1
TEORIA GENERALĂ A SISTEMULUI
DE SALARIZARE
1.
Remunerarea muncii – instrument indispensabil dezvoltării
societăţii
contemporane
Munca reprezintă o necesitate obiectivă
pentru dezvoltarea societăţii.
În
istoria omenirii conţinutul şi caracterul muncii au cunoscut
transformări
profunde. În epoca primitivă, de exemplu, oamenii munceau pentru sine.
În
orânduirea sclavagistă şi feudală oamenii erau obligaţi să munceasca în
folosul
stapânilor. Pentru munca depusă, ei primeau numai cele necesare
existentei
zilnice, dar nu ca preţ al fortei de muncă ci mijloace de existentă
pentru a
supravieţui, în scopul de a fi utilizaţi în continuare.
Capitalismul a redat omului demnitatea, transformînd munca
într-o sursa
de propăşire a fiecaruia. Au fost elaborate acte normative pe baza
cărora munca se prestează conform
unui contract încheiat între
parteneri egali, dintre care unul îi oferă forţa sa de muncă, iar celalalt plata convenită la încheierea
contractului. În aceste conditii, la nivelul tuturor
statelor,
indiferent de gradul de dezvoltare, modelarea sistemului de salarizare
devine
în zilele noastre, ţinînd cont de faptul că structurile
întreprinderilor şi
cele ale proceselor de muncă sunt într-o continuă schimbare, una dintre
cele
mai importante probleme ale managementului resurselor umane. Ea are ca
obiectiv, pe lângă sporirea productivităţii muncii, realizarea unei
producţii
totale din ce în ce mai mari.
Pe fondul
prosperităţii economice
înregistrate dupa cel de- al doilea război mondial de anumite ţări, de
exemplu
Statele Unite, Japonia, Anglia, Franţa sau Germania – în ceea ce
priveşte
statele aflate actualmente în tranziţie, putem discuta doar de o
recesiune
prelungită - durata muncii a fost normată prin prevederi legale în
scopul
realizării unei siguranţe maxime a angajatului. Remunerarea este
corelată, în
situaţia ramurilor direct productive, cu
cantitatea şi calitatea prestaţiilor
realizate în ideea creşterii continue a productivităţii, în timp ce în
domeniile indirect productive timpul de munca este cel care constituie
baza
constantă de măsurare a recompensei.
În etapa
actuală, personalul se afla în centrul preocuparilor strategice şi
operative
ale întreprinderilor. Odată realizată această perspectivă, se modifică
şi
profilul cerinţelor în ceea ce priveste sistemele moderne de remunerare
şi de
determinare a timpului de munca în direcţia unei mai mari
flexibilizări,
individualizări şi a unei orientări diferenţiate către atingerea
obiectivelor
stabilite.
2. Sistemul de salarizare componentă a sistemului de recompense
În
ultimiii ani, în literatura de specialitate tot mai frecvent este
întîlnit conceptul de managementul
recompenselor.
Prin
managementul recompenselor se înţelege
procesul de elaborare şi implementare a strategiilor, politicilor şi
sistemelor
de recompense care permite organizaţiilor să-şi îndeplinească
obiectivele prin
recrutarea şi menţinerea angajaţilor necesari, precum şi prin motivarea
corespunzătoare a acestora.
Managementul
recompenselor constă, în primul rând, în proiectarea, implementarea şi
menţinerea sistemelor de recompense ale angajaţilor care
trebuie să fie adaptate performanţelor
organizaţiilor şi supuse unor îmbunătăţiri continue
Teoria
şi
practica în domeniu demonstrează că în ceea ce priveşte recompensele
angajaţilor, organizaţiile folosesc o multitudine de termeni cum ar fi:
recompense, compensaţii, retribuţii, remuneraţie, salariu, leafă,
plată, stimulente,
facilităţi, avantaje etc.
În
aceste
condiţii, numeroşi specialişti în domeniu consideră că managementul
recompenselor este o concepţie mult mai largă privind recompensele
angajaţilor
pentru ceea ce aceştia au făcut sau pot face pentru organizaţie.
Cu
alte
cuvinte, recompensele personalului este un domeniu de activitate
deosebit de
important pentru organizaţie prin intermediul căruia se influenţează
atât
comportamentul angajaţilor cât şi eficienţa organizaţiei.
