Asigurari

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Toate aceste evenimente sunt imprevizibile. E firesc ca fiecare individ să încerce, pe cât posibil, să-ÅŸi constituie propriile rezerve care au destinaÅ£ii speciale. Dar se poate realiza ÅŸi o uniune de persoane (fizice sau juridice) care sunt ameninÅ£ate de aceleaÅŸi pericole pe seama căreia cei afectaÅ£i de evenimente nedorite sunt despăgubiÅ£i...

              Asigurarea - modalitate de protecţie a
                                        oamenilor  

1. Conceptul de pulverizare a riscului

Inca din secolul al XlX-lea, economistul englez Adam Smith observa că asigurările constituie o tehnică foarte eficientă de a pulveriza pierderile individuale pe o arie cât mai largă, fâcându-se mai uşor de suportat prin acoperirea lor de către un număr cât mai mare de persoane.

Nevoia de a te proteja împotriva diferitelor fenomene care apar poate fi sesizată şi prin reacţiile pe care le au oamenii sau alte specii din regnul animal. Astfel peştii mici circulă de obicei în grupuri mari numite bancuri, pentru ca atunci când sunt atacaţi de peşti răpitori să poată scăpa un număr cât mai mare. Noaptea nu este bine să circuli singur pe străzi, ci în grup pentru a putea să scapi mai uşor dacă eşti atacat.

Reacţiile omului la risc sunt multiple în funcţie de nevoile specifice ale acestuia şi anume:

de evitare:

de prevenire;

de limitare;

de acceptare;

de transferare.

Din experienţă omul a învăţat că nu poate evita sau diminua mărimea pagubelor ce pot să apară, dar, de asemenea, a învăţat că prin alcătuirea unei comunităţi bazată pe aceleaşi interese, pierderile se pot împărţi între mai multe persoane. Contribuţia fiecăruia este mică, iar fondul constituit va fi folosit numai pentru acoperirea pierderilor suferite de cei prejudiciaţi.

Această procedură bazată pe solidaritate şi ajutor reciproc constituie de fapt un sistem de asigurare mutuală (reciprocă). Teoretic, toţi membrii comunităţii contribuie în mod egal la acoperirea daunelor, însă practic grupul trebuie să aibă posibilitatea de a controla suma necesară înainte de apariţia evenimentului astfel încât să poată face imediat faţă cheltuielilor.

In cadrul asociaţiilor mutuale, fixarea unei contribuţii variabile este extrem de dificilă, datorită faptului că nu toţi membrii comunităţii prezintă acelaşi potenţial al daunei. Anumite asociaţii de ajutor reciproc, în principal din sectorul agricol, s-au dezvoltat doar prin limitarea câmpului lor de activitate: prin acoperirea unor sume mici sau specializarea pe riscuri specifice, ca de exemplu asigurarea şeptelului.

Modalitatea de cedare (pulverizare) a riscului a fost folosită încă din antichitate.

în China antică, negustorii îşi împărţeau marfa pe care trebuiau să o transporte pe fluviile interioare, pe un număr cât mai mare de corăbii, pentru ca, în caz de naufragiu, pierderea să fie mai mică.

Cel mai vechi document care atestă ideea de asigurare datează de aproape 6.500 de ani, în Egiptul antic. Atunci, meşterii tăietori de piatră din Egiptul de Jos au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuţia tuturor, pentru acoperirea pagubelor provocatorii de diverse nenorociri ce loveau pe membrii colectivităţii.

Istoria atestă faptul că încă din timpuri imemoriale, oamenii au fost preocupaţi de prevenirea şi mai ales de suportarea în comun a pagubelor generate de producerea unor evenimente nedorite cum ar fi: calamităţi naturale, accidente şi altele.

în  timpul  existenţei sale omul şi posesiunile sale sunt expuse la

numeroase riscuri.

Toate aceste evenimente sunt imprevizibile. E firesc ca fiecare individ să încerce, pe cât posibil, să-şi constituie propriile rezerve care au destinaţii speciale. Dar se poate realiza şi o uniune de persoane (fizice sau juridice) care sunt ameninţate de aceleaşi pericole pe seama căreia cei afectaţi de evenimente nedorite sunt despăgubiţi.

