1
Chişinău 2007
Socrate a fost “cea mai
mare figura a
istoriei gandirii grecesti; din el vor deriva, direct sau prin
intermediari,
toate curentele ulterioare ale filosofiei” (L. Robin).
Deşi multă vreme
eclipsat de mult mai prestigioşii lui succesori : Platon şi Aristotel,
Socrate
rămīne omul care a marcat un adevărat punct de cotitură īn filozofia,
religia
şi etica grecească. E
greu să ne īnchipuim cum ar fi arătat, īn lipsa lui Socrate, cultura
greacă şi
ce traiectorie ar fi căpătat, īn evoluţia ei, gīndirea elină. Asemenea
unei
eminenţe cenuşii ascunse privirii celei mai scrutătoare şi inaccesibile
cercetării celei mai meticuloase, Socrate este personajul obscur şi
contradictoriu ce īntruchipează cel mai fidel geniul firii greceşti.
Imporanta
filosofiei socratice:
·
Invatatura si
metoda lui Socrate au avut o mare insemnatate
El este primul filosof grec ce s-a
preocupat de statuarea universalului ca temei
filosofic al stiintei morale dar, de
fapt, al oricarei stiinte.
·
Socrate este
descoperitorul lumii interioare a omului si modalitatii acesteia.
·
El a lansat o
doctrina optimista despre natura omului, capabila, prin educare, dar
mai cu
seama prin autoeducare, sa se autodepaseasca, si sa devina libera,
stapina pe
propria soarta.
·
Prin exemplul
propriu a contribuit la dezbaterea relatiovismului gnoseologic si
moral, la
evidentierea valorii stiintei, la cristalizarea chipului autentic al
filosofului. A fost primul care a dovedit ca, in orice timp si loc, in
tot ce
ni se intimpla si in tot ce facem, viata ne ofera posibilitatea de
filosofa,
adica de a ne apropia de intelepciune.
·
Cunoasterea
de sine, grija de sine in numele autodepasirii in scopul participarii
eficiente
in viata cetatii- sunt niste imperative ce nu si-au pierdut valoarea
nici astazi.
·
El a jucat un
rol exceptional in aparitia si dezvoltarea nemijlocita a clasicii
mature
.Socrate incerca de a dezvolta dialectica realitatii si ideii, se
pronunuta
contra fizicienilor timpurii, contra democratiei sclavagiste.
·
Socrate
a fost vestit prin ironiile sale cu
ajutorul carora denunta prejudecarile contribuind la purificarea
interioara.Spunea ca filozofia ironizeaza, dar nu cu scopul de a-l
aduce la
neputinta pe celalalt, ci pentru a-l stimula. A folosit indoiala
metodica si nu
sceptica. A folosit procedeul inductiv, practic – general. El este
acela ce a
controlat continutul unor notiuni de baza ale moralei : bine, drept,
frumos,
datorie.
Invatatura si activitatea sa
non-comformista a trebuit sa o plateasca cu viata Socrate ; dupa ce a
fost
acuzat de impietate si de coruperea tineretului prin invatatura sa a
fost
condamnat la moarte si silit sa se sinucida.
Conceptia filosofica a lui Socrate
Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre invatatura lui o stim din
relatarile - adesea divergente - ale lui Platon si Xenofon; incat cu
greu poate
fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu facea parte din
randurile
sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu
cei mai
renumiti dintre ei. Asemenea sofistilor, Socrate si el prefera ca in
locul unor
probleme de stiinta sa dezbata probleme de ordin practic privind viata
politica
a statului si problemele morale ale omului, supunand examenului
ratiunii
obiceiurile si institutiile.
Asemenea sofistilor,
sustinea ca “virtutea este stiinta”, deci poate fi invatata de oameni;
in
schimb, era de parere ca stiintele pozitive nu pot garanta armonia si
ordinea
sociala. Pe de alta parte, Socrate practica si el metoda dialectica,
dar nu
exercitiile de virtuozitate verbala pura, prin care sofistii ajungeau
la
concluziile unui individualism egoist sau ale mihilismului etic.
Dimpotriva,
pentru Socrate exista valori umane certe - dar carora el nu le gasea un
fundament rational, sustinand ca o “voce interioara” il impiedica de la
actiuni
rele. De aici deriva scepticismul sau in ceea ce priveste actul
cunoasterii;
caci, in opozitie cu pretentiile enciclopediste ale sofistilor, Socrate
afirma
ca singurul lucru pe care il stie cu certitudine este ca nu stie nimic.
Cultura
enciclopedica a sofistilor o considera inconsistenta.
