Economia mondiala

Categoria: Referat Economie

Descriere:

O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a sudului subdezvoltat faţă de nordul dezvoltat. Această dependenţă se manifestă mai ales în plan financiar, alimentar ÅŸi desigur tehnologic. Dar ÅŸi nordul în unele cazuri este dependent de sud. Această dependenţă se manifestă în primul rând din punct de vedere al resurselor naturale (ElveÅ£ia, Japonia, ...

                      ECONOMIE MONDIALĂ – CURS 1

Subdezvoltarea şi implicaţiile sale

Definiţia subdezvoltării se bazează pe teoria generală a dezvoltării. Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional – el fiind privit ca fiind capacitatea unei economii naţionale de a genera şi susţine o creştere anuală a PIB-ului/locuitor sau în plan mai larg a PNB/locuitor.

Dar experienţa multor popoare din lumea a III-a a demonstrat că, chiar dacă acestea au înregistrat o creştere a produsului intern pe locuitor, sărăcia şi şomajul s-au extins, iar neechitatea distribuirii veniturilor a atins forme alarmante.

Banca Mondială arată că dezvoltarea înseamnă îmbunătăţirea calităţii vieţii, iar în special în ţările sărace o calitate mai bună a vieţiiînseamnă mai mult decât venituri mai mari pe locuitor.

Această îmbunătăţire a calităţii vieţii presupune:

·                               pe de o partesatisfacerea nevoilor materiale (alimente, locuinţă, sănătate, protecţie socială);

·                               pe de altă parte educaţie şi afirmarea personalităţii umane, precum şi posibilitatea de a alege.

În condiţiile în care unul dintre aceste elemente lipseşte sau se caracterizează printr-o ofertă slabă, atunci se poate vorbi de o subdezvoltare absolută.

Pe 8 iulie 2003 a fost publicat indicele dezvoltării umane (IDU – publicat de ONU) pe anul 2003, la calcularea sa ţinându-se seama de următorii parametrii:

·                               longevitatea sau speranţa de viaţă la naştere;

·                               gradul de alfabetizare a populaţiei;

·                               nivelul (gradul) de frecventare a cursurilor primare, secundare şi superioare de învăţământ;

·                               produsul intern brut pe cap de locuitor;

·                               mortalitatea infantilă;

·                               dotarea cu echipamente electrocasnice şi automobile;

·                               accesul la informare (mass-media, telecomunicaţii);

·                               gradul de urbanizare;

·                               egalitatea sexelor.

În categoria ţărilor dezvoltate:

I Norvegia (are cel mai ridicat PIB pe locuitor, aproximativ 45000 de dolari)

II Suedia

III Australia

VII SUA

VIII Canada

IX Japonia

X Elveţia

În categoria ţărilor cu dezvoltare medie:

loc 57 Bulgaria

loc 63 Rusia

loc 72 România (înainte era pe locul 56)

loc 73 Arabia Saudită

loc 74 Thailanda

loc 75 Ucraina, Peru, Liban, Albania, Turcia, China, Republica Moldova

În categoria ţărilor subdezvoltate:

loc 125 Botswana

loc 174 Niger

ultima Sierra Leone

Topul puterilor mondiale (ca PIB):

1

SUA

2

Japonia

3

Germania

4

Marea Britanie

5

Franţa

6

Italia

7

Canada

8

Rusia

Subdezvoltare – este reversul dezvoltării. Ea reprezintă o situaţie economică în care persistă niveluri reduse ale standardului de viaţă, persistă sărăcia absolută, rate de creştere economică scăzute, nivel redus al consumului, rate ridicate ale mortalităţii şi ale natalităţii.

Trăsături ale subdezvoltării: sărăcie absolută, dependenţă faţă de exterior, creştere economică slabă, rate ridicate ale mortalităţii şi ale natalităţii.

Naţiunile Unite au definti ca limită a sărăciei absolute ca fiind nivelul veniturilor de 1 dolar pe zi, ajustat cu paritatea puterii de cumpărare. Astăzi aproximativ 1,3 miliarde de oamenii trăiesc sub această limită a sărăciei.

PNUD identifică 9 probleme majore ale ţărilor subdezvoltate:

1.                           speranţa de viaţă - a crescut mult în ultimii 30 de ani ajungând la o medie de 63 de ani, iar în unele ţări chiar la 70

2.                           sănătatea – doar 2/3 din populaţia acestor ţări are acces la serviciile de sănătate; 1,3 miliarede de oameni nu au acces la apă potabilă, iar în Africa Subsahariană un adult din 40 este seropozitiv

3.                           hrana – în ultimii 30 de ani numărul ţărilor în care s-a asigurat necesarul de hrană s-a dublat de la 25 la 50. Totuşi 15% din populaţia lumii nu are hrană suficientă, iar un copil din 3 suferă de malnutriţie

4.                           educaţia – gradul de alfabetizare a crescut la 65%, restul d populaţiei adulte fiind analfabetă

5.                           venituri şi sărăcie – 1,3 miliarde trăiesc în sărăcie absolută, definită prin venituri prea mici pentru a asigura mijloacele de subzistenţă. În Africa aproape jumătate din populaţie se află sub pragul de sărăcie

6.                           copii – în ultimii 30 de ani, mortalitate infantilă a fost redusă cu mai mult de 50%, dar cu toate acestea malnutriţia şi bolile în general ucid mai mult de 34.000 de copii în fiecare zi

7.                           femeile – două treimi din totalul analfabeţilor din ţările cele mai sărace ale lumii sunt femei. Femeile acced într-un număr de două ori mai mic  decât bărbaţii în învăţământul superior

8.                           securitate – aproximativ 35 de milioane de oameni sunt refugiaţi

9.                           mediul – în ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă potabilă a crescut de la sub 10% la 60% - pădurile tropicale sunt distruse în fiecare secundă cu o suprafaţă egală cu mărimea unui teren de fotbal.

La întâlnirea G8 (+ Rusia) din iulie 2000, identificând sărăcia drept una dintre cele mai grave probleme ale omenirii, a fost elaborat raportul privind sărăcia globală, care vizează că până în anul 2015 populaţia ce trăieşte în sărăcie să scadă la cifra de 815 milioane. Dar se pare că în anul 2008 numărul săracilor poate fi chiar mai mic, de aproximativ 700 de milioane. Această cifră se poate atinge dacă regiunile cele mai sărace ale lumii (Asia de Sud şi Africa Subsahariană) vor înregistra progrese în plan economic şi social.