In viziunea lui J. Heimard prezentată în lucrarea sa „Teoria şi practica asigurărilor non-maritime", asigurarea este definită astfel: „Asigurarea este operaţia prin care o parte, asiguratul, obţine de la altă parte, asigurătorul, promisiunea de a fi indemnizat el sau un terţ în caz de daună. Remunerarea acestui serviciu se numeşte primă. Asigurătorul acceptă o sumă de riscuri şi le compensează potrivit legilor statistice.

întotdeauna se porneşte de la o analiză în timp a daunelor majore care au apărut.

Aplicarea acestui act normativ va reduce simţitor numărul societăţilor de asigurare, cele care nu îndeplinesc aceste condiţii fie vor fuziona, fie se vor lichida. Vor rămâne cele care sunt viabile şi care demonstrează profesionalism în acest domeniu.

3. In cazul producerii evenimentului asigurat despăgubirea trebuie plătită într-un interval cât mai scurt de timp de la data avizării daunei şi până la plata despăgubirii.

Aceasta reprezintă o modalitate de atragere a clienţilor, deoarece, în fapt, deosebirile dintre societăţile de asigurare din România nu sunt de fond ci de formă.

în cazul asigurărilor de persoane, referindu-ne în special la asigurările de accidente, între data producerii invalidităţii şi data efectuării plăţii, trebuie să treacă o perioadă de timp, care diferă de la o societate la alta. Motivul pentru care trebuie să treacă acest interval de timp este acela că asigurătorul nu plăteşte efectul imediat al accidentului (exceptând amputarea) ci sechelele care rămân de pe urma acestui accident.

în cazul asigurărilor de bunuri, atragerea clientelei se face pnn reducerea intervalului de timp dintre momentul producerii daunei şi cel al plăţii despăgubirilor.

Ţinând cont că în cadrul asigurării de bunuri există un număr foarte mare de forme de asigurare (avarii auto, maritime, aviatice, bunuri din gospodărie, clădiri, utilaje, animale etc.) care au ca scop protejarea acestora, ţinând cont de valoarea lor reziduală, orice despăgubire se plăteşte, în baza principiului indemnizării, care are ca scop diminuarea sumei asigurate cu dauna plătită.

In Egiptul antic interpretarea visului faraonului de către Ioseph a avut drept consecinţă acumularea de provizii timp de şapte ani îmbelşugaţi pentru alţi şapte ani săraci. Această formă de protecţie nu seamănă cu o asigurare, pentru că îi lipseşte efectul imediat. Măsura a fost de a economisi.

2. Modalităţi de cedare a riscului

Cele mai utilizate forme de cedare a riscului sunt:

Autoasigurarea          

Co-asigurarea

Asigurarea

Reasigurarea

Retrocesiunea (retrocedarea).

a) Autoasigurarea, denumită asigurarea individuală4, reprezintă o metodă de constituire descentralizată a fondurilor de rezervă de către unii dintre agenţii economici, potrivit căreia, asiguratul şi asigurătorul sunt una şi aceeaşi persoană.

Denumirea de asigurare este oarecum improprie, deoarece nu foloseşte ca principiu fundamental, principiul mutualităţii. Este o modalitate neeconomică deoarece unităţile economice mici şi mijlocii au posibilităţi financiare limitate. în anumite situaţii şi unităţile economice mari nu pot să suporte singure apariţia unor evenimente care ar duce la prejudicii majore.

în plus, utilizarea fondurilor pentru eventualele daune duc la blocarea unor fonduri care ar putea fi folosite pentru dezvoltarea producţiei, comerţului, pentru investiţii etc.

Pentru a fi eficientă, autoasigurarea ar trebui practicată pe o scară largă, pe o perioadă de timp îndelungată, ceea ce ar duce la apariţia unor efecte negative asupra reproducţiei sociale.

Totuşi, această modalitate de cedare a riscului se foloseşte5 de către unităţile agricole pentru constituirea unor fonduri de rezervă, de seminţe, de furaje, alimente, materii prime.

Ca exemplu, autoasigurarea se practică în Marea Britanie de către Căile Ferate Naţionale, deci în cadrul unor sectoare de piaţă cu o frecvenţă relativ redusă de apariţie a evenimentelor şi cu o intensitate relativ scăzută.

b) Co-asigurarea reprezintă o modalitate de cedare a riscului potrivit căreia, datorită valorii mari a bunurilor asigurate, asiguratul nu găseşte un singur asigurător ci mai mulţi, care preiau o cotă din risc şi pe care o suportă independent. Participarea la decontarea daunelor se face în proporţia în care a fost preluat şi riscul. De exemplu, un obiectiv economic a fost evaluat la 2.000.000$.