Deci
atitudinea lui Socrate fata de aceasta problema are o insemnatate
epocala in
istoria gindirii antice grecesti, caci tocmai in aceasta Socrate apare
ca
revalorizator al tuturor valorilor traditionale : frumusetea, bogatia,
puterea
si gloria, forta fizica si placerile senzoriale - lucruri ce erau
cele mai
de rivnit pentru grecul antic - nu mai au nici o valoare fata de
valoarea
sufletului omenesc. Socrate a recunoscut cel dintii valoarea de
neegalat a
sufletului fata de bunurile acestei lumi. De aceea grija pentru
salvarea
sufletului omului este problema centrala a eticii socratice. Acesta
este si
motivul pentru care Socrate acorda o importanta capitala educatiei,
fiindca
educatia nu este altceva decit un "tratament constient" in vederea
unui scop al sufletului. Pentru Socrate intreaga viata a omului devine
o tema
mare morala, omul trebuind sa-si daltuiasca sufletul in fiecare clipa,
pentru a
putea ca sa realizeze numai binele. Bunuri reale si rauri reale sint
numai cele
sufletesti; moartea, exilul, boala si altele nu sint un rau real,
fiindca ele
nu pot atinge sufletul; o mare paguba este numai pierderea sau lipsa
stiintei,
din pricina ca numai aceasta este temeiul virtutii.
Socrate s-a nascut īn anul 470 a. Chr. Atena.Tatăl său era sculptor,
mama sa era moaşă. La īnceput el s-a dedicat sculpturii, dar
n-a rămas
totuşi credincios
pīnă la sfīrşitul vieţii acestei arte, ci s-a īndreptat
spre filosofie, unde a jucat un rol
considerabil. Urīt la īnfăţişare “chiar admiratorii săi apărīndu-le ca
un
silen, dar bine zidit fiziceşte, robust şi foarte sănătos, el a luat
parte la
luptele din Potideea, Delion şi Amphipolis, purtīndu-se īn adevăr ca un
brav.
Nu dădea mare atenţie īnfăţişării lui exterioare şi nu se interesa de
bunurile
pămīnteşti. Era loial, sincer şi amabil, stăpīnit de puternice
sentimente
morale şi religioase, plin de spirit şi umor, totdeauna cu răspunsul
gata
atunci cīnd era nevoie”.(K.Vorlander), plin de curaj civic şi gata să
īnfrunte
pentru dreptate furia poporulu. Totuşi acest om cu caracter atīt de
nobil,
īnsufleţit pururea de luminarea tineretului şi de binele poporului, a
fost
acuzat de trei inşi – Metelos din partea poeţilor, Anytos din partea
meseriaşilor
şi a oamenilor politici, Lycon din partea oratorilor- că săvīrşeşte
nedreptăţi
, că strică pe tineri, că nesocoteşte pe zeii īn care crede statul şi
că se
īnchină la alte zeităţi noi”, şi condamnat să bea otravă.Socrate moare
īn anul
399 a. Chr.
Ideile
lui filosofice pot fi reconstituite din scrierile lui Xenofan, ale geniului său
elev Platon şi ale lui Aristotel. Care sumt
aceste idei şi ce aduc ele nou ? Īnmpotriva filosofilor de
pīnă la el, se ocupau cu “
lumea” , cu lumea fizică şi vroiau să
ştie din ce elemente este constituită, Socrate mută centrul de
gravitate al
cercetărilor filosofice cu lumea externă īn cea internă, de la cosmos
la om.
Căci mai de preţ decīt natura era pentru el omul. Cunoaşte-te pe tine īnsuţi, celebra maximă de pe
frontispiciul de la Delphi, devenise şi maxima lui Socrate, este o
chemare adresata celor care se complac in cultul valorii externe.
Externul
inseamna si superficial.Cum socratica este o cunostinta etica,
inseparabila de
planul actiunii, este o cunostinta in care vorba si fapta formeaza o
unitate.
Forma de legatura intre oameni este dialogul. El este o forma de
comunicare,
dar nu pentru a transmite o suma de cunostinte deja existente ci pentru
a
indemna pe cel cu care dialogul supune adevarul.
Īntorcīndu-şi
privirile asupra lui īnsuşi, cercetīndu-se pe sine, va afla ce ştie şi
ce nu
ştie, ce poate şi ce nu poate, precum şi ce trebuie să facă. Īmpotriva
sofiştilor, care arătau că aceeaşi idee poate fi susţinută şi combătută
cu
aceeaşi sorţi de izbīndă, că nu există un adevăr absolut, ci toate
cunoştinţele
sunt relative, că ceea ce este adevărat pentru mine nu este şi pentru
altul, că
ceea ce pentru mine este adevăr astăzi poate fi eroare mīine, Socrate
se ridică
cu toată energia şi apără valoarea absolută a adevărului. Cunoştinţa
adevărata,
care sesizează esenţa īnsăşi a lucrurilor, este duppă el bunul cel mai
de preţ.