Ceea ce nelinişteşte Comunitatea Internaţională este adâncirea decalajelor dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare şi implicit agravarea contradicţiilor dintre cele două categorii de state.

Subdezvoltarea unui număr mare de ţări este, înainte de toate, efectul unui factor extern şi anume regimul colonial. Fostele colonii au rămas dependente şi după prăbuşirea colonialismului, mai ales prin schimbul inegal cu  ţările dezvoltate, rpin vânzarea de materii prime la preţuri reduse, mici şi cumpărarea de produse manufacturate la preţuri ridicate. În asemenea condiţii economia naturală, de subzistenţă, rămasă din timpul colonialismului s-a dezvoltat ca o economie dualostă, dezarticulată, incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică şi autoîntreţinută.

Subdezvoltarea este o criză de structură a economiei modiale şi menţinută la nivel mondial ea devine principalul obstacol în calea creşterii schimburilor economiei internaţionale.

Subdezvoltarea nu reprezintă un fenomen omogen, care să se manifeste identic în toate părţile lumii, de gradul de subdezvoltare este diferit de la o regiune la alta. Într-o economie dualistă gradul de subdezvoltare va fi determinat de importanţa (?) relativă a sectorului rămas în urmă în PIB.

O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a sudului subdezvoltat faţă de nordul dezvoltat. Această dependenţă se manifestă mai ales în plan financiar, alimentar şi desigur tehnologic. Dar şi nordul în unele cazuri este dependent de sud. Această dependenţă se manifestă  în primul rând din punct de vedere al resurselor naturale (Elveţia, Japonia, Belgia nu au resurse de exemplu) dar şi din punct de vedere al potenţialului de desfacere, în sensul că ţările subdezvolatete şi cele în dezvolare, cu potenţialul lor demografic uriaş (mai mult de 75% din populaţia lumii se află în ţările subdezvolatete şi cele în dezvolare) constituie cea mai importantă rezervă de expansiune a pieţei mondiale pe termen lung, cu atât mai mult cu câtunele pieţe occidentale dau semne de saturaţie.

Cauzele care influenţează negativ funcţionarea pieţelor produselor primare, care continuă să aibă ponderea cea mai ridicatătotalul exporturilor acestor ţări (subdezvoltate şi în dezvoltare) sunt:

·                               pe de o parte obstacolele tarifare şi netarifare ridicate practicate de ţările dezvolate,

·                               pe de altă parte instabilitatea preţurilor care este determinată de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă.

Comerţul de produse primare depinde  în cea mai mare parte de ţările industrializate, importatoare a acestor produse şi ca urmare lor le revine sarcina elaborării unor programe adecvate care să influenţeze acest segment al pieţei.

Cea care promovează o politică de accelerare a dezvoltării economice a ţărilor în dezvoltare, dar şi a celor subdezvoltate, dar şi o rezolvare a problemei produselor primare este UNCTAD (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare).

UNCTAD a fost creată în 1964 în urma primei  sesiuni a conferinţei care a avut loc la Geneva şi face parte din sistemul Naţiunilor Unite, fiind specializată în probleme comerţului şi dezvoltării pe plan mondial. Are 188 de ţări membre la care se adaugă şi numeroase organisme interguvernamentale şi ONG, care participă la lucrările sale în calitate de observatori. Statele participante se împart în 4 grupuri în funcţie de criterii economice şi geografice:

·                               Grupul A: al ţărilor în dezvoltare din Africa şi Asia

·                               Grupul B: al ţărilor dezvoltate membre OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică)

·                               Grupul C: al ţărilor latino-americane

·                               Grupul D: al fostelor ţări socialiste, astăzi cu economii în tranziţie.

CURS – 2

Principalele obiective ale UNCTAD:

·                               restructurarea comerţului internaţional tinând cont de interesele ţărilor în dezvoltare,

·                               colaborarea cu organele competente ale ONU privind negocierea şi adoptarea de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerţului internaţional;

·                               armonizarea politicilor  economice ale guvernelor regionale în materie comerţ şi dezvoltare;

·                               favorizarea cooperării internaţionale pe linia instaurării unei relaţii comerciale echiatabile între nord şi sud şi intensificarea relaţiilor sud-sud.

Hotărârile luate în cadrul UNCTAD cu o majoritate de 2/3 din voturi se înscriu în rezoluţii, dar nu au caracter obligatoriu, ci doar recomandare sau invitaţie. Fiecare ţară dispune de un vot, ceea ce înseamnă că ţările în dezvoltare, atunci când se solidarizează, îşi pot asigura majoritatea, impunând astfel hotărârile dorite.

Rezulatele concrete în activitatea UNCTAD:

a.       în domeniul comerţului cu produse de bază:

·                               încheierea unor acorduri internaţionale asupra produselor de bază şi crearea unor grupuri de studiu privind ţările producătoare şi ţările consumatoare. Pentru stabilizarea preţurilor la produsele de bază s-a propus aplicarea unui program integrat pentru produsele de bază. Stabilizarea se realizează prin mecanismul stocurilor regulatorii, finanţate dintr-un fond comun care este conceput să funcţioneze astfel încât să menţină preţurile în limitele unor marje de fluctuaţie de plus minus 10%. Atunci când oferta este mai mare decât cererea preţurile riscă să scadă cu mult mai mult de 10%, de aceea administraţia stocurilor intervine pe piaţă prin cumpărări pentru a echilibra cererea cu oferta. În caz contrar administraţia stocurilor livrează pe piaţă cantităţi corespunzătoare pentru restabilirea echilibrului. În 1989 a fost crear de către SUA fondul comun pentru produse de bază (cam 750 milioane de dolari9 destinat finanţării acordurilor pentru produsele de bază (p.b.)

b.      referitor la produsele manufacturate (p.m):

·                               în 1966 a luat fiinţă ONUDI (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială) cu sediul la Viena, instituţie a ONU

·                               recunoaşterea tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor în dezvoltare. Prima reuşită în acest sens este adoptarea SGP (sistemul generalizat de preferinţe) constând în concesii tarifare acordate ţărilor în dezvoltare de către ţările dezvoltate şi care a început să funcţioneze de 1971

·                               stabilirea APD (Ajutor Public pentru Dezvoltare) la 0,7% din PIB-ul ţărilor donatoare.

CURS – 3

Globalizarea

Internaţionalizarea – activitatea economică desemnează o anumită treaptă sau un anumit grad mai ridicat de dezvoltare a interdependenţelor care cuprind întreaga economie mondială, toate ţările, ramurile şi domeniile de activitate.