Proprietarul imobilului găseşte un număr de trei asigurători care preiau riscul în următoarele proporţii: Ai=50%, A2=30% şi A3=20%. Considerând prima de asigurare ca fiind de 40.000$, atunci contractele de asigurare vor arăta astfel:

CAi= 1.000.000$ *'     Pa, = 20.000$

CA2 = 600.000$

Pa2= 12.000$

CA3 = 400.000$

Pa3 = 8.000$

Schematic, co-asigurarea arată astfel:

Figura nr. 1.5.

Co-asigurarea

:

a

\

A,

A,

A-,

în cazul unei daune, participarea asigurătorilor la decontarea daunelor se face în aceeaşi proporţie.

De exemplu, o daună de 300.000$ va fi plătită de cei trei asigurători astfel:

A, = 50% x 300.000 = 150.000$

A2 = 30% x 300.000 = 90.000$

A3 = 20% x 300.000 ± 60.000$

Co-asigurarea este utilizată pe piaţa Lloyd's.

c) Asigurarea

Este aceasta un pariu? Se poate spune că, la început, a fost un pariu. Neexistând date statistice, unii întreprinzători făceau pariuri pe sosirea fericită la destinaţie a unei corăbii. Aceste pariuri nu se încheiau pe întreaga valoare a corăbiei, ci pe o parte din valoarea ei, astfel încât armatorul era obligat să încheie mai multe pariuri pentru a avea întreaga corabie acoperită.

Raţiunea era simplă: marea majoritate a corăbiilor ajungeau cu bine la destinaţie, iar dacă una sau două se scufundau, se compensa paguba din plăţile efectuate de ceilalţi întreprinzători.

A fost o formă incipientă de asigurare. Dacă în faza de debut a asigurărilor, societăţile de asigurare s-au ocupat mai mult de asigurări maritime şi de incendiu, abia în secolul al XVIII-lea au apărut şi asigurările de viaţă.

O primă formă de asigurare a apărut în Italia, cel mai vechi contract jăsit în oraşul Pisa şi este datat din anul 13X4.

Primele contracte de asigurare au apărut sub forma unui împrumut maritim, pe care solicitantul îl garanta cu corabia sa. Actul de împrumut avea o anexă conform cărei proprietarul corăbiei era obligat să restituie acel împrumut dacă marfa împreună cu corabia ajungea cu bine la destinaţie; dacă corabia se scufunda, proprietarul corăbiei nu mai restituia împrumutul.

Dobânda la acest împrumut era mare, pentru că pe lângă dobânda propriu-zisă, mai exista şi o sumă echivalentă cu prima de asigurare pentru corabie şi încărcătură.

Asigurarea este o activitate specifică domeniului prestărilor de servicii Este o activitate grea şi de multe ori ingrată.

în acest domeniu de activitate se vinde marfă care nu se vede, nu se palpează. Se vinde o promisiune: „Dacă vei avea un accident de muncă, te voi despăgubi în funcţie de gradul de invaliditate ce va fi stabilit!", „Dacă îţi loveşti autoturismul, te voi despăgubi cu valoarea reparaţiilor!" etc.

Se observă că orice presimţire, începe cu sintagma „Dacă". Acest „dacă" are un rol crucial în asigurări, pentru că el certifică caracterul aleator, viitor şi nesigur al apariţiei evenimentului. In asigurări, se lucrează cu o nesiguranţă, asupra apariţiei evenimentului trebuind să planeze incertitudinea ca moment, ca intensitate, ca severitate.

In clipa când acest „dacă" dispare, evenimentul iese de sub incidenţa asigurării şi intră sub „ocrotirea" codului penal.

Asigurarea este un raport juridic ce se încheie între o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat şi o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care, în baza plăţii unei sume de bani numită primă de asigurare, asiguratul obţine protecţia asigurătorului şi este despăgubit în cazul apariţiei evenimentului asigurat cu o sumă cel mult egală cu suma asigurată..

Asigurarea este o relaţie economică şi financiară care ia naştere în baza unei legi sau în baza unui contract facultativ.

d) Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, de divizare, a răspunderilor între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte.