Cum ajungem noi īnsă la cunoaşterea acestei esenţe a lucrurilor?
Determinīnd
noţiune lor. Dcaă reuşim să stabilim care este noţiune unui lucru, cu
aceasta
am descoperit esenţa īnsăşi a acestui lucru. Socrate pleca de la ceea
ce este
familiar şi īn afară de orice īndoială,
de la ceea ce este elementar şi oricui cunoscut, pentru a ajunge la
adevărul
universal, la definiţia acelui lucru. Cu alte cuvinte, el se folosea īn
cunoaşterea lucrurilor de procedeul inductiv. La Socrate, după cum spunea
şi Aristotel,metoda inductivă şi stabilirea de noţiuni generale mergeau
mīnă īn
mīnă.
Ce inteles are adevarul atunci cand la proces
individul trebuie sa jure ca spune adevarul si numai adevarul? Ce
inteles are
termenul adevar atunci cand se foloseste sintagma adevar stiintific,
adevar
filosofic, adevar religios, adevar istoric, adevar politic, adevar
economic? Ce
trebuie sa intelegem prin adevar cand de fapt noi avem adevaruri?
Problema a
preocupat filosofia din cele mai vechi timpuri. Ea a fost pusa cu
claritate in
discutie de catre Socrate si a fost dezvoltata de Platon si Aristotel.
Pentru
Socrate adevarul este in noi, in
sufletul nostru. El nu trebuie cautat in afara noastra. Pentru a ajunge
la
adevar este necesar sa ne cunoastem pe noi insine, sa cercetam cu
meticulozitate facultatile noastre de cunoastere, sa stim ceea ce putem
sa
cunoastem si ceea ce nu putem sa cunoastem si sa mai stim ce trebuie sa
facem
si ce nu trebuie sa facem. Socrate aduce in discutie o problema
importanta,
anume aceea a posibilitatilor noastre de cunoastere si spun pentru
prima data
raspicat ca noi nu putem sa cunoastem totul, ca posibilitatile noastre
de
1
cunoastere
sunt limitate si ca nu trebuie
prin urmare sa ne intindem cu cunoasterea dincolo de ceea ce nu putem
cunoaste.
Ex: nu putem sa cunoastem secretele dupa care zeul a construit lumea,
nu putem
sa cunoastem planurile tainice dupa care zeul a zamislit universul.
Socrate
ne atrage atentia ca unele cunostinte sunt inutile si ca este necesar
ca noi sa
stim ce ne este util, ce trebuie sa cunoastem in mod necesar si la ce
trebuie
sa renuntam pentru ca nu ne este folositoare o anumita cunostinta.
Degeaba
spune Socrate “stim noi sa explicam cum se produce ploaia daca nu stim
cand
trebuie sa facem lucrarile pamantului, cand trebuie sa insamantam si sa
recoltam, si degeaba stim noi cum se produce miscarea astrelor daca nu
stim
cine suntem noi insine si incotro ne indreptam. Deci sa ne indreptam
cunoasterea spre lucrurile utile si sa evitam cunostintele fara de
folos.”.
Scopul
acesta, pe care Socrate īl propunea cunoştinţei, anume de stabili
noţiuni
generale, a fost adoptat atīt de Platon cīt şi de a Aristotel şi a
jucat un rol
hotărītor pentru toată evoluţia filosofiei şi a ştiinţei europene.
Descoperirea
de legi universale şi necesare, pe care o urmăresc īn toate timpurile
moderne
ştiinţele exacte, stă īn perfectă concordanţă cu ceea ce voiau īn
antichitate
Socrate, Platon, Aristotel.
Mai intai
el noteaza faptul ca ceilalti au vorbit despre lucruri pe care nici ei
nu le
inteleg prea bine si anume despre iubire in general, < in sine>,
ori
iubire in sine nu exista. Iubirea este o legatura care ne uneste cu
ceva si ne
leaga vital de acesta. Iubirea este indreptata catre bine si frumos, ea
este o
dorinta, niciodata satisfacuta, este < o tendinta spre
>….Constiinta
iubirii se realizeaza pornind de la o iubire neimplinita. Dar poate cea
mai
importanta observatie pe care o face Socrate este aceea ca iubirea nu
poate fi
descoperita decat printr-o I N I
T I E R E, situatie
valabila si in cazurile cand vrem sa descoperim binele, frumosul sau
adevarul.
