiristul sceptic prin
excelenta, nu ezita deloc sa afirme ca frumosul nu este o proprietate a
lucrurilor insele. Dupa el, frumosul exista in “mintea care observa
obiectele,
iar fiecare minte obsevra o frumusete diferita”. Oricum, I.
Kant este cel care va aduce clarificarile cele mai importante in
privinta
definirii naturii frumosului. Doua asemenea clarificari sunt mai mult
decat
importante, sunt esentiale:
- toate
criteriile despre frumos sunt individuale;
- frumosul
este confirmat de fiecare obiect luat in parte si el nu poate fi
inchegat in confimari generale.
Caracterele frumosului dupa Kant
sunt:
Ø
ceea ce place in
mod universal fara concept;
Ø
ceea ce place in
mod dezinteresat;
Ø
ceea ce
reprezinta o finalitate fara scop.
Inainte chiar de afirmarea
deplina a axiologiei la inceput de secol XX s-a produs o glisare a
interesului
de la cercetarea caracteristicilor frumosului la analiza amanuntita a trairii estetice. Conceptul de empatie
prin continutul sau spune mai mult despre natura trairii estetice decat
despre
esenta unei notiuni traditionale de frumos.
In ceea ce-l priveste pe Nicolai
Hartmann, acesta sustine ca frumosul este “obiectul universal al
esteticii”
si-n acest sens, el raspunde obiectiilor aduse acestei afirmatii de
principiu.
Aceste obiectii erau:
ceea
ce se atinge in realizarile artistice nu este intotdeauna frumosul;
ca
ar exista genuri intregi ale valabilitatii estetice care nu se reduc la
frumos;
ca
estetica are de-a face si cu uratul.
In fond, arata Hartmann, sunt si argumente tari pentru ca
“sa ne
mentinem la frumos ca valoare estetica fundamentala si sa ii subsumam
tot ce e
reusit si plin de efect in arta”.
Alaturi de frumos, dupa Hartmann,
sta sublimul (o prelungire augmentative a frumosului), precum si alte calitati estetice, precum gratiosul,
emotionantul, fermecatorul, comical, tragicul si altele. Daca se
patrunde in
domeniile particulare ale artelor, se va gasi o bogatie si mai
specializata de
calitati ale valorilor artistice. Oricum, arata Hartmann, daca se lasa
la o
parte vocabularul extraestetic, raman doua semnificatii ale frumosului,
una in
sens larg si alta in sens restrans.
In sens larg, frumosul, inteles
ca ceea ca are in genere valabilitate estetica, este sinonim cu o
categorie
universala a valorii estetice, sau altfel spus, frumosul in aceasta
acceptie
strict estetica, trebuie inteles ca un concept suprem al tuturor
valorilor
estetice.
In sens ingust, frumosul sta in opozitie cu
sublimul, tragicul,
gratiosul, comical etc. Cele doua sensuri nu trebuie amestecate si
principala
grija ar trebui sa fie de a le mentine separate odata ce sunt
intrebuintate.
Hartmann ia drept baza a conceptiei sale in estetica, sensul larg.
Acesta,
afirma el, fara a se lasa loc niciunui dubiu “urmeaza sa fie mentinut
chiar si
acolo unde genurile speciale ajung pe
primul loc. Acestea apar atunci ca specii
ale frumosului. Mai mult, exista in acest caz si avantajul deloc de
neglijat,
si deloc fara importanta practica, “ca cel mai current concept estetic
este
ridicat pe treaba de concept fundamental”, iar grija de a elabora un
concept
suprem in mod artificial, depinde de prisos.
In gandirea estetica autohtona,
Ion Ionasi pastreaza pe de o parte, indicatia metodologica a lui Liviu
Rusu –
frumosul trebuie si poate fi inteles ca sinonim cu valorea estetica.
Intr-o
atare viziune larga, cuprinzatoare, acesta este definit drept “cea mai
generala
valoare speciala”, in seunsul ca, tot ceea ce intereseaza simturile
“inferioare” (teoretice) si cele superioare, “teoretice” (vazul si
auzul) poate
deveni, in principiu, estetic (frumos). Aceasta, pe de o parte. Pe de
alta
parte, in ipostaza deplinei sinonimii dintre frumos si valoare
estetica, se
poate accepta urmatoarea definitie: frumosul este
“concretul
semnificativ, cu conditia ca maximala
semnificatie sa fie perfect contopita, cu si topita in maxima
concretete”.