Această modalitate de cedare a riscului are un dublu avantaj. Pe de o parte, asiguratul este pus la adăpost de eventualele surprize, iar pe de altă parte, asigurătorul cedând parte din risc poate mult mai uşor să facă faţă obligaţiilor din contract.

Reasigurarea este un mod ideal de obţinere a protecţiei de către reasigurat în timp şi spaţiu.

Reasiguratul trece asupra altuia acea parte din fiecare risc care, prin apariţia fenomenului, îi poate perturba echilibrul financiar.

Astfel, reasiguratul îşi poate păstra o anumită flexibilitate în subscrierea riscurilor, fapt care îi permite să ofere clienţilor săi servicii mai bune.

Reasiguratul, prin contractul de reasigurare, protejează:

asiguratul împotriva fluctuaţiilor bruşte ale ratei primei de asigurare.
In acest fel, orice variaţie poate fi dispersată pe o perioadă de câţiva ani;

acţionarii reasiguratului, împotriva unei reduceri  considerabile a
capitalului   subscris   şi   vărsat.   Reasigurarea  garantează   acţionarului   un
dividend (profit) constant şi în continuă creştere.

finanţele statului, prin garantarea unei anumite stabilităţi în plata
impozitelor de către reasigurat;

-           personalului reasiguratului împotriva pierderii locului de muncă.
Reasigurarea este prin definiţie internaţională, datorită faptului că se

realizează între parteneri din diferite ţări; principiul ce stă la baza acesteia este cel al „bunei credinţe" - „bonna fides".

e) Retrocesiiinea (retrocedarea) este o divizare şi mai mare a riscului, potrivit cărei reasiguratorului poate şi el să cedeze o parte din riscul pe care şi l-a asumat prin reasigurare. Reasiguratorul se numeşte retrocedent iar societatea de asigurare care preia riscul se numeşte retrocesionar.

în plus, în această schemă apar următoarele elemente specifice:

3. Funcţiile asigurării

               Acestea sunt:

l) Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi şi de accidente.

Acesta este de fapt şi scopul asigurării de refacere a bunurilor avariate sau distruse, de plată a invalidităţilor din accidente, de plată a sumelor asigurate în caz de.deces sau de expirare a asigurărilor.

Această funcţie este cu atât mai eficientă cu cât asigurătorul plăteşte mai repede daunele ca apar. Pentru a putea plăti mai repede, trebuie să aibă un fond de asigurare suficient de mare. Acest fond este mare dacă numărul asiguraţilor este mare (dispersie mare de risc) şi cât mai dispersaţi pe zone şi ca forme de asigurare.

Se spune că atunci când o societate s-a înfiinţat un om vechi în meseria de asigurător, i-ar fi spus unui tânăr: .,Roagă-te să avem cât mai repede o daună. Dacă o plătim rapid, ne mai vin încă 100 de clienţi pe lângă cei pe care îi avem!". „Şi dacă nu plătim repede?" a întrebat tânărul. ,,Doamne fereşte, vor pleca şi cei pe ckre-i avem.'"

Asigurarea oferă avantajul că membrii comunităţii, afectaţi de producerea unui risc asigurat, primesc din acest fond sume cu titlu de despăgubire de zeci de ori mai mari decât contribuţia fiecăruia la consolidarea lui. Această situaţie este rezolvabilă prin aplicarea principiului mutualităţii, care presupune că fondul de asigurare se constituie prin încasări descentralizate de la un număr cât mai mare de contribuabili şi sunt despăgubiţi, în mod centralizat, numai cei prejudiciaţi. De altfel şi paguba se împarte între toţi membrii comunităţii tot pe baza aplicării aceluiaşi principiu.

Acest fond de asigurare are trei destinaţii':

a)         Plata despăgubirilor provocate de evenimente asigurate în cazul
asigurărilor de bunuri, de răspundere civilă şi a invalidităţilor din accidente
în cazul asigurărilor de persoane şi plata sumelor asigurate tot la asigurările
de persoane;

b)         Finanţarea unor acţiuni legate e prevenirea pagubelor;

c)         Constituirea   fondurilor  de  rezervă   la  dispoziţia  societăţilor de
asigurare şi organizaţiilor mutuale.

Această funcţie a stat la baza apariţiei şi dezvoltării asigurărilor pe plan naţional şi internaţional.