Mondializarea:

Globalizarea:

·                               (2) reprezintă exportul unui model de existenţă socială, adică  dorinţa de a uniformiza mentalităţile şi de a le  determina prin intermediul mass-media să-şi însuşească aceleaşi concepte despre lume şi viaţă ca cel al Occidentului americanizat de astăzi.

·                               (1) dacă înainte expansiunea se realiza în principal pe baza relaţiilor comerciale, sfârşitul secolului XX şi începutul mileniului III adaugă noi pârghii procesului de extindere, prin liberalizarea comerţului, internaţionalizarea producţiei, mai ales prin extinderea societăţilor transnaţionale (STN), investiţii în străinătate, etc, care contribuie la accentuarea fenomenului de ubicuitate (să fi în mai multe locuri în acelaşi timp), la crearea unor sisteme de interdependenţă mai puternice şi mai sensibile ce conturează fenomenul globalizării

Banca Mondială a elaborat în 2002 studiul „Globalizare, creştere şi sărăcie” în care se apreciază că au fost mai multe valuri (etape) ale globalizării:

·                               primul (1870-1914 – the first wave) s-a concretizat în fluxuri de mărfuri, de capital, de forţă de muncă, ca urmare a dezvoltării transporturilor şi reducerii obstacolelor din cale circulaţiei factorilor de producţie. Toate acestea au avut următoarele efecte principale:

-      ponderea exporturilor (în primul rând a ţărilor dezvoltate) în exportul mondial s-a dublat

-      capitalul străin s-a triplat comparativ cu venitul din ţările în dezvoltare din Asia sau America Latină

-      60 de milioane de cetăţeni au migrat dinspre Europa spre America de Nord şi alte zone

-      mişcările din ţări foarte populate (ex. China, India) către ţări mai puţin populate (Thailanda, Filipine) au avut şi ele aceeaşi intensitate.

Primul război mondial, criza economică (1929-1933), apoi al doilea război mondial nu au mai suţinut tendinţele anterioare şi au dus la politici economice incoerente, şomaj, naţionalism, protecţionism accentuat, care au avut ca rezultat încetinirea creşterii economice, extinderea sărăciei şi adâncirea inegalităţilor pe plan mondial

·                               al doilea val (1950-1980 second wave) – perioadă caracterizată prin:

-      liberalizarea comerţului internaţional sub auspiciile GAT

-      orientarea ţărilor dezvoltate spre integrare economică

-      ţările în dezvoltare s-au limitat în continuare în principal la exportul produselor de bază, ele fiind izolate în faţa fluxurilor de capital, ceea ce a contribuit la adâncirea inegalităţilor

-      exporturile americane au înregistrat niveluri foarte ridicate

-      totodată şi societăţile transnaţionale, în special cele americane au cunoscut o extindere în această perioadă (FORD avea unităţi de asamblare în peste 20 de ţări, imediat după ea fiind General Motors). Totodată General Electric înfiinţată în 1914 avea unităţi de producţie în Europa, America Latină, Asia.

·                               al treilea val (1980-prezent the third wave) este caracterizat prin:

-      accentuarea procesului tehnologic în transporturi

-      dezvoltarea tehnologică a telecomunicaţiiloe

Această ultimă fază mai este numită şi „economie fără frontiere”, fiind caracterizată printr-o dezvoltare a operaţiilor financiare şi comerciale derulate prin mijloace tehnologice moderne 24 de ore din 24. caracteristic acestei etape, referitor la tehnologia telecomunicaţiilor, este Internetul. Dacă în 1997 erau mai mult de 55 de milioane de persoane conectate la Internet, în 2001 cifra lor depăşeşte 750 de milioane. Vânzările prin intermediul comerţului electronic – 15 miliarde dolari în 2002.

Sintetizând, se poate spune că, în cazul globalizării, este vorba de o adâncire a interdependenţelor pe linie verticală, prin internaţionalizarea producţiei, prin creşterea rolului investiţiilor străine directe (ISD) şi a relaţiilor financiar valutare, liberalizarea schimburilor, a invoţiilor în ştiinţă şi tehnologia comunicaţiilor.

Factorii globalizării:

1.      la nivel economic globalizarea este urmare directă a faptului că pieţele interne nu mai pot acoperi din resurse proprii costurile ridicate ale cercetării (?) dezvoltării şi nici investiţiile în noi capacităţi datorită ciclurilor de vaiţă tot mai scurte ale produselor sub aspect tehnologic. Firmele raţionale devin STN, apar fuziuni, iar un prodis finit este tot mai mult rezultatul unor input-uri de provenienţă tot mai diversificată, iar subansamblele (piesele ) ce alcătuiesc un bun sunt furnizate din diferite colţuri ale lumii.

2.      dezvoltare (internaţională/naţională) a afacerilor economice implică surse de finanţare tot mai mari pentru investiţiile necesare acestui proces. Adică economia naţională nu are surse suficiente de finanţare a noilor investiţii, fapt pentru care apelează la surse externe, adică la ţările dezvoltate, care pretind la rândul lor rentabilităţi satisfăcătoare. Apare astfel concurenţa între firme pentru a atrage fondurile disponibile.

3.      economiile moderne din epoca contemporană clădite şi în acelaşi timp prognozează, având ca suport informaţia. Comunicarea este tot mai mult o marfă, iar progresele înregistrate în telecomunicaţii şi informaţii amplifică caracterul de corectitudine şi rapiditate al mesajului. De fapt poate că, chiar informaţia şi rapiditatea cu care ea se transmite pot explica ritmul accelerat cu care se desfăşoară globalizarea şi amploarea cu care sunt cuprinse în sfera ei tot mai multe activităţi ale societăţii.

CURS 4

Implicaţiile globalizării asupra societăţii contemporane

            Globalizarea presupune:

-      pieţe noi, adică pieţele de capital şi comerţ exterior sunt conectate la nivel global şi operează continuu, datorită noilor tehnologii ale informaţiilor şi telecomunicaţiilor;

-      instrumente noi: internet, telefoane celulare, reţele multimedia;

-      activităţi noi: OMC cu autoritate recunoscută asupra guvernelor naţionale, societăţi transnaţionale multe având o putere economică mai mare decât a multor state, ONG-urile;

-      reguli noi, adică acorduri multilaterale asupra comerţului, asupra dreptului (intelectuală şi industrială) care sunt mai puternice chiar decât multe politici naţionale.