In fapt, remarca Ion Ionasi,
frumosul sinonim cu valoarea estetica prezinta o deosebire calitativa
fata de
toate celelalte clase si tipuri de valori; numai frumosul trimite
obligatoriu
la fenomenalitate, la aparitie si aparenta, la raporturi de aparitie.
“Toate
celelalte valori sunt, dimpotriva, substantiale, numai trecator si
incidental
“exemplificate” prin si pe fenomen.
Actul esential al
cunoasterii lor se reduce la cunoasterea esentei lor. Esentiale in
cazul
valorii estetice – de aceea, si in cazul artei - sunt insa tocmai
aparenta si
aparitia, independent de care esenta nu exista si nu poate fi gandita.
Gandim,
propriu-zis, toate celelalte valori, cu sprijinul facultatilor noastre
intelectual-teoretice;
singura pe care o gandim simtind-o, o intelegem traind-o, a carei
adancime o
surprindem la suprafata ei concret desfasurata si concret dimensionata,
singura
pe care o gandim vizual, auditiv, tactil, gustativ, sensibil – este
valoarea
estetica”, este frumosul.
N. HARTMANN,
FRUMOSUL CA OBIECT UNIVERSAL AL ESTETICII
Trebuie sa ne punem intrebarea: este
adevarat “frumosul” obiectul atotcuprinzator al esteticii? Sau, tot
astfel:
este frumusetea valoarea universala a tuturor obiectelor estetice – in
felul de
pilda cum binele e considerat ca valoarea universala a tot ce este
socotit etic
valabil? De cele mai multe ori, ambele teze sunt tacit presupuse,
amandoua au
fost insa contestate. Daca asadar vrem sa ne mentinem la ele, atunci
trebuie sa
justificam acest lucru.
Pe
ce se bazeaza obiectia impotriva
pozitiei centrale a frumosului? Pe trei feluri de consideratii, si in
realitate
este vorba de trei obiectii deosebite. Prima afirma ca ceea ce se
atinge in
realizarile artistice nu este deloc intotdeauna frumosul. A doua: ca
exista
genuri intregi ale valabilitatii care nu se reduce la frumos, si a
treia: ca
estetica are de-a face si cu uratul.
Din aceste trei obiectii, a treia este cea mai lesne de respins.
Fara
indoiala, in estetica avem de-a face si cu uratul. Intr-un anumit grad,
el
intra chiar in toate speciile de frumos. Caci pretutindeni exista si
margini
ale frumosului, si contrastul este aici tot atat de essential ca in
alte
domenii de valoare. Dincolo de ele exista trepte ale frumosului de-a
lungul
intregii scari, de la frumosul desavarsit pana la uratul notoriu.
Aceasta insa
nu constituie o problema pentru sine, ci o problema continuta deja in
acea a
frumosului. Intr-adevar, sta in esenta
tuturor valorilor ca ele sa aiba un termen opus, nonvaloarea
corespunzatoare;
si ceea ce ramane de discutat in realitate nu este niciodata singur
valabilul,
ci acesta si opusul sau corespunzator in ordinea valorii. Experienta
analizei
valorii ne-a invatat ca odata cu determinarea valorii este data si
aceea a
opusului ei, si invers. Pe aceasta se bazeaza deja metoda dupa care
Aristotel
determina genurile virturii fata de acelea alea “rautatii”. Si ceea ce
e
valabil in domeniul etic se potriveste in mai mare masura si in
domeniul
estetic. Fenomenul fundamental este, intr-adevar, aci ca si
1
acolo,
intreaga
scara, respective dimensiunea valorica, in care valoarea si contrariul
ei sunt
polii.
Ramane fireste, o problema daca
in toate dimensiunile particulare ale frumosului exista si uratul. In
ce
priveste opera omului, lucru acesta n-a fost niciodata contestat, a
fost insa
contestat pentru obiectele naturii, S-ar putea ca tot ce produce natura
sa-si
aiba latura sa de frumos, chiar daca nu ajungem atat de lesne sa fim
constienti
de ea. Posibilitatea aceastra trebuie sa o pastram deschisa, - in
opozitie cu
teorii vechi care lasa un loc larg de manifestare malformatiei
naturale. In
problema uratului insa, nici aceasta nu ar schimba decat putin, ar
insemna,
dimpotriva, numai ca fapturile naturale nu contin nimic urat. Aceasta
ar tine de
caracteristica naturii, de exemplu de legitatea ei sau de tipicul
formelor ei,
nu insa de esenta frumosului.