Potrivit
literaturii de specialitate şi practicii
manageriale în domeniu, pentru ca o recompensă să acţioneze ca
un factor
motivator, eficace trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii:
Ø
persoana respectivă trebuie să-şi
dorească
recompensa, altfel aceasta nu devine factor motivator;
Ø
angajatului trebuie să-i fie clar că
efortul său
suplimentar va duce la îmbunătăţirea performanţei, fapt care nu trebuie
să fie
împiedicat de factori care nu-i poate controla;
Ø
angajatul trebuie să fie convins că
performanţa
sa îmbunătăţită îi va aduce, ca rezultat, recompensa dorită;
Sistemul
de recompense cuprinde nu numai recompensele financiare (salariul
fix şi cel variabil sau unele avantaje care împreună alcătuiesc
remuneraţia
totală). ci şi recompensele non-financiare, cum ar fi:
recunoaşterea, responsabilitatea, realizarea,
dezvoltarea etc.
Sistemul
de recompense reprezintă ansamblul veniturilor materiale şi
nemateriale, financiare şi non-financiare, a facilităţilor sau
avantajelor
atribuite individului în funcţie de activitatea desfăşurată şi de
competenţa
probată.
Proiectarea şi punerea în aplicare a unui
sistem de recompense adecvat este una dintre cele mai complexe
activităţi de
managementul resurselor umane, deoarece:
Ø
în timp ce anumite activităţi din
domeniul
resurselor umane sunt importante doar pentru anumiţi indivizi,
recompensele
sunt importante pentru întregul personal al organizaţiei;
Ø
practica managerială evidenţiază
faptul că
sistemul de recompense trebuie să satisfacă o varietate de valori
individuale
care se schimbă în timp;
Ø
el presupune, de cele mai multe ori,
proiectarea
unor pachete de recompense complementare care trebuie armonizate şi
dozate
corespunzător;
Ø
dimensionarea recompenselor trebuie
să aibă în
vedere specificitatea posturilor, condiţiile specifice de activitate,
precum şi
nivelul de cunoştinţe şi abilităţile persoanelor care ocupă aceste
posturi;
Ø
recompensele atribuite angajaţilor
reprezintă un
cost important pentru organizaţie;
Ø
recompensele se atribuie pe baza
prevederilor
unor legi sau reglementări specifice;
Ø
salariaţii pot să participe la
stabilirea
recompenselor, atât direct cât şi prin negocieri colective;
Ø
recompensele
trebuie să ţină seama de costul diferit al vieţii în diferite zone
geografice.
Sistemul
de
salarizare este o componentă importantă a sistemului de recompense.
Sistemele
de salarizare nu sunt proiectate într-o lume ideală, în care fiecare
factor
exterior acţionează în interesul organizaţiei. Multe organizaţii, din
sectorul
public sau privat, cheltuiesc o mare cantitate de timp şi de efort
pentru a-şi
proiecta sistemele de salarizare. Preocuparea pentru acest subiect este
determinată de mai multe cauze:
- salariul este categoria cea mai
importantă de obligaţii pe care angajatorul o are faţă de salariat;
Îndeplinirea acestei îndatoriri presupune, pentru majoritatea
angajatorilor, o
mare cheltuială. În mod normal, salariile şi costurile aferente
acestora se
ridică la aproximativ 60% din costurile totale de exploatare ale unei
organizaţii de mari dimensiuni.
- sistemul de salarizare trebuie să ţină
seama de interesele sindicatului care va urmări să impună un preţ cât
mai mare
al forţei de muncă şi de comportamentul concurenţilor care vor încerca
să
atragă personalul cel mai bine pregătit.
1. 3.
Sistemul de salarizare – noţiune şi cadru juridic
1.3.1.
Noţiunea sistemului de salarizare
Ca orice
alt sistem, şi acesta implică
existenţa unui ansamblu organizat în părţi componente care,
păstrându-şi
individualitatea, depind unele de altele, realizându-se astfel aspectul
de totalitate
şi integralitate.
Sistemul de salarizare constituie la rândul sau atât o
instituţie
economică, cât şi una juridică. Din punct de vedere economic, sistemul
de
salarizare constituie un ansamblu de forme, metode şi instrumente prin
intermediul cărora se determină, după criteriile economice de piaţă,
cuantumul
salariilor. El reprezintă o pârghie economică pentru stimularea
oamenilor în
sporirea producţiei şi a productivităţii muncii.