Socrate
nu-şi preda īnvăţăturile sale īntr-un anumit local, ci īn casele
oamenilor
bogaţi, īn prăvăliile din piaţă , la stadioane, pe stradă şi īn pieţile
publice;nu ţinea prelegeri,ci insruia cu ajutorul dialogului. Iar īn
arta
convorbiri, el era maiestru. Cum proceda anume?
Dcă, mergīnd pe stradă, se īntīlnea cu cineva, pe care-l ştia că
stăpīneşte mai
mult sau mai puţin o chestiune, Socrate īncepea discuţia. Punīnd
īntrebări şi
aşteptīnd răspunsuri, Socrate conducea astfel discuţia īncīt
preopinentul său,
care pretindea la īnceput că ştie, trebuia să recunoască pīnă la urmă
că e
neştiutot şi are nevoie să fie luminat de Socrate, crae tocmai
mărturisise că
nu ştie nimic. Dar Socrate nu se
mulţumea numai să demonstreze preopinentului său că nu ştie ceea ce la
īnceput
pretindea cu emfază că ştie, ci căuta, cu arta lui de a conduce
dicuţia, să
scoată din spiritul īnsuşi al preopinentului său ideile juste,
noţiunile menite
să exprime esenţa lucrurilor :idei pe care oricine le are īn sufletul
său, de
care īnsă nu e conştient şi pe care le
poate descoperi, dacă ştie cum să
procedeze. Acest procedeu de a scoate din conştiinţa cuiva ideile pe
care le
posedă, dar de care nu-şi dă seama, era numit de Socrate,maieutică .
E arta de a īntreba astfel, īncīt să poţi obţine de la persoana
respectivă răspunsuri juste. Aceasta este ceea ce se numeşte astăzi īn
şcoli metodă socratică.
Invatatura si activitatea sa non-comformista a trebuit sa o
plateasca cu
viata Socrate (469-399 i.e.n.); dupa ce a fost acuzat de impietate si
de
coruperea tineretului prin invatatura sa a fost condamnat la moarte si
silit sa
se sinucida.
Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre invatatura lui o stim din
relatarile - adesea divergente - ale lui Platon si Xenofon; incat cu
greu poate
fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu facea parte din
randurile
sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu
cei mai
renumiti dintre ei. Asemenea sofistilor, Socrate si el prefera ca in
locul unor
probleme de stiinta sa dezbata probleme de ordin practic privind viata
politica
a statului si problemele morale ale omului, supunand examenului
ratiunii
obiceiurile si institutiile.
Asemenea sofistilor, sustinea ca
“virtutea este stiinta”, deci poate fi invatata de oameni; in schimb,
era de
parere ca stiintele pozitive nu pot garanta armonia si ordinea sociala.
Pe de
alta parte, Socrate practica si el metoda dialectica, dar nu
exercitiile de
virtuozitate verbala pura, prin care sofistii ajungeau la concluziile
unui
individualism egoist sau ale mihilismului etic. Dimpotriva, pentru
Socrate
exista valori umane certe - dar carora el nu le gasea un fundament
rational,
sustinand ca o “voce interioara” il impiedica de la actiuni rele. De
aici
deriva scepticismul sau in ceea ce priveste actul cunoasterii; caci, in
opozitie cu pretentiile enciclopediste ale sofistilor, Socrate afirma
ca
singurul lucru pe care il stie cu certitudine este ca nu stie nimic.
Cultura
enciclopedica a sofistilor o considera inconsistenta. In locul
acumularii de
cunostinte si a enuntarii sententioase a unor norme, solutii, formulate
cu mare
abilitate adevaruri, etc., metoda sa de a-I invata pe oameni, era
dialogul.
Pornind de la faptele cele mai obisnuite si adresandu-se, nu numai
doctilor, el
punea intrebari (indeosebi referitoare la probleme morale) formulate cu
mare
abilitate dialectica, pentru a-i face sa se contrazica singuri, si
astfel sa le
demonstreze ca de fapt nu stiau ceea ce credeau ca stiu; dupa care,
prin
aceeasi metoda maieutica (“practica mositului”), sa-I ajute
sa
descopere ei singuri adevarurile.
Īn
afară de preocuparea de a stabili esenţa lucrurilor, prin desoperirea
noţiunilor şi a definiţiilor, mai īntīlnim la Socrate o preocupare
fundamentală: cea
morală. Cu alte cuvinte, Socrate nu-şi pune numai problema ştiinţei, ci
şi pe aceea a virtuţii. Ce este īnsă virtutea după el? A
fi virtuos īnseamnă a şti , căci
virtutea este ştinţă. Nimeni nu este rău de bunăvoie, nimeni nu face
rău cu
intenţie,ci numai fiindcă nu se cunoaşte pe sine şi nu ştie ce vrea.