În prezent globalizarea poate fi cel mai lejer percepută prin tendinţele de dereglementare şi liberalizare, care au loc în societate, adică deschiderea către lume şi înlăturarea barierelor sunt rezultatul direct al faptului că statele nu mai pot ele singure să realizeze totul, anarhia rămânând de domeniul trecutului.

Lărgirea sferei de acţiune a OMC, de la comerţul cu produse tangibile la cel cu servicii şi mişcări de capital, se datorează faptului că în lumea contemporană este imposibil să faci schimb liber de mărfuri, dacă nu există schimbul liber de servicii sau mişcări libere de capitaluri.

Beneficiile evidente ale globalizării:

·                               noi oportunităţi pentru dezvoltare;

·                               o mai bună alocare a resurselor;

·                               rată mai înaltă a profitabilităţii şi a productivităţii;

·                               o mai rapidă difuzie a inovării;

·                               acces mai uşor la pieţele de capital.

Ţările cu beneficii mari de pe urma globalizării sunt tările industrializate, bogate, al căror venit pe locuitor este cel mai mare din lume, iar acestea controlează 86% din PIB-ul mondial, 60% din ISD pe plan mondial, 80% din pieţele de export, 74% din reţeaua telefonică mondială şi deţin 97% din .............. din întreaga lume.

            Cu toate progresele înregistrate inegalităţile dintre ţări sporesc. Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de dezvoltare a avuţiei la nivelul unor ţări, corporaţii (cei mai bogaţi 200 de oameni ai globului în ultimii 4 ani şi-au dublat averea, ajungând la mai mult de 1000 miliarde de dolari); averile (activele) primilor 3 miliardari sunt mai mari decât PIB-ul celor mai sărace ţări şi ale celor 600 de milioane de locuitori ai loc; până în anul 2000 primele 10 corporaţii în domeniul comunicaţiilor controlau 86% din piaţa mondială.

            Pericolele globalizării:

-      inegalităţi economice şi sociale la nivel de ţări şi continente;

-      o creştere accentuată a marginalizării;

-      noi ameninţări privind securitatea individuală:

·                               insecuritatea economică şi financiară, manifestată prin crize economice şi financiare extinse, datorate legăturilor dintre pieţe (exemplu: criza din Argentina);

·                               insecuritatea locului de muncă şi a veniturilor, datorită restructurării continue a economiei, a companiilor şi a instituţiilor de protecţie socială (atât în ţările bogate, cât şi în cele sărace, conpetiţia globală a condus angajatorii la adoptarea unor politici în domeniul forţei de muncă mult mai flexibile şi a unor angajamente privind angajarea mult mai rezervate;

·                               insecuritatea sănătăţii datorată în special insecurităţii pe piaţa muncii, dat şi a turismului care a permis răspândirea virusului HIV, dar şi a altor boli grave. În 1999 mai mult de 34 de milioane de oameni trăiau infestaţi cu virusul HIV, din care 6 milioane se infectaseră chiar în acel an. Pentru 9 ţări din Africa se prevede o reducere cu 17 ani a speranţei de viaţă până în 2010, ceea ce presupune revenirea la nivelul anilor 60;

·                               insecuritatea culturală datorată extinderii reţelelor globale şi a dominării unor produse de firmă pe piaţa globală. Fluxurile culturale sunt unidirecţionate de la ţările bogate către ţările sărace; este necesară o susţinere a culturii naţionale pentru a putea supravieţui alături de cea străină;

·                               insecuritatea personală determinată de utilizarea noilor tehnologii în mod fraudulos pentru trafic de droguri, comerţ cu arme, spălare de bani, crima organizată. Astăzi traficul cu carne vie reprezintă o afacere de 11 miliarde de dolari, comerţul internaţional de droguri reprezintă 12% din comerţul mondial, iar crima organizată realizează venituri estimate la 1,5 bilionae pe an, rivalizând cu cele mai mari corporaţii din lume;

·                               insecuritatea mediului datorită degradărilor produse de industrie şi exploatarea iraţională a resurselor naturii. Globaliştii îşi transferă capacităţile de producţie învechite şi poluante către ţările lumii a treia, unde mâna de lucru este ieftină şi legislaţia mai permisivă. Consecinţele pentru mediu şi oameni sunt catastrofale, resursele naturii sunt consumate fără discernemânt, iar deşeutile în exces poluează tot;

·                               insecuritatea politică datorată conflictelor armate în diferite zone ale globului, dar şi comerţului ilicit de arme.

Globalizarea trebuie să se bazeze pe următoarele principii:

·                               echitate- reducerea disparităţilor internaţionale şi între naţiuni;

·                               etică – prevenirea violării drepturilor omului;

·                               securitatea umană – redicerea instabilităţii societăţilor şi a vulnerabilităţii indivizilor;

·                               durabilitate – reducerea distrugerilor mediului înconjurător.

CURS 5

Cadrul instituţional al economiei mondiale

Adâncirea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale au făcut necesară apariţia unor instituţii care să observe şi să stimuleze dezvoltarea raporturilor interstatale şi între agenţii economici d pe glob. Mai întâi s-a constituit cadrul instituţional al bilateralismului, adică al raportului dintre două state independente şi suverane.

            Bilateralismul a presupus totodată şi formarea unor organe şi organisme adecvate în cadrul guvernelor (departamente, ministere de afaceri externe), precum şi înfiinţarea de reprezentanţe diplomatice în străinătate. Dar crelterea continuă a numărului statelor independente, a agenţilor economici participanţi la schimbările internaţionale, a interdependenţelor din economia mondială, au condus la extinderea formelor de organizare a cooperării, la depăşirea limitelor bilateralismului şi la proliferarea formelor multilateralismului, adică la stabilirea  cadrului instituţional al multilateralismului manifestat prin tot mai multe organizaţii internaţionale guvernamentale – o asociere de state constituită pe baza unui tratat, având un organ constitutiv şi organe comune, precum şi o personalitate juridică, distinctă de cea a statelor membre care o compun.

            Multitudinea de organizaţii internaţionale impune o clasificare a acestora după mai multe criterii:

Caracteristici comune a organizaţiilor cu vocaţie universală:

·                               membre, cu atât regulile ei se vor impune întregii comunităţii internaţionale şi astfel se pot exclude sau se vor diminua acţiunile dizidente, contrare scopului organizaţiei şi intereselor comunităţii internaţionale în ansamblul său;

·                               imperativele globalizării: consolidarea dintre stabilitatea, coordonarea şi cooperarea dintre organizaţiile universale a rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnico-ştiinţifice, interdependenţelor economice şi existenţei unor provocări cărora comunitatea internaţională nu le poate face faţă, decât prin prisma abordărilor globale şi a eforturilor coordonate la scară mondială;

·                               eterogenitatea: organizaţiile universale cuprind state de dimensiuni diferite, având capacităţi economice, tehnologice sau militare diferite, cu alte cuvinte diferenţe de mărime şi putere ale statelor participante, par să prejudicieze într-o anumită măsură cooperarea internaţională. Cu toate acestea formele instituţionale de luare a deciziilor permit o cooperare strânsă şi eficientă, între statele membre ale organizaţiei, în interiorul acesteia şi prin intermediul ei.

