1
Extinderea NATO
Conform articolului 10 din Tratatul Atlanticului de Nord, Partile pot, prin
acord
unanim, sa invite sa adere
la Tratat orice alt stat european
susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat si de a contribui la securitatea regiunii
Atlanticului de Nord.
Dupa cum am
aratat deja, NATO a primit noi
membri pe durata întregii sale existente. Acest lucru este explicabil
prin
mutatiile care au avut loc pe scena internationala o data cu prabusirea
statelor
comuniste, antrenând schimbari fundamentale la nivel securitar, dar si
ca
urmare a evolutiei realitatilor internationale în ansamblul lor si a
noilor
provocari si amenintari carora trebuie sa le faca fata organizatiile
internationale în noul mileniu.
Invitate sa se
alature Aliantei la
Summit-ul de la Madrid, din 1997, Polonia, Cehia si Ungaria
au devenit
membre cu drepturi depline în
1999. Acesta era primul pas dintr-o strategie de extindere mult mai
larga, ce
avea sa se continue, în 2002, prin invitarea a sapte noi state
est-europene (la
summit-ul de la Praga), de a adera la NATO.
Dimensiunea extinderii, ca si necesitatea de a face din Alianta
o forta
eficienta si operationala în conditii si
zone din cele mai diverse au determinat o atentie sporita fata de acest
cel mai
recent val de aderare. Astfel, Alianta a lansat Planul
de actiune
pentru aderare, menit sa ajute statele candidate, permitându-le
sa
obtina consiliere, ajutor si sprijin practic în legatura cu toate
aspectele
aderarii. Fara a constitui o garantie de aderare sau o simpla lista de
conditii
si criterii care trebuie îndeplinite si respectate, Planul este un
instrument
extrem de util pentru statele interesate care, prin schimbul de
informatii, pot
afla, reactiile si avizele concrete ale NATO referitoare la pregatirea
lor în
vederea unei viitoare aderari.
Planul de actiune pentru aderare respecta principiul
autodiferentinerii,
statele fiind libere sa aleaga acele elemente din Plan care sunt cel
mai bine
adaptate prioritatilor si specificitatii lor nationale.
Lansat în 1999, la acest Plan au participat noua state: Albania,
Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia si
Fosta
Republica Iugoslava a Macedoniei.
Fiecare membru a
elaborat un program national
anual de pregatire
pentru aderare, vizând
probleme
politice si economice, militare
si de aparare, aspecte legate de resurse, probleme de securitate si
juridice.
Ele si-au fixat propriile obiective, scopuri si calendare de activitati.
Continutul
programelor nationale tine însa
cont de obiectivele pe care
Alianta le asteapta a fi atinse de statele candidate, în diferite
domenii:
a) obiective
politice si economice:
reglementarea pe cale pasnica a oricarui conflict teritorial extern, a
oricarei
neîntelegeri de natura etnica, suprematia legii si respectarea
drepturilor
omului, instaurarea unui control democratic asupra fortelor armate si
promovarea stabilitatii si a bunastarii prin libertate economica,
justitie
sociala si o atitudine responsabila în materie de mediu.
b) obiective
de securitate si aparare: capacitatea
statelor candidate
de a contribui la apararea colectiva si la noile misiuni ale Aliantei.
Participarea în cadrul Parteneriatul pentru Pace detine, de asemenea,
un rol
foarte important.
1
c) resursele
vizeaza necesitatea ca orice stat candidat sa aloce suficiente
resurse
apararii, astfel încât sa faca fata obligatiilor ce vor decurge din
angajamentele colective ale Aliantei, în momentul în care va deveni
membru.
d) aspectele
de securitate se refera la necesitatea ca tarile candidate sa
vegheze la
instituirea procedurilor care garanteaza securitatea informatiilor
sensibile.
e) aspectele
juridice vizeaza necesitatea compatibilitatii între
legislatiile
statelor candidate si dispozitiile si acordurile reglementând
cooperarea în
interiorul NATO.
În momentul în care se considera ca un stat îndeplineste aceste
criterii
si ca includerea sa în Alianta poate servi intereselor politice si
strategice
globale ale acesteia si contribui la stabilitatea continentului
european,
exista toate premisele ca respectivul stat sa devina membru deplin al
NATO.
Cea mai recenta extindere a fost finalizata, dupa cum am aratat
mai
înainte, în primavara anului 2004, summit-ul
NATO de la Istanbul (din iunie 2004) fiind prima reuniune importanta a
Aliantei
largite.
România si
NATO
Unul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe si
interne a
României dupa prabusirea comunismului l-a constituit aderarea la NATO.
Primele relatii ale României cu NATO dateaza din anul 1990,
când,
printr-o scrisoare oficiala, secretarul general al NATO (pe atunci
Manfred
Worner) era invitat sa viziteze România si în care se sugera, de
asemenea,
ideea acreditarii unui ambasador român la NATO. România
a adresat formal cererea de aderare la Alianta Nord-Atlantica în 1993. De atunci si pâna în prezent, România a
participat la diferite programe, initiative si actiuni ale
Organizatiei. Primul
pas concret în acest sens a fost participarea României la Parteneriatul
pentru
Pace, înca din 1994.
În plan intern, România a demarat procesul de reforma a
sistemului de
aparare, a lansat Planul anual de pregatire pentru aderare (în cadrul mai larg
definit de Planul de actiune în
vederea admiterii de noi membri, elaborat
de NATO în 1999) si, în urma Summit-ului
de la Praga (21-22 noiembrie 2002), a elaborat un calendar
pentru
finalizarea reformelor.
Dupa cum am aratat, România a fost invitata sa adere la NATO în
noiembrie 2002. Dupa încheierea procedurii
de ratificare, în tarile membre
ale NATO, a Protocolului de aderare a României la NATO si în
urma
ratificarii acestuia de catre Parlamentul României, începând
din 2004, tara
noastra este membru cu drepturi
depline al Aliantei
Nord-Atlantice.
|