1
CONSTRUCTIA
EUROPEI UNITE
Experienta istorica a
demonstrat ca "unitatea Europei"
este optiunea cea mai
īnteleapta pentru
popoarele care o alcatuiesc, pentru ca, spunea
Victor Hugo, "numai Unitatea va
deveni scutul īn fata tuturor
furtunilor care, altfel, ar putea pustii una din cele mai vechi Civilizatii ale lumii".
Albert Camus observa, de asemenea, ca "uniti, europenii vor fi
īn masura sa sporeasca tezaurul de
valori acumulat īn decursul istoriei" iar Nicolae Titulescu
aprecia
ca, prin constituirea Uniunii Economice Europene va fi posibila
dezvoltarea
colaborarii dintre statele Continentului, precum si dintre acestea si
alte
state, deoarece numai o asemenea colaborare constituie garantia
progresului.
Edmond Michelet considera ca "Europa
Unita este viitorul iar farāmitarea este trecutul".
Īn anul 1926, dupa ce popoarele Europei traisera experienta
terifianta a
primei conflagratii mondiale, 2000 de reprezentanti din 24 de state
s-au
īntrunit īn capitala Austriei pentru a examina viitorul posibil al
continentului. Congresul de la Viena si-a propus sa lanseze un mesaj
statelor
europene si statelor din celelalte zone ale lumii, mesaj care a luat
forma
"Manifestului
Pan-European".
Īntre principalele obiective convenite de Congresul de la Viena
si
consemnate īn Manifestul Pan-European sunt de amintit: garantarea
egalitatii,
securitatii si suveranitatii fiecarui stat, īnfaptuirea Uniunii Vamale,
stabilirea unei monede comune, respectarea civilizatiei fiecarui stat,
dezvoltarea cooperarii īntre statele membre cāt si dintre acestea si
celelalte
state.
La data de 7 septembrie 1929, ministrul de externe al Frantei,
Aristide
Briand, a propus īn cadrul Adunarii Generale a Societatii Natiunilor, "crearea unei
Uniuni Federale
Europene" iar guvernul francez a fost, apoi, solicitat sa
detalieze
propunerea facuta de ministrul sau de externe, ceea ce acesta a si
facut
prezentānd un "Memorandum cu
privire la organizarea unui regim de Uniune Federala Europeana".
Proiectul francez, oprit īn conjunctura europeana si mondiala a
īnceputului
celui de-al patrulea deceniu al secolului al XX-lea, n-a ramas fara
ecou.
Conceptele promovate acum de Franta s-au reflectat īn structura
Comunitatii
Europene si īn procesul complex al integrarii europene, care s-a
declansat dupa
al doilea razboi mondial si continua si īn zilele noastre.
1.a. Comunitatile
europene. instituirea uniunii europene
De la ideea Europei Unite s-a ajuns la concluzia ca se impun
structuri
europene care sa o concretizeze. Evident ca aceste structuri vizau, īn
primul
rānd, domeniul economic; treptat īnsa s-a apreciat ca sunt necesare
structuri
comune si īn domeniul politic si militar, cu un grad diferit de
integrare, de
la formele clasice de cooperare, la parteneriat si apoi la modalitati
tot mai
accentuate de integrare.
1.b. Procesul
constituirii unor structuri economice, politice si
militare
Primii ani de dupa razboi au fost marcati de ample dezbateri
privind
viitorul
Europei,
dezbateri care au reprezentat o
continuare si o amplificare a dezbaterilor interbelice. Se vadea
necesitatea
extinderii cooperarii economice dar si tendinta constituirii unor
structuri
adecvate care sa faciliteze si sa garanteze aceasta cooperare. De la an
la an
ideea unor structuri integrate a prins contur, īmbracānd forme tot mai
concrete, cu un grad tot mai īnalt de angajare din partea guvernelor
europene;
deosebit de activ īn acest sens s-a dovedit a fi guvernul francez, care
a avut
o contributie remarcabila īn promovarea noilor structuri europene.
1.c. Aparitia
primelor structuri economice
Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a constituit Comisia Economica pentru Europa a
Organizatiei Natiunilor
Unite, care a polarizat dezbaterile economice asupra problemelor reconstructiei postbelice
si dezvoltarii economice īn Europa īn conditiile noilor
tendinte si orientari mondiale.
La 16 aprilie 1948, s-a constituit Organizatia Europeana
de Cooperare
Economica, al carei obiectiv initial l-a
reprezentat "gestionarea
ajutorului comun oferit de catre
Statele Unite ale Americii - īn cadrul Planului Marshall- statelor
europene
care au avut de suferit de pe urma celui de-al doilea razboi mondial.