Pe plan
juridic, fiind o instituţie a dreptului muncii sistemul
de salarizare este ansamblul normelor prin care sunt stabilite
principiile, obiectivele, elementele şi formele
salarizării
muncii reglementând totodata şi
mijloacele, metodele şi
instrumentele de înfăptuire ale
acestora prin determinarea condiţiilor
de stabilire şi de acordare a
salariilor(salariul de bază,
adaosurile şi sporurile la acest
salariu).
Potrivit
art.157 din Codul muncii,
sistemul de salarizare se stabileşte :
Ø
prin
negocieri individuale sau/şi colective între angajator şi salariaţi la
societăţile comerciale, societăţile şi companiile nationale, regiile
autonome
şi ceilalţi angajatori persoane fizice sau juridice;
Ø
prin
lege, pentru personalul din instituţiile publice finanţate integral sau
în
majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat,
bugetele locale, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.
Pornind de la această definiţie se poate afirma că
sistemul de
salarizare a muncii constituie ansamblul reglementarilor, normelor şi
practicilor recunoscute prin care partenerii sociali, pe de o parte, şi
statul
pe de alta parte, stabilesc principiile, obiectivele, formele şi
regimul de
salarizare a muncii precum şi modalitătile şi instrumentele de
realizare a
acestora.
În
conţinutul sistemului
de salarizare sunt cuprinse urmatoarele elemente:
Ø
principiile
sistemului de salarizare;
Ø
componentele
salariului;
Ø
formele
de salarizare;
Ø
modalităţile
de salarizare în diferite domenii de activitate;
1
Ø
măsurile
de protecţie socială;
Ø
modalităţile
de plată şi impozitare a salariilor;
Ø
modalităţile
de solutionare a litigiilor cu privire la salarizare;
Ø
politici
salariale.
Necesitatea
existenţei unui sistem de salarizare a muncii este fară echivoc atât în
conditiile tranziţiei spre economia de piată cât şi în perspectiva
integrarii
în organismele europene.
1.3.2.
Baza juridică
a sistemului de salarizare
Actualmente
principalele
baze juridice ale sistemelor de salarizare la nivel mondial sunt
reprezentate
de contractele individuale de muncă şi contractele colective de muncă,
atât
cele de la nivelul unitătilor, grupurilor de unităţi şi ramurilor, cât
şi cele
de la nivel naţional.
Pe
plan legislativ,
cadrul juridic al sistemelor de salarizare este configurat de un număr
însemnat
de acte normative, din care cele mai importante ar putea fi considerate
urmatoarele:
Ø
legile
fundamentale ale statelor analizate;
Ø
legile
cadru privind salarizarea;
Ø
legile
privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă;
Ø
legile
privind impozitul pe salarii şi hotarârile puterii executive date în
aplicarea
acestora;
Ø
legile
privind garantarea salariului minim şi hotarârile puterii executive
date în
aplicarea acestora;
Ø
legile
privind contractele colective de muncă;
Ø
legile
privind sistemele de stabilire a salariilor de bază în sectoarele
bugetare şi a
indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică;
Ø
codurile
muncii (în România Codul muncii a fost aprobat prin Legea nr. 53 din 24
ianuarie 2003 cu modificările ulterioare).
Pentru
ţara noastra, la cele prezentate mai sus, s-au adaugat următoarele:
Ø
Ordonanţa
Guvernului nr. 39/1994 privind îmbunatăţirea coeficienţilor de
ierarhizare a
salariului de bază pentru personalul din sectorul bugetar cu
modificările şi
completările ulterioare, aprobată cu modificări prin Legea nr.134/1994;
Ø
Hotarârea
Guvernului nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din
unităţile
bugetare cu modificările şi completările ulterioare;
Ø
Ordonanţa
Guvernului nr.33/2001 referitoare la salarizarea funcţionarilor publici
şi
a altor categorii de personal din
sistemul bugetar precum şi a personalului din organele autorităţii
judecătoreşti;
Ø
Ordonanţa
Guvernului nr. 42/2001 privind creşterile salariale ce se vor acorda în
anul
2001 personalului din sectorul bugetar;
1.4. Salariul
1.4.1.
Definirea noţiunilor de salariu, venit,
relaţie
salarială
Până a
analiza aspectele fundamentale ale salarizării, vom face în acest
capitol
introductiv anumite precizări asupra conceptelor de „salariu”, „venit”
„relaţie salarială”, şi „sistem
de salarizare” şi ,,politica salarială”.
