Autonomia locala
Categoria: Referat
Drept
Descriere:
Pentru a analiza modul de reglementare a autonomiei locale la nivelul
constitutional al fiecarui stat membru al Uniunii Europene trebuie sa
facem o prima distinctie intre statele care au constitutii adoptate
inainte de deceniul sase al secolului XX si cele care au adoptat
constitutii ulterior acestei date. Astfel, daca constitutiile unor
state ca Germania (1949), Belgia (1831), Regatul Unit al Marii Britanii
si Irlandei de Nord (1215,1628, 1679, 1689, 1911, 1949, 1958), Irlanda
(1937), Danemarca (1953), nu utilizeaza expres termenul de autonomie
locala, în schimb state care au adoptat constitutii mai recente: Spania
(1978), Grecia (1975), Luxemburg (1868 cu revizuire în 1948 si 1993),
Portugalia (1976), au consacrat in reglementarile lor fundamentale
aceasta terminologie... |
|
AUTONOMIA LOCALĂ ŞI REGLEMENTAREA EI ÎN CONSTITUŢIILE ŢĂRILOR UNIUNII EROPENE
Pentru a analiza modul de reglementare a autonomiei locale la nivelul constituţional al fiecărui stat membru al Uniunii Europene trebuie să facem o primă distincţie între statele care au constituţii adoptate înainte de deceniul şase al secolului XX şi cele care au adoptat constituţii ulterior acestei date.
Astfel, dacă constituţiile unor state ca Germania (1949), Belgia (1831), Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord(1215,1628, 1679, 1689, 1911, 1949, 1958), Irlanda (1937), Danemarca (1953), nu utilizează expres termenul de autonomie locală, în schimb state care au adoptat constituţii mai recente: Spania (1978), Grecia (1975), Luxemburg (1868 cu revizuire în 1948 şi 1993), Portugalia (1976), au consacrat în reglementările lor fundamentale această terminologie.
O a treia categorie o formează statele care nu utilizează în mod expres o atare terminologie , dar care dispun de o legislaţie internă ce conţine conceptul de autonomie locală. Este cazul Franţei.
Există, în principiu, două modalităţi de recunoaştere a autonomiei locale:
ca regim juridic unic şi general;
ca regim juridic excepţional şi particular.
În prima categorie se încadrează acele state care asigură o identitate de tratament juridic comunităţilor locale, utilizând o bază juridică unică. De exemplu, Constituţia Greciei reglementează organizarea administraţiei de stat pe baza unui sistem de desconcentrare, încredinţând gestiunea afacerilor locale colectivităţilor locale, care se bucură de autonomie administrativă (art.102, pct.2). Constituţia Luxemburgului comunele formate din comunităţi autonome, constituite pe bază teritorială, posedând personalitate juridică şi girând, prin propriile organe, propriul patrimoniu şi interes (art.107, pct.1).
În a doua categorie se încadrează acele state care, prin legea lor fundamentală, având în vedere particularităţile istorice şi lingvistice ale constituirii lor, atribuie un anumit sistem particular de autonomie fie comunităţilor locale, fie comunităţilor lingvistice, fie anumitor structuri teritoriale.
Astfel, Constituţia Italiei, după ce consfinţeşte organizarea statului în regiuni, provincii şi comune (art.114), recunoaşte, pe de o parte, calitatea regiunilor de organisme autonome ce dispun de puteri particulare şi funcţii proprii (art.115), iar pe de altă parte, atribuie Sardiniei, Siciliei etc., forme şi condiţii particulare de autonomie în termenii unor statute speciale adoptate prin legi constituţionale.
În Spania există două regimuri juridice aplicabile, distingându-se între autonomia comunală, guvernată şi administrată de consilii municipale şi comunităţile autonome. Art.113, pct.1 din Constituţia Spaniei recunoaşte provinciilor limitrofe, având caracteristici istorice, culturale şi economice comune, teritoriilor insulare şi provinciilor având o identitate regională istorică, posibilitatea de a se guverna ele singure, prin constituirea în Comunităţi autonome. În art.2 se recunoaşte şi garantează dreptul de autonomie a naţionalităţilor şi a naţiunilor care o compun şi solidaritatea dintre ele.
În Portugalia este reglementat un anumit regim politic şi administrativ arhipelagului Azorelor şi Maderelor, bazat pe „caracteristicile geografice, economice, sociale şi culturale a acestor regiuni şi pe imemoriabilele aspiraţii autonomiste ale populaţiilor insulare” (art.227 pct.3).