Organizatia Europeana
de Cooperare Economica s-a transformat - īn
anul 1961-
īn Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE),
concentrāndu-se asupra
cooperarii internationale īntre tarile industrializate cu economie de
piata,
printr-o coordonare a politicilor economice, comerciale si de
dezvoltare a
tarilor membre. OCDE are 24 de membrii: cele 15 state membre ale
Uniunii
Europene, la care se adauga SUA, Canada, Japonia, Turcia, Australia,
Elvetia,
Norvegia, Islanda si Noua Zeelanda.
1.d.
Constituirea Consiliului Europei - sensuri si
semnificatii politice
La 5 mai 1949,
s-a constituit unul dintre
cele mai importante organisme europene, īn vederea promovarii unitatii
si
cooperarii pe continent prin consolidarea democratiei pluraliste si
apararea
drepturilor omului - este vorba de Consiliul
Europei. Originea Consiliului Europei se regaseste īn optiunile
si
orientarile promovate de Congresul de la Haga, care a avut loc īn
perioada 7-10
mai 1948 si care a pus accentul pe coordonarea miscarilor pentru o
Europa
Unita, convenind asupra organizarii unor Comitete nationale,
īnsarcinate sa desemneze
delegati nationali care urmau sa initieze actiuni menite sa extinda
colaborarea
europeana.
Initial, Consiliul Europei a fost alcatuit din 16 state
europene, care
au calitatea de membrii fondatori. Īn anii care au urmat constituirii
sale
(1949) numarul membrilor Consiliului Europei a crescut, ajungānd īn
prezent la
41. Romānia a devenit membra a Consiliului Europei īn anul 1993,
asumāndu-si
angajamentul de apara si promova.
Īn
urma intrarii īn vigoare a Tratatului
de la Maastricht, Uniunea Europei
Occidentale a
devenit parte integranta a
adāncirii Integrarii Europene, concept reluat si īn Tratatul
de la Amsterdam.
Prin Tratatul de la Washington din
1949 a fost creata Organizatia
Atlanticului de Nord, ca o alianta
militara defensiva. Organizatia s-a extins,
astfel
īncāt, astazi, ea cuprinde 19
state, iar rolul principal revine Statelor Unite ale Americii.
1.e. Comunitatile
europene
Īn scopul utilizarii mai eficiente a capacitatilor lor economice
si
tehnice, statele europene au initiat mai multe masuri īn vederea
crearii unei
piete comune care sa duca la extinderea cooperarii si la stimularea
cresterii
productiei agricole si industriale. Īn decembrie 1949, Michel
Debre a propus un Proiect
de Pact pentru Uniunea Statelor
Europene, propunere care a fost urmata de initiativele lui Robert Schumann, secondat de Jean
Monnet, care vizau crearea unei
comunitati europene īn domeniul carbunelui si al otelului.
La baza structurilor comunitare stau trei organisme europene:
- Comunitatea
Europeana a Carbunelui si Otelului
- Comunitatea
Economica Europeana
- Comunitatea
Europeana a Energiei
Atomice
1.f. Comunitatea
Europeana a Carbunelui si Otelului
(CECO)
La 9 mai 1950, Robert Schumann, care detinea functia de ministru
de
externe al Frantei, a propus un "Program de masuri pentru plasarea productiei de carbune si otel
a Frantei si
Germaniei sub o
autoritate unica", care
urma sa se numeasca "Comunitatea Europeana
a Carbunelui si Otelului". De la īnceput,
Comunitatea a fost deschisa aderarii
si altor state europene.
Proiectul Tratatului privind constituirea Comunitatii Europene a
Carbunelui si Otelului a fost pregatit de partea franceza. Negocierile
au avut
loc la Paris, īn perioada 10 iunie 1950 - 18 aprilie 1951 iar Tratatul
a fost
semnat la 18 aprilie 1951 si a intrat īn vigoare la 25 iulie 1952.
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, ai carei membrii
fondatori sunt: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg,
a fost
constituita pe o durata de 50 de ani, reprezentānd un experiment īn
finalizarea
structurilor de integrare europeana. Prin intrarea īn vigoare a
tratatului de
constituire a CECO s-a creat o
piata comuna īn domeniile carbonifer si siderurgic, facilitānd
integrarea
Germaniei īn Europa postbelica. Comunitatea Europeana a Carbunelui si
Otelului,
pornind de la ideea unei constructii economice, avea asadar si valente
politice, prin includerea Germaniei īntr-o piata unica, īn doua
sectoare
economice fundamentale pentru anii '50
1
1.g.
Comunitatea Economica Europeana
(CEE).