LIVIU RUSU,
FRUMOSUL SINONIM CU VALOAREA ESTETICA
Tendinta de a restrange sfera
frumosului si tendinta de a elimina acest concept din domeniul
esteticii sunt
neintemeiata. Frumosul este pur si simplu fenomenul estetic de vaza, el
formeaza obiectul esteticii. Revenim la ideea ca estetica este stiinta
frumosului, iar aceasta notiune implica cu aceeasi indreptatire atat
frumosul
artistic, cat si frumosul natural. Orice fenomen estetic implica o
valoare,
ceea ce inseamna ca in cadrele esteticii, notiunea de frumos este
sinonima cu
notiunea de valoare estetica. Toate probleme esteticii sunt, in fond,
probleme
partiale ale valorii fundamentale care este frumosul. Daca, de exemplu,
se
vorbeste despre asa-zisele categorii estetice, acestea, de fapt, nu
sunt
altceva decat diferite categorii ale frumosului.
GENURILE FRUMOSULUI
Esteticul se identifica cu ceea
ce numim frumos. Frumosul este de natura dialectica, el este o sinteza
rezultata
din tensiunea unor factori anitetici si el ascunde o logica inerenta.
Formele
variate ale frumosului nu mai apar drept categorii de sine statatoare,
izolate
unele de altele si mai mult sau mai putin intamplatoare, ci ca forme
variate
ale jocului dialectic. Acest joc isi are normele lui, din care motiv
asa-zisele
categorii ale frumosului apar ca necesitate.
Toate formele estetice trebuie privite
in legatura lor organica, atat pentru a intelege mai adanc pe fiecare
in parte,
cat si pentru a avea in fata intregul camp al esteticii sub o forma mai
sistematizata si mai vie. Trebuie sa se faca si in domeniul spiritual
ceea ce
Linne facuse mai de mult in domeniul biologiei: o clasificare rationala
a
diferitelor fenomene.
In decursul intregii istorii a
esteticii caracterul frumosului de armonie intre factorii antitetici, a
fost
recunoscut, ceea ce inseamna ca avem de-a face cu un adevar temeinic
elucidate.
Ceea ce difera insa este felul de a privi complexitatea problemei. In
general,
se accentueaza mai mult armonia ca atare, uitandu-se dialectica ei
inerenta. Se
uita ca aceasta armonie nu e de sine statatoare, ca ea depinde tocmai
de
tensiunea dintre factorii antagonisti. Tainele frumosului rezida in
aceasta
tensiune dialectica: iata pentru ce jocul acesteia trebuie sa il
scurtam in
primul rand. Deci nu armonia ca aer trebuie sa fie punctual nostru de
reper, ci
dinamismul care o anima.
Aristoxenox din Tarent numise
factorii care conclureaza in sanul frumosului gnomemon
si gegenos.
Primul este forta devenirii, al doilea este cea a congelarii. Prima
este o
tendinta impulsive, a doua este o tendinta formative. Aceasta idée,
care isi
are originea la Aristotel, o regasim, de-a lungul veacurilor in istoria
gandirii, estetica insa n-a prea tinut sa beneficieze de ea.
Prima forma de tensiune pe care
trebuie sa o inregistram este tensiunea
usoara. Caracteristica ei fundamentala este ca tendinta impulsiva
din sanul
ei este relativ restransa si lipsita de vehementa. Aceasta nu inseamna
nicidecum ca ar fi lipsita de adancime, insa decurge oarecum in suvite
mai
subtiri. Datorita acestui fapt ea nu opune rezistente prea accentuate
fata de
tendinta formativa, asa incat aceasta din urma se poate afirma cu mai
multa
usurinta. Impulsivitatea este convertita cu suplete in diferitele
forme, asa
incat unitatea care se desprinde exceleaza prin supletea jocului,
printr-o
armonie usoara. Pe primul plan apare jocul formal, fara ca,
bineinteles,
devenirea tendintei impulsive sa isi piarda catusi de putin din
importanta.
Tendinta impulsiva ascunde in sine antiteza sa, tendinta formativa asa
incat nu
este vorba despre o imbinare de la exterior a lor, ci de un raport
foarte
strans determinat din interior. In cazul de fata, impulsivitatea fiind
restransa, germenul formative pe care il ascunde se poate afirma cu
usurinta,
asa incat adesea face impresia unui joc formal.