Salariul
este
considerat unul din elementele esenţiale ale contractelor de muncă
alături de
felul muncii şi de locul de muncă, fiind definit în mod sintetic ca „totalitatea
drepturilor băneşti
cuvenite pentru munca prestată”.
Dată
fiind specificitatea contractelor de muncă, noţiunea şi conţinutul
salariului
au fost îmbogatite prin înglobarea, pe lângă aspectele economice şi a
unor elemente
de protecţie socială,
precum
avantajele în natură (locuinţă, hrană, echipament de protecţie,
îmbracăminte,
lumină, etc.).
Cuvântul „salariu“ îşi are originea în latinescul „salarium”
care
semnifica raţia de sare alocată unui soldat. Ulterior el a fost
utilizat pentru
a denumi preţul plătit cetăţenilor liberi care indeplineau diferite
activităţi
în folosul altor persoane. Rădacina acestui termen se utiliză în toate
scrierile latine, dar şi în cele anglo-saxone (salary). În afara
termenului de salariu mai putem întâlni, ca şi în alte state, termenii „remuneraţie”
sau „retribuţie”.
Spre exemplificare, în
dreptul german al muncii, denumirea de salariu este adesea
utilizată
numai în cazul muncitorilor, în timp ce pentru funcţionari este
folosită
noţiunea de retribuţie,
iar pentu liber profesionişti,
onorariu. În sistemul american, respectiv canadian, precum şi
în cel
practicat în MareaBritanie, în contrast cu ceea ce se stipulează în
legislaţia
germană, termenul de salariu se foloseste doar în cazul
funcţionarilor,
în special pentru cei de nivel superior, angajaţilor clerului,
angajaţilor din sectorul de vânzări, precum şi pentru cei din sectorul
managerial (aşa numiţii lucrători cu
gulere albe) şi se referă
la plata unei rate saptămânale, lunare sau anuale, în timp ce pentru
celelalte
categorii de personal, incluzând aici şi muncitorii, se utilizează
termenul de retribuţie.
Această noţiune se referă la o rata orară de plată şi reprezintă baza
de plată
folosită cel mai frecvent pentru angajaţii din sectoarele de producţie
şi de
întreţinere (aşa numiţii lucrători
cu gulere albastre).
În
general, angajaţii
care câstigă un venit orar sunt plătiţi doar pentru orele lucrate
efectiv, în
timp ce acei angajaţi care primesc salariu, în cazul unei plăţi lunare,
sunt
remuneraţi cu aceeaşi sumă pentru fiecare lună. Totuşi, în cazul în
care plata
se efectuează o data sau de doua ori pe saptămână, angajaţii care
primesc
salariu sunt, de fapt, plătiţi cu aceeaşi rată orara de-a lungul
întregului an.
Conform actelor standard care reglementează munca, o plată saptamânală
echivalentă trebuie sa fie concepută în vederea atingerii unei rate
orare
pentru salariaţii care sunt plătiţi lunar sau bilunar. Cu alte cuvinte,
adevaratele diferenţe între angajaţii care primesc retribuţie şi cei
care
primesc salariu nu constau în faptul că prima categorie este platită cu
ora,
iar cealaltă saptamânal, bilunar sau lunar, ci îndiferenţele existente
în ceea
ce priveşte beneficiile şi condiţiile de muncă asociate cu fiecare statut. Angajaţii care beneficiază de salariu au,
de obicei, anumite privilegii în plus faţă de cei care primesc
retribuţie, de
exemplu concediu medical, asigurări pentru îngrijiri medicale sau de
viaţă,
concediu pentru interese personale, precum şi un risc mai mic ca plata
salariului sa fie afectată de absenţe. Totuşi, beneficiarii de
retributie
primesc mai usor ore suplimentare însoţite de o plată corespunzatoare.
Deoarece
o astfel de
abordare poate genera confuzie, pe parcursul întregii analize ne vom
referi
exclusiv la salariu. În fond toţi angajaţii primesc salariu,
diferenţele ce
apar rezultând doar între formele de salarizare (în acord sau în regie).
Termenul
de venit defineşte
o noţiune mai complexă ce include pe lângă salariu şi câstigurile
realizate din
alte activităti. Acestea îmbracă forma chiriilor, dobânzilor, rentei
sau
profitului.
Salariul
este preţul
muncii prestate, exprimat în bani. Atunci cand munca se desfasoară
pentru sine
este o muncă independentă si produce venit, în situaţia în care se
realizează
pentru o terţă persoană este munca dependenta şi produce salariu.