Plata sumelor este o preocupare a tuturor asigurătorilor şi reasiguratorilor, dar o atenţie deosebită trebuie acordată modului cum se plătesc aceste daune.

-t lucru trebuie pornit de la analiza care trebuie tăcută între suma asigurată şi valoarea reală a unui bun, ţinând c.ont că este valabilă numai în cazul asigurărilor de bunuri.

Ideal, trebuie ca aceste două sume să fie identice adică suma asigurată (S.A,) să fie egală cu valoarea reală (V.R.), S.A. = V.R. şi deci şi despăgubirea va fi egală cu dauna.

S.A. > V.R. nu există, sau altfel spus supraasigurarea nu se acceptă.

Situaţiile cele mai dificile apar atunci când S.A. < V.R. în acest situaţie apar trei principii:

Principiul primului risc;

Principiul proporţionalităţii;

Principiul răspunderii limitate sau franşiza deductibilă.

Principiul primului risc presupune că asigurătorul nu ţine seama de existenţa unei discrepanţe între suma asigurată şi valoarea reală, aceste toate daunele integral.

Principiul proporţionalităţii presupune că asigurătorul va face întâi o pondere a suinei asigurate în valoarea reală, pondere care o va aplica asupra daunei stabilind care va fi despăgubirea pe care o va plăti asiguratului;

Principiul răspunderii limitate are ca scop cointeresarea asiguratului în păstrarea bunului şi va diminua onec daună cu nivelul pragului, franşizei, dacă este mai mare decât aceasta.

Am considerat un exemplu în care, pentru comparaţie, am trecut un contract de asigurare prin toate cele trei principii.

Se observă că, întotdeauna în cazul principiului proporţionalităţii, despăgubirea se calculează prin ponderarea daunei cu procentul rezultat dintre suma asigurată şi valoarea reală a bunului. De aceea şi prima de asigurare este mai mică, fund o facilitate pe care asigurătorul i-o acordă asigurătorului.

4) Funcţia de prevenire a pagubelor

In timp, oamenii au înţeles că mai bine este să previi decât să repari o pagubă. Un vechi proverb spune că „înţelept este cel care prevede şi nu cel care se căieşte".

între cele două războaie mondiale, 'exista o anumită optică a asigurătorilor potrivit căreia nu era bine să foloseşti fonduri pentru o preîntâmpina apariţia unor fenomene, deoarece finalul ar fi scăderea cererii de asigurare. Astăzi, această optică este perimată, asigurătorii alocând fonduri importante pentru prevenire, dar, în acelaşi timp, obligă pe asigurat să se cointereseze în permanenţă de starea bunului.

Până la ridicarea „Cortinei de Fier", ţările ce făceau parte din fostul bloc comunist impuneau prin lege alocarea unor fonduri de la bugetul de stat pentru prevenirea apariţiei unor evenimente naturale.

Spre deosebire de această situaţie, în ţările cu economie de piaţă, prevenirea nu mai este impusă de vreun act normativ, aceasta acţionând prin mecanismele economiei de piaţă. De exemplu, în zonele de deal şi de munte, producătorii agricoli care nu iau măsuri de împădurire sunt amendaţi iar primele de asigurare sunt foarte mari şi nu în puţine cazuri refuzaţi de asigurători pentru a încheia asigurări. Cei care îşi iau măsun de prevedere, beneficiază de anumite facilităţi, reduceri de primă, în final.

Funcţia de prevenire se realizează prin două căi:

Finanţarea unor lucrări de preîntâmpinare a apariţiei fenomenelor
naturale şi accidentelor (ex. Construire de digun, împăduriri, desecări,
programe de educare a asiguraţilor etc);

Stabilirea unor condiţii de asigurare care să-i oblige pe asiguraţi la
o conduită preventivă.

Exemplu: rezilierea contractului când asiguratul nu ia măsun de limitare a pagubei, sau participarea acestuia la acoperirea unei părţi din daună (franşiza).

Vom încerca în continuare să prezentăm succint ce este franşiza. Aceasta este10 „partea din cuantumul pagubei stabilită în prealabil, care se suportă din daună".