Procesul constituirii
Comunitatii Economice Europene a cunoscut cāteva
momente de referinta,
debutānd cu Memorandumul tarilor
Beneluxului, elaborat la 20 mai 1955. Principala idee a
Memorandumului
era aceea ca integrarea economica trebuie sa preceada integrarea
politica.
Īn perioada urmatoare, Memorandumul a fost supus unei analize
aprofundate, iar īn zilele de 1-3 iunie 1955 a fost dezbatut īn Conferinta de la Messina. La
respectiva Conferinta au luat parte ministrii
de externe ai Belgiei, Frantei, Germaniei, Italiei, Luxemburgului si
Olandei.
Īn dezbateri s-au confruntat mai multe puncte de vedere, dar
concluziile
au fost favorabile unor actiuni concertate de integrare. Conferinta de
la
Messina a constituit un Comitet alcatuit din reprezentanti
guvernamentali,
condus de Paul-Henry Spaak, care
urma sa elaboreze un raport cu privire la masurile ce se impuneau
pentru
structurarea Pietei Comune Europene.
Dupa zece luni de dezbateri, a fost elaborat "Raportul
Spaak", care a fost
supus analizei Conferintei ministrilor afacerilor externe de la
Venetia, din
mai 1956. Īn acest raport se arata ca, pentru fuziunea pietelor, era
necesara
eliminarea restrictiilor vamale, promovarea liberei concurente si
armonizarea
legislatiei tarilor membre ale Pietei Comune.
Ministrii de externe ai Belgiei, Frantei, Germaniei, Italiei,
Luxemburgului si Olandei au adoptat "Raportul Spaak" la 20 mai 1956,
cu aprecierea ca reprezinta o baza pentru negocierea unor tratate
privind
integrarea.
Pe 26 iunie 1956 au īnceput la Bruxelles negocieri
interguvernamentale
care au condus la elaborarea coordonatelor Pietei Comune - constituirea
Uniunii
Vamale si statuarea celor patru libertati pe īntreg teritoriul
comunitar.
Tratatul privind Comunitatea Economica Europeana a fost semnat
la Roma,
la 25 martie 1957.
1.h.
Comunitatea Europeana a
Energiei Atomice (CEEA)
Īn scopul dezvoltarii
cercetarii stiintifice īn domeniul energiei nucleare si crearii unei
Piete
comune a combustibililor nucleari, precum si īn vederea unui control
riguros īn
industria nucleara, s-a convenit constituirea Comunitatii Europene a
Energiei Atomice.
Tratatul privind
instituirea Comunitatii Europene a Energiei Nucleare a fost
semnat la Roma,
la 25 martie 1957, o data
cu semnarea Tratatului stabilind Comunitatea Economica Europeana.
Īn baza Tratatului, care a intrat īn vigoare la 1 ianuarie 1958,
statele
membre s-au obligat sa adopte masurile care se impun pentru a īmpiedica
orice
utilizare ilicita a materiilor nucleare si pentru a proteja sanatatea
populatiei.
1.i Instituirea
uniunii europene
Dupa constituirea celor trei Comunitati pe Continent, (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului,
Comunitatea Economica Europeana
si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice), procesul integrarii a cunoscut
evolutii
pozitive, sub impulsul rezultatelor economice īnregistrate de noile
structuri
europene. Tarile care manifestasera scepticism si chiar cele care īsi
exprimasera
dezacorduri īn procesul negocierilor, vazānd cum se dezvolta economia
īn
interiorul Comunitatilor Europene, siau reconsiderat pozitia, optānd
pentru
integrarea īn aceste Comunitati.
1.j. Extinderea,
dezvoltarea si
consolidarea Comunitatilor Europene
Spre deosebire de cele sase tari europene care optasera pentru
relatii
comunitare si pentru o piata comuna europeana, Marea Britanie s-a
pronuntat
pentru o zona economica europeana de liber schimb, care sa nu implice
renuntarea la atribute ale suveranitatii nationale. Ca urmare s-a
constituit
"Asociatia Europeana a Liberului Schimb", din care faceau parte Marea
Britanie,
Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elvetia si,
mai
tārziu, Finlanda.
Constatānd īnsa ca relatiile economice europene nu au sanse de
dezvoltare īn conditiile unor evolutii paralele īn cadrul A.E.L.S. si
Comunitatilor Europene, Marea Britanie, Danemarca si Irlanda au optat
pentru
aderarea la Comunitatile Europene. Prima cerere de aderare a īntāmpinat
opozitia Frantei, care a manifestat aceeasi opozitie si fata de a doua
cerere,
patru ani mai tārziu. Dupa doi ani, la Haga, s-a decis īnceperea
negocierilor
pentru primirea Marii Britanii, Danemarcei, Irlandei si Norvegiei.