Dreptul
la salariu este considerat corolarul dreptului la muncă; el este
afirmat si in
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, potrivit careia ,, cel care
munceste are dreptul la un salariu echitabil si suficient care sa-i
asigure lui
si familiei sale o existenta conforma cu demnitatea umana”.
Salariul constituie obiect, dar şi cauză a contractului
individual de
munca. Este obiect deoarece constituie contraprestaţia pentru munca
efectuată
de salariat, este cauza pentru că în vederea obţinerii lui persoana
fizică s-a
incadrat in muncă.
În
sens juridic, salariul
are semnificaţia unui drept de creanţă
pentru munca depusă în
temeiul unei convenţii şi a
fost plasat în dreptul
comun al obligaţiilor. Salariul este determinat pe baza muncii în
raport cu
valoarea obiectivă a prestaţiei, calitatea si durata muncii precum si
cererea
si oferta de muncă. Nasterea dreptului de creanţă este corelată cu
efectuarea
contraprestaţiei.
Dreptul
muncii a dat
salariului înţelesul de suma sau orice avantaj în legatura
cu munca prestată în cadrul unei întreprinderi în care este
angajat
salariatul. De asemenea, sunt asimilate salariului indemnizatia
pentru concedii platite, indemnizatia de salariu complet
în caz
de boala sau chiar salariul de inactivitate încaz de somaj
partial
ori de împiedicare a desfasurarii
muncii din cauza unei greve.
În sens social, salariul reprezinta o
sursa, un mijloc esential de existenta.
Relatia
salariala este o relatie elastica în sensul ca angajatul se ofera
sa
presteze anumite servicii în schimbul unei contraprestatii reprezentate
de
salariu. Aceasta poate fi analizata din punct de vedere economic cu
ajutorul a
doua postulate: raritatea resurselor si raţionalitatea
comportamentului. De
exemplu, analiza economică presupune ca întreprinzătorii cauta sa-si
maximizeze
profiturile firmei (postulatul raţionalităţii). Ei încearcă să angajeze
salariaţii cei mai eficienţi, înlaturându-i pe cei mai slabi.
Pe
de alta parte, patronii nu pot investi
fară costuri, ei trebuie sa participe cu capitalul necesar si să
platească
salariile (postulatul rarităţii). În acelaşi timp, salariatii vor sa
obtina
condiţii de muncă cât mai bune si salarii ridicate (postulatul
rationalitatii).
Dar locurile de munca sunt limitate pentru ca ele nu pot fi create fara
costuri. Ipotezele rationalităţii si rarităţii conduc la confruntarea
obiectivelor întreprinzătorilor si salariaţilor pentru a explica
salariile si
condiţiile de muncă în corelaţie cu resursele disponibile, preferinţele
individuale si ansamblul caracteristicilor economiei care pot influenţa
tranzacţiile pe piaţa muncii.
Relaţiile
salariale
prezintă anumite particularităţi care le disting de celelalte relaţii
ale pieţii.
Forţa de muncă este cumparată de întreprizător care dispune de resurse
financiare. Salariatul este subordonat patronului. În aceste condiţii,
caracteristicile instituţionale exercită o influenţă esenţială. Fiecare
economie are astfel de caracteristici şi un drept al muncii propriu.
Este
necesar să se ţina seama de aceste particularităţi pentru studierea
relaţiilor
salariale. Relaţia salarială este mai degrabă o relaţie colectivă.
Producerea
de bunuri si servicii impune munca mai multor indivizi. Patronul
trebuie sa
administreze problemele organizaţiei ţinând cont de dimensiunea
colectivă. Pe
de altă parte, salariatii pot să se organizeze în cadrul instituţiei în
sindicate ca o contrapartidă la patronat. Negocierea colectivă
constituie, mai
ales în Europa, o dimensiune foarte importantă a relaţiei salariale.
În
toate ţările – de la cele cu economie de piaţă dezvoltată, începând cu
Statele
Unite, Japonia, Anglia, Franta, Germania si continuînd pâna la cele
care au
primit statutul de ţară cu economie de piaţă funcţională precum
Polonia,
Ungaria, Bulgaria sau România, relaţia salariala face obiectul
contractului
individual de munca.
1.4.2.
Elementele
salariului
In conformitate cu art.155 din Codul Muncii, salariul
cuprinde salariul
de baza, indemnizatiile, sporurile precum si alte adaosuri.
|