Scopul franşizei este, pe de o parte, de a preîntâmpina apariţia unor evenimente, cointeresându-1 să păstreze bunul în perfectă stare de funcţionare pe întreaga durată a contractului, iar pe de altă parte, suprimarea acelor daune mărunte care prin mărimea cheltuielilor ce vor fi antrenate pot depăşi dauna însăşi.

Franşiza este de două feluri:

franşiza simplă (atinsă) - (lb engleză - franchise); franşiza deductibilă - (lb. engleză - deductibile)

in ambele situaţii, dacă dauna este mai mică decât franşiza, despăgubirea
este zero Când dauna este mai mare decât franşiza atunci în cazul celei simple
despăgubirea se plăteşte integral, iar în cazul celei deductibile se plăteşte numai
diferenţa dintre daună şi franşiza. Ţinând cont că franşiza este un element de
negociere a nivelului primei de asigurare, atunci putem concluziona că în cazul
franşizei deductibile, prima este cea mai mică.

Observăm din acest exemplu că asigurătorul depune cel mai mare efort, gradual, astfel: întâi pentru contractul fără franşiza, apoi cu franşiza simplă şi cel mai mic efort cu franşiza deductibilă. De aceea şi cea mai mică primă de asigurare se practică în cazul contractului încheiat cu franşiza

deductibilă.

In mod frecvent, franşiza este întâlnită la asigurarea mărfurilor în timpul transporturilor internaţionale maritime şi terestre la asigurarea navelor, la asigurarea de răspundere civilă etc.

3) Funcţia financiară. Această funcţie a apărut ca o necesitate, datorită faptului că în anul 1979 a fost ultimul an când societăţile de asigurare au înregistrat profit din tehnica riscului. Ea constă în plasamente de capital făcute de către societăţile de asigurare, datorită faptului că există un decalaj de timp între momentul încasării primelor şi momentul plăţii despăgubirilor.

Acest decalaj este diferenţiat în funcţie de tipul de asigurare. Astfel în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, plasamentul de capital se face în afaceri mobiliare, în depozite bancare, în cumpărări de acţiuni şi obligaţiuni ale statului, adică în afaceri care pot fi uşor convertibile în lichidităţi necesare pentru onorarea plăţilor la daunele ce apar.

în schimb, în cazul asigurărilor de persoane, societăţile de asigurare fac plasamente de capital în afaceri imobiliare, datorită faptului că frecvenţade apariţie a evenimentului asigurat este mult mai redusă, pentru că decesul sau invaliditatea sunt evenimente care apar mult mai rar.

Pe plan mondial, se observă o înrăutăţire a rezultatelor din operaţiuni de asigurare. Astfel, rezultatele financiare din ţările cele mai importante (SUA. Canada. Marea Britanic, Franţa, Elveţia, Germania etc.) au înregistrat pierderi, lucru care s-a înrăutăţit an de an.

4) Funcţia de control. Este o funcţie complementară şi care urmăreşte mediul de încasare a primelor de asigurare, cum se efectuează despăgubirile, cheltuielile de prevenire a riscului, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare, îndeplinirea integrală a obligaţiilor financiare ale asigurătorului faţă de stat şi faţă de terţ.

5.Clasificarea asigurărilor

Pentru a înţelege mai  bine esenţa şi importanţa asigurărilor, vom prezenta în cele ce urmează câteva criterii de clasificare a acestora   . a) După modul de realizare a raporturilor juridice deosebim:

Asigurare obligatorie;

Asigurare facultativă.

Tot în această lege se precizează la art. 4 din capitolul 1 că singura formă de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. Această asigurare se realizează automat, ea având la bază anumite interese naţionale (apărarea avuţiei naţionale, continuarea procesului de producţie etc).

Asigurarea facultativă, presupune în baza art. 2, capitolul 1 din Legea nr. 136/1995 că „raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc,prin contractul de asigurare, fund, aşa cum îi spune şi numele, facultativă. Este mai flexibilă, ea răspunzând mult mai bine necesităţilor şi intereselor asiguraţilor. .

Ne permitem să facem o remarcă. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 136/1995 şi anume începând cu 1 februarie 1996, existau 4 (patru) asigurări prin efectul legii. De fapt, până atunci se făcea o sinonimie între asigurarea prin efectul legii şi cea obligatorie, lucru care-1 considerăm total eronat. Aceste asigurări prin efectul legii erau: asigurarea de răspundere civilă auto, asigurarea clădirilor, asigurarea animalelor şi asigurarea de accidente a clădirilor pe transportul interurban.