Organizaţiile cu vocaţie restrânsă: au fost cazuri în care acestea s-au constituit în faţa pericolului extinderii comunismului (Comunitatea Economică Europeană) sau împotriva extinderii noeclasicismului (Organizaţia Unitaţii Africane). În general organizaţiile cu vocaţie restrânsă se caracterizează printr-un grad ridicat de omogenitate, deoarece ele cuprind atate având sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile, dar şi o bază economică şi culturală asemănătoare.

Exemple: UE; Asocianţia Latino-Americană de Comerţ Liber (Venezuela, Columbia, Ecuador, Bolivia, Peru); NAFTA (SUA, Canada, Mexic); ASEAN – Asociaţia Naţiunilor din sud-estul Asiei (a intrat în vigoare din 1967, cuprinde: Filipine, Indonezia, Thailanda, Malaezia, Brunei); Piaţa Comună Arabă (Egipt, Iordania, Siria, Iraq, Libia, Sudan); CARICOM – Comunitatea Caraibelor.

1.      După sfera de acţiune:

a.       organizaţii omnifuncţionale: ce au ca obiect de activitate *

Exemplu: ONU

b.      organizaţii specializate ce se limitează la o anumită categorie de probleme, adică organizaţii unifuncţionale.

Exemple: instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite: UNICEF, UNESCO, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională a Sănătăţii, BIRD.

2.      După reprezentare:

a.       organizaţii guvernamentale, în care membrii sunt statele naţionale, iar reprezentanţii acestora vorbesc în numele guvernelor;

b.      organizaţii neguvernamentale, la care participă persoane fizice sau juridice ce nu au capacitatea de a implica guvernele.

Exemple: Organizaţia Europeană pentru Controlul Calităţii, Organizaţia Internaţională a Cafelei, Organizaţia Internaţională de Standardizare.

3.      După natura rapoturilor dintre organizaţie şi statele membre:

a.       organizaţii de coordonare/coperare, care respectă integral suveranitatea statelor, organele lor nefiind dotate cu putere de decizie, căutându-se armonizarea punctelor de vedere ale statelor membre şi elaborarea de reguli comune (ONU);

b.      organizaţii integraţionaliste, care presupun transfer de competenţe de la stat spre organizaţie (UE).

4.      După nivelul de dezvoltare economică a ţărilor membre:

a.       organizaţii ale ţărilor dezvoltate: G7+Rusia şi OCDE – 24 (29)

b.      organizaţii ale ţărilor în dezvoltare: Grupul celor 77

5.      Geografice:

- organizaţii regionale, subregionale, interregionale (OPEC), CEMN: Albania, Azerbadjan, Armenia, Bulgaria, Coreea, Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina (din subregiune în regiune).

CURS 6

Organizaţia Naţiulor Unite

            Expresia de naţiuni unite aparţine preşedintelui SUA, Roosvelt şi a fost pentru prima dată folosită în declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni se angajau să continue lupta pentru respectarea egalităţii suverane a statelor doritoare de pace şi menţinerea securităţii interne. Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind organizaţia internaţională” şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu reprezentanţi a 51 de state, iar lucrările conferinţei, care au durat două luni au fost consacrate elaborării Cartei ONU.

            Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite şi create pe baza Cartei ONU. Sistemul Naţiunilor Unite se compune din:

1.       Organizaţia Naţiunilor Unite – este o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale (statele suverane), cât şi în ceea ce priveşte domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi a securităţii interneţionale.

Această conferinţă diplomatică permanentă, cum a fost ea denumită, a ajuns în prezent la 188 (190-191) de membrii. Aceştia pot fi:

a.        originari: în această categorie se includ statele participante la conferinţa de la San Francisco din 1945; prin excepţie naţiunile unite includ aici şi India şi Filipine (chiar dacă transferul de la statutul de puteri coloniale a avut loc mult mai târziu).

b.       admişi: statele care au aderat ulterior la ONU.

Scopul principal al ONU: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, realizarea cooperării internaţionale în domeniile economic, social, culturar sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi a libertăţii fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Sediul principal al ONU se află la New York şi mai are şi un oficii deschise la Geneva, Viena şi Nairobi.

În documentul „Agenda pentru pace” sunt identificate patru tipuri  de operaţiuni de menţinere a păcii şi anume:

·                               diplomaţia preventivă, care vizează evitarea apariţiei de diferende între state;

·                               restabilirea păcii, ce intervine după declanşarea unui conflict şi urmăreşte folosirea procedeelor de reglementare paşnică a diferendelor;

·                               menţinerea păcii;

·                               consolidarea păcii.

2. Organele şi organismele proprii cu caracter permanent

            Pentru a-şi îndeplini atribuţii în domeniile economic şi social, Adunarea Generală şi Consiliul Economic şi Social al ONU (ECOSOC) au creat, pe de o parte organisme proprii cu caracter permanent, dintre care:

Pe lângă aceste organisme proprii cu caracter permanent au fost înfiinţate şi 5 comisii economice regionale, care sunt subordonate direct ECOSOC şi au ca scop principal dezvoltarea economico-socială a regiunilor respective, promovarea cooperării dintre statele acelei regiuni, ca şi dintre acestea şi restul lumii. Acestea sunt:

I.                   Comisia economică a ONU pentru Africa, cu sediul la Adis-Abeba (Etiopia);

II.                Comisia economică a ONU pentru America latină şi Caraibe, cu sediul la Santiago de Chile;

III.             Comisia economică a ONU pentru Asia de Vest, cu sediul la Aman;

IV.             Comisia economică a ONU pentru Asia şi Pacific, cu sediul la Bangkok;

V.                Comisia economică a ONU pentru Europa, cu sediul la Geneva.

3. Instituţiile sau agenţiile specializate cu caracter autonom

            Instituţiile specializate ale ONU: caracterul lor de instituţii specializate rezultă din acordurile încheiate de ele cu ONU şi caracterul lor de instituţii autonome rezultă din faptul că ele au proprii lor membrii, care nu trebuie obligatoriu să fie membrii ONU.