Socrate argumentează,
făcānd o concesie sofistului. Dar numai pentru a asigura o bază
demonstraţiei.
Astfel el este de acord că "binele" fiind plăcut,
"cunoaşterea" pe care o revendică īn acest fel devine o artă a
măsurii, o fină rezonabilitate īn domeniul "plăcerii". Dar o astfel
de "cunoaştere" se anulează mereu pe sine, īntrucāt se presupune
mereu pe sine ca premisă. Precum o definiţie circulară. Apare iar un
"Nimic". Adică Socrate afirmă o "cunoaştere" care se
autoanulează. Din cauză că infinita calculare a circumstanţelor
plăcerii
īmpiedică şi sugrumă īnsăşi plăcerea. Vedem aşadar că binele e
plăcutul,
plăcutul depinde de savurarea plăcerii, care savurare depinde de
cunoaştere.
Cunoaşterea de o infinită măsurare şi alegere care anulează plăcerea.
Şi, prin
urmare, şi binele. Cu alte cuvinte, negativul rezidă īn nefericita
nemulţumire
īntotdeauna necesară şi inerentă oricărui empirism nelimitat (care
provoacă
senzaţia "plăcerii" īn mod hedonist). Iar ironia rezidă īn acel
'să-ţi fie de bine!' pe care Socrate i-l urează, la sfārşit, lui
Protagoras.
Ironia la puterea īntāi constă īn acest caz īn construirea unei teorii
a
cunoaşterii care se autoanihilează. La puterea a doua, ironia constă īn
faptul
că Socrate se poartă ca şi cānd ar fi ajuns din īntāmplare să apere
afirmaţia
lui Protagoras, īn ciuda faptului că o distruge pe aceasta chiar prin
apărarea
ei.
Caci a sti ce vrei, inseamna a cunoaste binele si
a cauta sa-l realizezi. Realizarea binelui duce la fericirea personala
si la
propasirea comunitatii. Ignoranta este mama raului si
a pactului. Aceasta virtute, care este
stiinta despre bine si adevar, cinsta in efortul omului de a se studia
pe sine,
spre a descoperi in propriul sau suflet ceea ce este, in insasi firea
sa,
valoare universala si eterna: BINELE (concept pe care insa Socrate nu-l
defineste precis, nu arata in ce anume consta, limitandu-se doar sa-l
distinga
de ceea ce este doar un BINE iluzoriu – ca de pilda, placerile
trupului, sau
ceea ce urmareste sa satisfaca ambitiile si interesele celor puternici.)
Binele deci consta intr-o
continua cautare a binelui; la fel ADEVARUL. Cautarea neintrerupta a
binelui si
a adevarului da nastere comportamentelor juste si virtuoase. “Nimeni nu
face
raul in mod voit” - spune Socrate - ci din nestiinta: din faptul ca
ignoreaza
cautarea binelui si-a adevarului. Exista asadar la Socrate o legatura
intima
intre virtute, stiinta, bine si suflet; caci raspunsurile trebuie sa
vina din
suflet, si sa se traduca in actiuni etice si politice pozitive. Aceasta
ii va
procura omului fericirea sufleteasca – ce consta intr-o comportare
moderata,
corecta, dreapta, si in respectarea aproapelui, a legilor cetatii si a
zeilor.Ceea ce trebuie sa caute si sa descopere omul sunt in primul
rand
valorile etice si raporturile lor cu actul cunoasterii si cu
societatea. In
aceasta privinta, Socrate nu numai ca a afirmat, dar
- cand
prietenii sai vroiau sa-l salveze de la moarte, ceea ce el a refuzat –
a si
demonstrat prin exemplul tragicului sau sfarsit, ca omul trebuie sa se
supuna
legilor, chiar cand acestea sunt nedrepte sau aplicate nedrept.
Socrate
a trait asa cum a invatat. Viata lui a
fost una cu doctrina morala. Cind, condamnat sa bea otrava si
asteptindu-si
ziua fatala , prietenii īi propuneau in inchisoare sa fuga , Socrate a
refuzat
cu hotarire:el,care toata viat invatase pe elevii sai sa se supuna
legilor ,
cum putea da la batrinete exemplul rau al nesupunerii fata de ele,fara
sa se
faca de rusine?
Socrate
dialogheaza cu Crito, prietenul sau, si
respinge propunerea acestuia de a evada. Socrate
a preferta deci sa bea paharul de cucuta...
|