Acesta
este primul gen de sinteza pe care il gasim in domeniul frumosului.
A doua forma de tensiune se
deosebeste simtitor de cea dintai. Aici tendinta impulsiva este cu mult
mai
ampla, din care motiv tendinta formativa este supusa la grele
incercari.
Totusi, ea reuseste pe deplin: pe cat de puternica este devenirea, pe
atat de
puternica este si tendinta formativa. Din cauza vehementei tendintei
impulsive,
tendinta formativa nu apare asa dominanta, nu duce la un joc de forme,
cum
adesea se intampla in cazul tensiunii usoare, ci este intr-un complet
echilibru
cu tendinta impulsive, pentru aceea avem de-a face cu o tensiune echilibrata. Forma este evidenta, insa
din cauza impulsiunii care o anima cu puterea, ea este mai grava.
Al treilea gen al frumosului se
caracterizeaza printr-o impetuozitate si mai mare a tendintei
impulsive.
Aceasta are o amploare asa de mare, incat tendinta formative nu o poate
zagazui
ca in celelalte doua cazuri. Ea se afirma cu inversunare, fara
indoiala,
torentul devenirii insa reuseste totusi sa o capteze, asa incat ea
insasi se
incovoiae in cumplite convulsiuni. Nu este vorba despre o lipsa de
forma, cum
s-a interpretat asa de des acest gen de frumos, fiindca nu exista
tendinte
impulsive fara sa ascunda in sine tendinta formativa corespunzatoare.
Important insa este faptul ca in
timp ce la tensiunea usoara devenirea se adapteaza cu suplete tensiunii
formative, aici dimpotriva tensiunea formativa este convertita in
fluxul
vehement al devenirii. Asa se explica pentru ce in acest gen de frumos
domina
agitatia fara frau, un dynamism care, in aparenta, frige orice zagaz.
Suntem in
plina expansiune, care iese din cadrele formale obisnuite. Din acest
motiv,
aceasta tensiune o numim expansiva.
Tudor Vianu gaseste de cuviinta
sa se opreasca in fata problemei categoriilor
estetice sau a modificarilor
frumosului. Categoriile sinonimizate
drept modificari ale frumosului sunt numite “niste nume colective prin
care
sunt intelese anumite impresii tipice pe care le putem primi de la arta
precum frumosul si uratul, comicul si
umorul, gratiosul, sublimul si tragicul”.
Explicit
Tudor Vianu
se intreaba daca un tratat modern de estetica se cuvine sa se mai
preocupe de
problematica categoriilor estetice. Oricum, sustine el -
nu exista argumente solide pentru a reduce
aceste categorii doar la cele sapte, cel mai des prezente in sistemele
si
sistemazarile din spatiul german si cel francez. In fapt, impresiile pe
care le
primim de la arta se mai pot grupa si in alte clase tipice,
cum ar fi de exemplu, bizarul, fantastical, solemnul,
idilicul. Prin urmare, numarul categoriilor poate fi extins, ceea ce
s-a si
petrecut atat la autorii germani cat si la cei francezi sau britanici,
dupa cum
el poate fi redus prin comprimari.
In chip conclusiv, Vianu ajunge
sa afirme ca “asa-numitele categorii estetice” tin de “continutul
eteronimic al
operelor” si nu “de forma prelucrarii lui estetice”. In fapt, nici
frumosul sau
uratul in intelesul lor limitat, nici celelalte categorii amintite sau
acelea
care s-ar putea adauga intr-un sir aproape de nesfarsit, nu reprezinta
moduri
specifice de organizare ale materiei sau ale datelor constiintei. Ele
desemneaza deopotriva continuturi: ele sunt notiuni care se aplica
materiei sau
fabulatiei operei. Prin urmare, asa numitele categorii
estetice stau “in afara de sfera estetica a artei”.
Conform dictionarului de
estetica, “frumosul” s-a definit initial in opozitie cu “uratul”, asa
cum si
grotescul se defineste in opozitie cu sublimul. În acest context,
granita
dintre ,,frumos" si ,,urat" este aleatorie, pentru ca oricate canoane
ale frumusetii s-ar contura, generarea
acelei senzatii de placere, specifice esteticii ,,frumosului" tine in
fond
de masura in care individul este miscat sufleteste, de acel ,,nivel
prag"
al intensitatii informatiei necesare declansarii senzatiei.
|