            Sunt 15 instituţii (FMI, Banca Mondială, OMS, UNICEF, UNESCO, etc.) şi încă două al căror statut diferă, într-o anumită măsură de statutul celor 15, dar ele acţionează totuşi ca instituţii specializate ONU: Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).

            România este membră a tuturor instituţiilor specializate ONU şi membră a ONU din 1955.

            Organele principale ale ONU: Adunarea Generală ONU, Consiliul de Securitate, ECOSOC, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul ONU, Consiliul de Tutelă (!).

Adunarea Generală ONU: este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre. Principalele sale competenţe sunt:

·                               dezbaterea şi adoptarea de recomandări pentru statele membre ONU şi pentru celelalte organisme şi instituţii specializate ONU;

·                               desemnarea de membrii pentru alte organe ONU;

·                               gestionarea resurselor financiare;

·                               examinarea şi aprobarea bugetului ONU.

Se întruneşte, de regulă, o dată pe an în sesiuni ordinare, care se deschid la sediul din New York în a treia zi de marţi a lunii septembrie şi durează cam până la sfârşitul lui decembrie.

Adunarea Generală se mai poate întruni şi în sesiuni extraordinare, atunci când împrejurările o cer, iar convocarea se face de către secretarul general, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorităţii statelor membre.

CURS 7

Consiliul de Securitate al ONU: organizaţie cu funcţionare permanentă, a cărei răspundere este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, principalele măsuri fiind : blocada şi embargoul.

Embargoul: o măsură cu caracter permanent prin care un stat interzice importul, exportul sau ieşirea din porturile sale a navelor străine sau ordonă reţinerea bunurilor de orice fel ce aparţin unui terţ.

Exemple: Irak, Iugoslavia 1992-1995- Are influenţe negative şi asupra relaţiilor internaţionale; sancţiunile impuse Iugoslaviei au provocat economiei ţării pagube de aproximativ 150 miliarde de dolari, adică ţara a fost dată înapoi cu 26 de ani. Consecinţele economice se vor resimţi până în 2011. Sancţiunile impuse Iugoslaviei au provocat pagube şi ţărilor cu care aceasta avea relaţii comerciale:

·                               Rusia a pierdut în trei ani 10 miliarde de dolari

·                               România – 9 miliarde de dolari

·                               Ucraina – 4 miliarde de dolari

·                               Bulgaria – 3 miliarde de doalri

·                               Ungaria – 2 miliarde de dolari

Membrii Consiliului de Securitate:

-      permanenţi : 5 şi anume SUA, China, Marea Britani, Rusia, Franţa

-      nepermanenţi: 10, aleşi pe o perioadă de doi ani, în fiecare an fiind aleşi câte 5 dintre ei; la baza alegerii lor satu două criterii:

·                               contribuţia statelor membre la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;

·                               o repartiţie geografică echilibrată, astfel încât alegerea membrilor nepermanenţi se realizează astfel: 5 locuri – Africa şi Asia, 2 locuri – America Latină, 2 locuri – Europa Occidentală, 1 loc – Europa de Est.

În 1998 România şi-a prezentat candidatura pentru a ocupa un loc în Consiliul de Securitate, pentru alegerile ce au avut loc la cea de-a 58-a sesiune a Adunării Generale a ONU (2003) – în martie 2003 România a fost admisă ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate pentru a 4-a opară (1962, 1976, 1990).

Avantaje pentru România ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate:

-      România – factor de stabilitate în Europa de Est;

-      Integrare euroatlantică şi europeană;

-      Participarea la operaţiunile de menţinere a păcii în Somalia, Angola, Bosnia, Irak, Kuweit, Afganistan

Alegerile din 23 octombrie 2003 au admis 5 noi membrii nepermanenţi: Alegria (a înlocuit Guineea), Benin ? (a înlocuit Camerun), Brazilia (a înlocuit Mexic), Filipine (a înlocuit Siria), România (în loc de Bulgaria).

            Din mai 2001 a fost lansată ideea de creare a Casei ONU la Bucureşti, ce vizează creşterea gradului de coordonare  şi integrare a activităţii ONU, dar şi creşterea eficienţei agenţiilor, programelor şi fondurilor organizaţiei pe plan naţional prin reuniunea acestora într-o singură locaţie.

            Casa ONU a fost inaugurată la 13 octombrie 2003. În prezent asemenea case ONU există în capitale din 40 de state. În România sunt acreditate următoarele agenţii, programe şi fonduri din sistemul Naţiunilor Unite: PNUD, UNESCO, UNICEF, Programul Naţiunilor unite pentru HIV, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi, Reprezentanţe OMS sau OIM.

ECOSOC: este subordonat Adunării Generale a ONU şi se întruneşte de 2 ori pe an în aprilie la New Zork şi în iulie la Geneva. Cuprinde 54 de membrii aleşi de Adunarea Generală. Competenţele sale sunt din cele mai largi, prin această organizaţie realizându-se implicarea ONU în domeiile economic, social, de educaţie şi sănătate. Faţă de Adunarea Generală, aceasta are şi rolul de organizare, de execuţie pentru ducerea la îndeplinire a rezoluţiilor Adunării Generale.

Consiliul de tutelă: înfiinţat pentru admiterea şi supravegherea anumitor teritorii plasate sub tutela ONU, prin acorduri individuale. Principalul obiectiv: promovarea  programului politic, economic şi social al teritoriilor aflate sub tutelă şi evoluţia lor progresivă spre autoguvernare şi independenţă. În prezent Sistemul de Tutelă instituit de Carta ONU nu se mai aplică nici unui teriotriu, pentru că toate cele 11 teritorii plasate iniţial sub tutela ONU şi-au obţinut statutul de independente. Consiliul de Tutelă era alcătuit din membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Curtea Internaţională de Justiţie: este alcătuită din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală, de Consiliul de Securitate pe o perioadă de 9 ani. Sediul său se află la Haga. Misiunea participanţilor este soluţionarea diferendelor care îi sunt supuse, în conformitate cu dreptul internaţional. Un stat care nu e membru ONU poate deveni parte la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, dar numai la recomandarea Consiliului de Securitate. Singurele ţări nemembre ONU care sunt părţi la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie sunt Elveţia şi Maurul.