Tratatele de
aderare au fost semnate la 22 ianuarie 1972 si au intrat īn vigoare la
1
ianuarie 1973. Īn privinta celorlalte tari membre ale zonei europene de
liber-schimb, au aparut unele dificultati legate de statutul de
neutralitate al
unora dintre ele sau de faptul ca altele aveau regimuri dictatoriale.
Solutia
la care s-a ajuns a fost īncheierea unor acorduri individuale cu
fiecare stat
membru al "Acordului European de
Liber Schimb".
Abandonarea
regimurilor dictatoriale din
Grecia, Portugalia si Spania a dus la schimbari esentiale nu numai pe
plan
politic, ci si pe plan economic, rānd pe rānd cele trei tari devenind
membre
ale Comunitatilor Europene. Austria, Finlanda, Suedia si Norvegia au
īnceput
negocierile de aderare īn 1993 si le-au īncheiat īn martie 1994.
Aderarea
Austriei, Finlandei si Suediei a devenit efectiva la 1 ianuarie 1995,
īn timp
ce populatia Norvegiei s-a pronuntat, pentru a doua oara, prin
referendum,
īmpotriva aderarii.
Consiliul European, īntrunit la Copenhaga īn iunie 1993, a
hotarāt
extinderea granitelor Uniunii Europene prin includerea īn procesul de
aderare a
tarilor din Europa Centrala si de Est.
1.k. Tratatul de
la Maastricht
Toti analistii fenomenului european sunt de acord ca prin
semnarea
Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene,
procesul
integrarii europene a intrat īntr-o faza decisiva.
Acest important document european debuteaza cu precizarea ca se
urmareste crearea unei Uniuni īntre popoarele Europei, īn care
deciziile sa fie
luate cāt mai aproape de cetateni, īn vederea organizarii īn mod
coerent si
solidar a relatiilor īntre statele membre si īntre popoarele lor.
Tratatul de la Maastricht a intrat īn vigoare la 1 noiembrie
1993. Acest
document, care pune de fapt bazele Uniunii Europene, este format din
doua
Tratate:
- Tratatul de
Uniune Europeana, si
- Tratatul
Comunitatii Europene
Conferinta interguvernamentala īncheiata la Maastricht, īn
decembrie
1991, a stipulat īn textele convenite, importante masuri īn vederea
adāncirii
proceselor de integrare. Astfel s-a introdus procedura
codeciziei, s-a hotarāt
extinderea
votului cu majoritate calificata si constituirea unor noi institutii
europene,
īn scopul instituirii unui cadru institutional unic, perfectionat si
adaptat
cerintelor adāncirii proceselor de integrare.
Tratatul prevede:
-promovarea unui
progres economic si
social echilibrat si durabil;
-afirmarea
identitatii pe scena
internationala;
-īntarirea
protectiei drepturilor si
intereselor resortisantilor statelor membre;
-dezvoltarea
cooperarii īn domeniul
justitiei si īn cel al
afacerilor interne;
-crearea unei
Uniuni cāt mai strānse īntre popoarele Continentului;
-mentinerea
standardelor
comunitare si
asigurarea eficacitatii
mecanismelor si institutiilor
europene;
1.l. Tratatul de
la Amsterdam
La 29 martie 1996, au īnceput la Torino negocierile īn cadrul
Conferintei
Interguvernamentale
dedicate dezvoltarii
si precizarii īn continuare, a reglementarilor privind Uniunea
Europeana si
Comunitatea Europeana. Conferinta si-a īncheiat negocierile la
Amsterdam, la 18
iunie 1997. Tratatul de la Amsterdam extinde procedura legislativa de
codecizie
la noi domenii. Astfel, daca Tratatul de la Maastricht consacrase
aplicarea
codeciziei īn 15 articole, Tratatul
de la Amsterdam dedica procedurii de codecizie 37 de articole. Prin
modificarile
efectuate, Parlamentul
European a primit statutul de partener egal al
Consiliului īn
adoptarea actelor
normative.
Stipulāndu-se, pe de o parte, extinderea procedurii de
codecizie, precum
si
includerea unor
noi domenii pentru
aplicarea acestei proceduri, Tratatul de la Amsterdam este considerat a
fi un
pas hotarātor īn directia dezvoltarii dreptului comunitar, a precizarii
rolului
si functiilor institutiilor europene, īndeosebi a menirii Parlamentului
European
īn sistemul institutiilor si proceselor de integrare europeana.
Literatura de specialitate
opineaza ca prin Tratatul de la Amsterdam s-a consolidat constructia
europeana
comunitara, precizāndu-se mai bine rolul si functiile Comisiei,
Consiliului si Parlamentului
European.
|