Odată cu aplicarea noii legi, singura asigurare pe care legiuitorul a lăsat-o obligatorie a fost aşa cum am arătat, cea de răspundere civilă auto.

întrebarea firească este de ce? Răspunsul, cel puţin cel pe care-1 deţinem este că. datorită subcapitalizării societăţilor de asigurare, acestea nu puteau face faţă răspunderilor pe care şi le asumau prin contractele automat emise.

O altă întrebare care se pune este de ce asigurarea de răspundere civilă auto se numeşte obligatorie şi nu a rămas vechea denumire de asigurare prin efectul legii?

Iată câteva argumente:

în primul rând, datorită faptului că aşa cum funcţionează ea, aplicarea vechii legi contravenea legii contractelor. Asigurătorul (ASIROM, dar în principal ADAS) suporta -riscul chiar dacă preţul acestuia (prima de asigurare) nu era plătită.

Un exemplu: presupunem că dacă autoturismele se ciocnesc şi se produce un accident din culpa unuia dintre conducătorii auto. Chiar dacă acest conducător auto nu plătise prima de asigurare (acest lucru se putea deoarece asigurarea avea acelaşi regim de plată ca şi impozitul până la 31 martie a fiecărui an, dosarul se constituia, iar vinovatul (asiguratul) plătea prima după eveniment.

Această anomalie s-a rezolvat, prin aceea că riscul se suportă după efectuarea plăţii primei de asigurare. Astfel, dacă este depistat de către organele abilitate fără asigurare, conducătorul auto este amendat, iar dacă produce vreun accident, plăteşte paguba terţului din buzunarul său.

Credem că dacă s-ar acorda o atenţie mai mare acestui sector, protecţia socială de care se tot vorbeşte în politica românească, ar putea să 'fie demonstrat cu fapte concrete.

b) După domeniul asigurării, există:

asigurări de bunuri;

asigurări de persoane;

asigurări de răspundere civilă.

Asigurările de bunuri presupun punerea la adăpost a unor valori materiale ce sunt susceptibile de a fi distruse sau avariate ca urmare a apariţiei unui risc (eveniment) asigurat.

Exemple:

asigurări maritime (CARGO şi CASCO);

asigurări de clădiri, conţinut şi bunuri din gospodării;

asigurări de culturi;

asigurări de animale;

asigurări pentru avarii şi furt (AUTOCASCO) etc.

Asigurările de persoane protejează persoana despăgubind-o în caz de invaliditate din accident, sau plătind suma asigurată în caz de deces beneficiarilor sau moştenitorilor legali.

Exemple:

asigurarea de viaţă cu acumulare de capital (UNITA, FELIX,
NEDERLANDEN);

asigurarea de viaţă cu supliment de accident (ASIROM);

asigurări de accidente;

asigurări de zestre etc.

Asigurări de răspundere civilă au ca scop acoperirea unei valori patrimoniale pe care asiguraţii ar trebui să o plătească cu titlu de desdăunare terţilor păgubiţi.

Exemple:

asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru pagube
produse prin accident de autovehicule;

asigurarea facultativă de răspundere civilă auto internaţională
(CARTEA VERDE);

asigurarea de răspundere civilă legală;

asigurarea de răspundere civilă a proiectantului, antrepenorului,
beneficiarului;

asigurarea de răspundere civilă a notarului etc.

c)         După obiectu asigurării, deosebim:

asigurări   de   active   fixe   (clădiri,   maşini,   utilaje,   instalaţii, mijloace de transport);

asigurări    de    active    circulante    (materii    prime,    materiale,
combustibil, energie etc);

asigurări de persoane;

asigurări agricole (culturi şi animale);

asigurări ale bunurilor din gospodăria cetăţenilor etc.

d)        După riscul asigurat, există:

asigurări    împotriva    inundaţiilor,    ploilor    torenţiale,    cutremurului, alunecărilor de teren, pentru construcţii, autovehicule, bunuri de uz casnic;

asigurări  contra  grindinei,  îngheţului  timpuriu de  toamnă şi
târziu de primăvară, pentru culturi;

asigurări împotriva unor evenimente din viaţa oamenilor;
asigurări împotriva prejudiciilor ce asiguratul le-ar putea aduce terţilor.

e)         După teritoriu:

asigurări interne;

-           asigurări externe.