Deşi autonomia regiunilor vizează participarea cetăţenilor la viaţa democratică a acestora şi la promovarea propriilor interese economice şi sociale, ea este limitată prin aceea că „Autonomia politică şi administrativă regională nu poate atenta la suveranitatea statului. Ea se exercită în cadrul conferit de Constituţie” (art.227 pct.3).
Situaţia Franţei este oarecum diferită, deoarece constituţia acesteia din 1958 nu utilizează în mod expres termenul de autonomie locală, colectivităţile teritoriale (comunele, departamentele şi comunităţile de peste mări) se administrează liber prin consilii alese în condiţiile prevăzute de lege (art.72 aln.2).
Din punctul de vedere al tehnicii juridice utilizate de legiuitorul constituant în consacrarea autonomiei locale, se pot distinge două sisteme: unul ce constă din simpla enunţare a termenului şi altul conţinând elementele definitorii ale autonomiei locale.
Din cel de-al doilea sistem face parte şi Constituţia Belgiei, care dă competenţă legii de a reglementa instituţiile provinciale şi comunale, pe baza următoarelor principii:
alegerea directă a membrilor consiliilor provinciale şi comunale;
exercitarea atribuţiilor consiliilor în limita determinată de interesul provincial şi comunal;
descentralizarea atribuţiilor către instituţiile provinciale şi comunale;
publicitatea şedinţelor consiliilor;
intervenţia autorităţii de tutelă ori a puterii legislative pentru asigurarea respectării legii şi a protejării interesului general (art.108 aln.1).
Exemplele utilizate permit surprinderea contextului constituţional european al reglementării autonomiei locale la care se adaugă concluzia diversităţii modalităţilor de a concepe autonomia locală.
Practic fiecare constituţie înglobează o formă particulară de reglementare a autonomiei locale ce ţine de condiţiile istorice ale formării statului respectiv, de structura acestuia şi forma de guvernământ, de coloratura etnică a populaţiei şi de tradiţiile şi aspiraţiile cetăţenilor respectivi.
Concluzia lui Henri Oberdorff, în lucrarea „Les Constitusions de L’Europe de Douze”, este că „aceste diferite constituţii europene, prin demersul lor descentralizator, autorizează înflorirea unei Europe infraetatică complementară unei Europe a comunităţii de state ”.
Domnul Eugen Popa, în lucrarea „Autonomia locală în România”, editura ALL BECK, 1999, nu este întru totul de acord cu afirmaţia lui H. Oberdorff susţinând că în marea majoritate a cazurilor autonomiile locale nu exercită atribuţii de suveranitate internă sau externă, la care se adaugă şi neutilizarea terminologiei respective în şase din cele douăsprezece constituţii ale statelor Uniunii Europene. Autorul lucrării scoate în evidenţă două tendinţe ce, în opinia sa, se conturează cu claritate:
preocuparea statelor de a integra autonomia locală în contextul mai general al principiilor democratice, al participării comunităţilor locale la afirmarea propriilor interese, tendinţă afirmată mai pregnant în legislaţia specială;
conturarea conceptului de autonomie locală, în ultimii patruzeci de ani, culminând cu adoptarea Cartei europene a autonomiei locale, la Strasbourg, în anul 1985 .
Document politic şi juridic deopotrivă, Carta europeană a autonomiei locale a fost deschisă semnării la 15 octombrie 1985 şi a intrat în vigoare la data de 1 septembrie 1988. importanţa a fost apreciată în felul următor: „Carta europeană a autonomiei locale este pentru comunităţile locale ceea ce este pentru popoarele europene Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.
Este de remarcat în acelaşi timp faptul că, în cadrul primei sesiuni a Congresului Puterilor Locale şi Regionale din europa, desfăşurată la Strasbourg între 31 mai – 3 iunie 1994, s-a adoptat iniţiativa pregătirii unei Carte europene pentru autonomie regională care ar urma să utilizeze ca model Carta europeană pentru autonomie locală.
Scopul principal urmărit de o asemenea cartă este crearea mecanismelor de realizare şi concentrare în vederea eliminării dublei impuneri şi de asigurare a complementarităţii acţiunii colectivităţilor locale. În acest context se recomandă autorităţilor naţionale realizarea cadrului juridic corespunzător – în cadrul dreptului intern – care să permită promovarea şi aprofundarea cooperării interregionale şi transfrontaliere.
Bibliografie: Popa Eugen, Autonomia locală în România, editura ALL BECK, bucureşti, 1999
|