Secretariatul ONU: este condus de un secretar general ales de Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate. Din 1997 este Kofi Annan (Ghana). Mandatul Secretarului General ONU este de 5 ani, cu posibilitatea de reânnoire o singură dată. Statele care au membrii permanenţi în Consiliul de Securitate nu prezintă candidaţi pentru acest post. Include funcţionari internaţionali, ce lucrează la sediul central al organizaţiei, dar şi pe cei angajaţi la organele subordonate ONU, inclusiv comisiile economice regionale. Membrii Secretariatului General ONU se bucură de o protecţie corespunzătoare şi le acordă un statut apropiat cu cel al personalului diplomatic.

CURS 8

Tranziţia la economia de piaţă

Direcţii generale ale transformărilor de piaţă

            Transformările politice şi economice ale fostelor ţări comuniste presupune crearea unor sisteme politice, dar şi o garantare a drepturilor civile ale persoanelor din fostele ţări comuniste, necesitând şi o modificare amplă în domeniile legislativ şi instituţional, astfel în plan economic se cerea:

·                               reconstrucţia unor instituţii şi mecanisme proprii economiilor capitalisme, catre dispăruseră sau funcţionau atrofiat în economia de comandă;

·                               redefinirea rolului statului în economie.

Transformarea sistematică presupune efectuarea a trei categorii principale de modificări:

·                               o negociere liberă a preţurilor mărfurilor sau serviciilor pe diferite pieţe;

·                               crearea şi protejarea concurenţei

Aceste condiţii garantează stabilirea de preţuri corecte, remuneratorii pentru producători şi echitabile pentru cumpărători. Pieţele concurenţiale pot fi asociate cu utilizarea eficientă a unor resurse limitate, cu cele mai reduse costuri şi capacitatea de adaptare la schimbările intervenite în raportul dintre cerere şi ofertă. În ceea ce priveşte revizuirea rolului statului, rolul acestuia este să instituie regulile de joc din economie şi să vegheze ca ele să fie respectate:

·                               este necesară restrângerea treptată a rolului statului de principal agent economic şi a celui de agent unic de coordonare a raporturilor economice;

·                               totodată statul trebuie să asigure oferta de bunuri colective (educaţie, sănătate, securitate internă);

·                               deci economiile în tranziţie sunt reconstruite prin acţiunea simultană a forţelor pieţei (acţiunea liberă a agenţilor economici), dar şi prin intervenţia statală.

·                               factorii care determină realizarea acestor deziderate se referă în principal la gradul de deschidere externă a oricărei economii, dar şi la adâncirea interdependenţelor economice cu ceilalţi actori din economia mondială;

Tranziţia presupune şi schimbări profunde de mentalitate şi comportament pentru toate categoriile sociale: poticieni, manageri. Concepţiile formulate de reprezentanţii celor două mari instiruţii financiare FMI şi BIRD, avansate sub forma unui pachet de recomandări, au constituit de fapt liniile directoare ale reformei economice din ţările în tranziţie. În perioada au existat 1990-1998 două mari tipuri de reforme:

·                               dereglementarea economiei;

·                               liberalizarea masivă şi rapidă a preţurilor;

·                               disciplină fiscală severă;

·                               reformarea cheltuielilor publice şi a sistemului de impozitare;

·                               liberalizarea ratei dobânzii şi a politicii financiare;

·                               liberalizarea cursului de schimb;

·                               liberalizarea ISC;

·                               liberalizarea comerţului exterior;

·                               privatizarea rapidă.

Toate aceste recomandări sunt de inspiraţie neoliberală, având ca suport studii şi analize anterioare privind creşterea economic între anii 50 şi 80.

CURS 9

·                               macrostabilizarea economică impusă de consensul de la Washington nu asigură stabilitatea producţiei şi a forţei de muncă; costurile economice şi sociale pot fi devastatoare şi se pot transforma în turbulenţe politice şi sociale; acest lucru determină o focalizare a atenţiei asupra creşterii economice;

·                               rolul statului în coordonarea procesului de transformare sistemică, dar cu scopul unei optimizări a costurilor acesteia;

·                               realizarea unui echilibru între sursele de finanţare din aceste ţări (cele cu economie de tanziţie), ceea ce presupune simultano consolidare a sistemului bancar şi crearea şi supravegherea pieţelor financiare.

Noul consens post-Washington recunoaşte, deci, că este necesară elaborarea unui set mai amplu de instrumente de intervenţie a statului pentru a se realiza creşterea economică şi că ar trebui corelată cu o creştere a nivelului de trai.

Concurenţa în economiile de tranziţie

            Legile economice privind concurenţa din ţările est-europene conţin de regulă prevederi referitoare la competiţia neloială (comerţ cu produse contrafăcute, reclama neloială, proprietate întelectuală, protecţia consumatorului), măsuri antidumping, etc. În  majoritatea ţărilor din regiune există şi legi special elaborate pentru a reglementa concurenţa. În conformitate cu acestea s-au creat şi anumite agenţii, care au competenţa de a a examina fuziunile şi achiziţiile şi pot bloca astfel de iniţiative, dacă se consideră că ele vor marca advers concurenţa. În acest sens în Bulgaria sunt reglementate numai monopolurile, în Ungaria se examizează şi propunerile de fuziune, iar în Cehia, Polonia şi Slovenia au dreptul să dezmembreze anumite întreprinderi înainte de privatizare.

Legea falimentului

            Toate ţările în tranziţie au în prezent şi legi ale falimentului. Primele au fost în Ungaria şi Polonia în 1991, iar printre ultimele România şi Bulgaria din 1995, iar în România legea falimentului din 1995 a fost revizuită şi îmbunătăţită în 2002.

            În unele ţări creanţele creditorilor sunt satisfăcute după cele ale salariaţilor, după plata impozitelor şi a asigurărilor sociale, în general legea falimentului a fost rar aplicată în ţările cu economie de tranziţie, chiar şi în acelea în care ea a fost aplicată de timpuriu. Adoptarea legii falimentului pune următoarele probleme:

·                               falimentul unei întreprinderi poate produce ca reacţie o serie întreagă de alte falimente, datorită nivelurilor ridicate ale datoriilor inter-întreprinderi;

·                               numărul întreprinderilor neprofitabile este prea mare, iar scoaterea lor completă din funcţiune ar antrena o creştere bruscă şi de mari proporţii a şomajului;

·                               există întreprinderi uriaşe cu un grad redus de profitabilitate, care asigură locuri de muncă pentru o întreagă regiune sau sunt producătoare unice pentru un produs sau grupe de produse; falimentul acestora ar avea drept consecinţă căderi ale ofertei sau accentuarea dezechilibrelor regionale;

·                               problema creditelor neperformante ale unor întreprinderi afectează în egală măsură şi portofoliul unor bănci, care, în condiţiile aplicării riguroase a legii falimentului, pot ajunge la faliment, antrenând astfel la rândul lor şi falimentul unor întreprinderi rentabile.