Exemple de asigurări externe: asigurarea facultativă de răspundere civilă auto pentru pagube produse terţilor pe teritoriul unei alte ţări (CARTEA-VERDE), asigurarea de avarii şi furt internaţională - AUTO CASCO EXTERN, asigurări maritime, asigurări de asistenţă medicală etc.

Aceste exemple arată faptul că elementul esenţial care le deosebeşte de celelalte (inteme)este extraneitatea, faptul că ele au valabilitate pe teritorii străine de aceea, grija asigurătorului trebuie să fie şi mai mare la calculul primei de asigurare.

f)          După natura raporturilor ce se stabilesc între asigurat şi asigurător, există:

asigurări directe;

asigurări indirecte (ex. reasigurarea).

6. Importanţa asigurărilor

In domeniul asigurărilor mai mult ca în orice activitate, este foarte important să stabilim cine are un interes în încasarea primelor şi în plata

despăgubirilor.           

In acest sens, asigurarea pune la adăpost pe acele persoane care sunt ameninţate de pericole naturale, de fenomene independente de voinţa sa.

Societăţile de asigurare îşi desfăşoară activitatea ţinând cont de caracterul aleator al apariţiei, fenomenelor, stabilind obligaţiile ce îşi asumă prin contractele încheiate.  în practică pot să apară abateri de la media multianuală a pagubelor provocate de riscuri asigurate. Când abaterile sunt favorabile, acestea măresc profitul societăţii, iar când abaterile sunt negative societăţile de asigurări înregistrează pierderi.

Totuşi ar fi eronat să se creadă că numai în cazul abaterilor nefavorabile, societăţile de asigurare şi-ar procura venituri suplimentare din alte surse decât din operaţiuni propriu-zise de asigurare. Plasamentele de capital se fac indiferent de situaţia financiară a societăţilor de asigurare.

Nu puţine au fost cazurile când statul, pe parcursul derulării anului de execuţie bugetară a avut un „gol de casă" şi atunci a apelat la credite care au fost acordate de societăţile de asigurare.

în acest fel, societăţile de asigurare contribuie la realizarea procesului reproducţiei lărgite.

Asigurările au şi un caracter educativ. Ele presupun educarea asiguraţilor în spiritul grijii şi conservării bunurilor asigurate, prevenirea şi limitarea pagubelor.

Asigurările au şi un important rol social, în sensul creării unor mijloace suplimentare de prevedere şi economisire.

Asigurarea de viaţă are câteva caracteristicii aparte. Aceasta combină opera de prevedere cu cea de economisire a unui capital, ce va putea fi astfel întrebuinţat în diferite scopuri, la timpul său. de către asigurat.

Asigurarea »de viaţă, prin crearea de capitaluri joacă astfel un rol însemnat în economia unei ţări şi trebuie cultivată mai ales Ia noi în România unde acumularea capitalurilor particulare se face foarte lent. Cu fiecare asigurare de viaţă se măreşte capitalul naţional.

Rezervele tehnice ale asigurărilor în ramura viaţă se acumulează de către societăţile de asigurare care le păstrează şi le fructifică prin construirea de imobile, prin împrumuturi de stat, prin ipoteci şi mai cu seamă prin acordarea de împrumuturi pe poliţele de asigurare asiguraţilor.

Sumele plătite de societăţile de asigurare în caz de daună sau expirare a asigurării, devin la rândul lor noi factori de producţie în economia naţională, devin ajutoare nepreţuite ale muncii omeneşti în procesul de producţie, prin transformarea banilor în felurite mijloace de producţie.

Asigurarea de viaţă este un sprijin al economiei. Aceasta forţează pe capul familiei la o foiuncă mai intensă însă pe de altă parte, îi dă putere de rezistenţă.

Familia, este asigurată în caz de deces. Văduva şi orfanii nu mai sunt siliţi din cauza mizeriei să devină o greutate societăţii. Din contră, primind suma asigurată pot ajunge elemente productive în societate.

Precizăm că în caz de deces al susţinătorului familiei, „cu o economie cât se poate de neînsemnată se apără familia de mizeria în care ar cădea, rămasă fără nici un ajutor bănesc, lăsată de cele mai multe ori numai in îngrijirea rudelor care să le dea o pâine mai întotdeauna amară...