CURS 10

Relaţiile monetare internaţionale

            Reprezintă raporturile băneşti ce se formează între economiile naţionale, între agenţii economici din diferite ţări ca urmare a participării lor la circuitul economic mondial.

            La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, având în vedere starea precară a relaţiilor monetar-valutare internaţionale, se impunea înfăptuirea unei largi cooperări a statelor, în vederea reglementării raporturilor de plăţi şi de lichidare a angalamentelor dintre ţări, reglementare însoţită de aspecte instituţionale adecvate.

            Astfel a fost organizată sub egida ONU în perioada 1-22 iulie 1944 Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods, cu participarea a 45 de state care au decis crearea primului sistem monetar internaţional (SMI) în adevăratul sens al cuvântului.

Caracteristici fundamentale ale SMI:

1 USD = 0,888671 grame aur, iar 1 uncie de aur = 35 USD (preţul oficial la acea vreme)

Dar funcţionarea acestui sistem bazat pe principiile menţionate a funcţionat doar aproximativ un sfert de secol după care a intrat într-o puternică criză.

            Astfel la 15 august 1971, preşedintele Nixon al Americii a decis ceea ce era de aşteptat şi anume să se suspende convetibilitatea dolarului în aur şi aceasta a deteriorat balanţa de plăţi externe a SUA, de asemenea au scăzut şi rezervele de aur ale SUA.

            18 decembrie 1971 – prin Acordul de la Washington se decide devalorizarea oficială a dolarului cu 7,89 procente şi o lărgire a marjei de fluctuaţie a cursurilor de schimb la plus minus 2,25% (înainte era de plus minus 1%). Astfel dolarul nu mai are nici o legătură cu aurul şi reprezintă moneda de referinţă pentru ţările dezvoltate cu economie de piaţă.

            În februarie 1976 prin Acordul de la Kingston (Jamaica) se legalizează flotarea liberă a cursurilor de schimb, adică se abandonează oficial şi cea de doua caracteristică fundamentală (principiul fixităţii cursului de schimb).

            Tot în Jamaica se mai decideşi demonetizarea aurului, aurul devenind astfel o marfă ca oricare alta.

            Reuniunea de la Luvru din Franţa de la 1987 – a urmărit pe de o parte stabilirea unui prag de scădere a cursului dolarului, dar în principal o extindere a cooperării pentru promovarea stabilităţii cursului de schimb ale principalelor monede.

            În acest sens, băncile centrale ale greilor (SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Canada, Italia) trec la intervenţia susţinută pentru menţinerea unui curs al dolarului la limitele unanim acceptate.

            Perioada care a urmat abandonării principiilor adoptate la Bretton Woods a fost o perioadă a flotării controlabile, caracterizată prin:

·                               intervenţia băncilor centrale pe piaţa monetară pentru susţinerea cursurilor de schimb convenite

·                               corelarea măsurilor de politică monetară, mai ales în privinţa ratei dobânzii

·                               a fost o perioadă a accentuării competiţiei dintre state doearece cursurile de scimb au devenit un avantaj comparativ, alături de costul forţei de muncă, al energiei şi al productivităţii muncii.

Începând cu cel de-al 5-lea deceniu postbelic, pe lângă lichidităţile oficiale internaţionale care se manifestă pe piaţa monetară internaţională oficială ia naştere  şi o piaţă monetară privată.

Lichidităţile oficiale internaţionale înseamnă ansamblul resurselor de care dispun autorităţile monetare pentru a finanţa deficitele balanţele lor de plăţi. Este vorba în principal de aşa-zisul triunghiul valutar: dolar-euro-yen japonez, în cae dolarul are în continuare rolul de monedă directoare, iar prin acest triunghi valutar  se efectuează majoritatea tranzacţiilor valutare.

Operaţiile pe piaţa monetară privată, faţă de cea oficială, au un volum mult mai mare din punct de vedere al naturii tranzacţiilor, dar şi ca viteză de circulaţie monetară şi ca direcţii de utilizare.

Lichidităţile internaţionale private se manifestă pe piaţa monetară privată (euro-piaţă) prin euro-devize.

Euro-piaţa a luat naştere ca urmare a trecerii de la depozitele bancare în străinătate, depozite care se  efectuau exclusiv în dolari, la constituirea de depozite şi în alte feluri de devize (mărci, lire sterline, franci). Astfel, euro-dolarii încep să fie concuraţi de euro-mărci, euro-lire, etc şi apare astfel euro-piaţa, respectiv euro-devizele.

Euro-devizele reprezintă depozite în monede naţionale la băncile situate în exteriorul ţărilor care le-au emis. Nu oricare monedă poate apărea pe euro-pieţe. În acest lucru este necesară condiţia de a acceptabilitate, adică pe de o parte trebuie să fie monedă liber convertibilă pentru a oferi garanţii solide, iar pe de altă parte moneda în cauză trebuie să deţină o pondere importantă în tranzacţiile internaţionale.

Aceeaşi monedă naţională poate sta la baza constituirii a două tipuri de depozite bancare internaţionale:

·                               unul clasic (tradiţional): specific pieţei mondiale oficiale;

·                               unul în euro-devize: specific pieţei private.

Euro-piaţa nu este omogenă. Ea este formată din diferite segmente, cele mai importante fiind:

·                               piaţa euro-creditelor: înseamnă împrumuturi în devize acordate în special pe termen mediu;

·                               piaţa euro-obligaţiunilor: care este cel mai important segment (eurobond market);

·                               piaţa euroacţiunilor: cel mai nou segment.

Pe euro-pieţe, rata dobânzii de referinţă se stabileşte zilnic în urma tranzacţiilor interbancare de pe piaţa londoneză LIBOR (London Interbank Offered Rate).

Europa concentrează cele mai multe mari operaţiuni în euro-devize, iar Londra reprezintă principala piaţă datorită logisticii de care aceasta dispune.

Tranzacţiile pe euro-pieţe se fac numai între agenţii economici de prim ordin (bănci, firme mai cunoscute sau guverne) şi numai cu sume mari sau foarte mari.

Cel mai mic împrumut e la nivelul a 500.000 de dolari, acordat în cazul unor operaţii cu firme nebancare şi 1 miliard de dolari împrumutul acordat în tranzacţii interbancare.