Capitalul detronat

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Să presupunem acum că acelaÅŸi Ionel pescuieÅŸte de pe stânci, la comanda unui turist. După ce consumă cca. o oră pentru căutare de râme ÅŸi confecÅ£ionarea unei undiÅ£e dintr-o ramură de alun , în 6 ore prinde o frumoasă recoltă de peÅŸte. Cât este valoarea intrinsecă a acestei capturi? Păi 6 ore, durata pescuitului!...

                   Capitalul detronat

                                                Eseu

                      Emil Wagner, inginer economist, pensionar

Cuvânt înainte.

Am citit, la timp oportun, Capitalul lui Marx[1]. A trecut aproape un veac de atunci. Am trăit pe viu şi experimentul făcut de Lenin pentru materializarea acelor principii, din păcate nereuşite datorită trădării prietenului său Stalin.

După un comunism punitiv creat de teoriile de neavenit ale lui Stalin, România a trecut de aproximativ 16 ani la un capitalism la fel de feroce.

Omul de rând, talpa ţării, doreşte să trăiască mai bine dar se izbeşte de dorinţa identică a politicianului, ales şi împuternicit de „întreg poporul”, al cărui bine este diferit de cel al celorlalţi.

Ce este de făcut?

Statul, cu conducerea sa, cu aparatele sale fiscale şi represive este un rău necesar. Nu ne putem lipsi de el. Astăzi!. Statul naţional, cu caprele[2] sale la locuitori şi vecini, este o soluţie impusă de conjunctură şi trebuie deocamdată acceptat. Se ajunge astfel la situaţii limită când un conducător refuză servicii necesare pe absurdul motiv „Nu ne vindem ţara” România ar avea drumuri şi o mai puternica infrastructură dacă un oarecare zâmbăreţ ar fi admis „să-şi vândă ţara” la timp oportun. Nu intrăm în polemici cu zâmbăreţul. Poate are şi el dreptate dar….

Timidele încercări de „federalizare” deocamdată într-o comunitate de interese, în special vamale, nu au şanse. Normativele emise de Europa Comună, aşa numitele E-uri, sunt cel puţin hilare. Culminează prin „curbura bananelor” normă tipică pentru „colaborarea” politicienilor „adunaţi” în conducerea comunitară.

Spre deosebire de timpurile trăite de Marx, în care „forţa de muncă” era singura sursă a bunurilor necesare traiului, trăim astăzi epoca roboţilor care pot, din ce în ce mai activ, să înlocuiască munca manuală. Sub rezerva faptul că  robotul trebuie construit, întreţinut şi supravegheat putem constata că acesta creează valoare ca şi omul.

Calculatorul, cu mâini harnice constituite de roboţi, tinde să simplifice crearea diferitelor bunuri necesare trupului sau a sufletului omenesc. De ce se scumpesc totuşi aceste produse? Este, pe undeva, ceva putred în Danemarca!.

Economia politică, fundamentată de Marx, este o ştiinţă evolutivă mai sensibilă evenimentelor de conjunctură ca fizica sau matematica de exemplu. Sunt necesare corecturi în definirea noţiunii de valoare, care să ţină seama de noul generator de valoare robotul.

Comerţul agresiv care forţează prin reclamă deşănţată valori de utilizare practic inexistente este un mijloc de „cartel”-izare, de impunere a unor preţuri departe de cele care, teoretic, ar trebui să se formeze pe piaţă în baza cererii şi ofertei. Este oare reclama strict necesară? Ori cum ea măreşte simţitor preţul de desfacere, nu în favoarea consumatorului.

Este neîndoios că robotizarea duce la costuri suplimentare cauzate de dotările în utilaje. Curios este că, cu toate aceste costuri, beneficiile se măresc simţitor, dar pe seama preţului de desfacere care creşte şi el. Aici apare efectul capitalismului feroce, al aşa zisului imperialism, în care carteluri suprastatale dictează preţuri ignorând toate legile economiei.

Cu puţinele cunoştinţe pe care le posed, dar mai mult din intuiţie şi experienţa unei vieţi, voi face o analiză a bazei de astăzi a capitalismului care, după cum am mai spus, diferă esenţial de situaţia luată în considerare de Marx în opera sa capitală „Capitalul”

Ca remarcă: un filosof este un om serios care justifică fiecare afirmaţie prin părerile similare sau apropiate  semenilor săi. Eu nu sunt filosof. Mă exprim deci în limbaj vulgar folosind chiar glume. Cele exprimate sunt exclusiv acumulate în timp de subconştient şi nu am controlul asupra paternităţii unor eventuale supoziţii. De asta mi-am şi intitulat „valoroasa operă” eseu.

Vă rog să citiţi cu indulgenţă cele ce urmează. Imitând pe Hruşciov cu pantoful lui bătut de masa conferinţei internaţionale a ONU, încerc a deschide o bază de discuţii nu de a formula postulate.

Valoarea

Presupun că un localnic, Ionel din Tuzla, îşi propune să culeagă scoici. Are un coleg care face colane şi i-a comandat scoici albe, de preferinţă striate.

Ionel se apucă, duminică după amiază de lucru şi culege până la apusul soarelui. Total 6 ore de plimbare încordată cu privirea roată pe toată plaja, lipsită de turişti. Rezultă o pungă plină de scoici. In mare parte albe şi striate. În ea s-au acumulat deci 6 ore de muncă.

Cât să ceară pentru munca depusă? O problemă pe lângă care culegerea este o bagatelă.

La pescăria lui Tache,  unde lucrează ca salariat primeşte 1 leu per oră. Dar Tache are o mulţime alte cheltuieli pe lângă cele 70% din salariul lui Ionel  drept taxe, başca alte impozite. Deci munca lui Ionel în folosul lui Tache trebuie să depăşească dublul salariului.

Luând în serios calitatea sa de patron în munca pe care a depus-o, Ionel cere 15 lei per pungă cea ce revine 2.50 lei per oră. Colegul îi dă 12 lei cu care Ionel este mulţumit.

A cerut mult? A primit îndestulător? Iar întrebări dificile.

La urma urmei, care este valoarea reală, aşa numita valoare intrinsecă (Marx a numit-o eronat valoare de schimb), a pungii cu scoici? În mod cert 6 ore de muncă şi atât tot.

Să presupunem acum că acelaşi Ionel pescuieşte de pe stânci, la comanda unui turist. După ce consumă cca. o oră pentru căutare de râme şi confecţionarea unei undiţe dintr-o ramură de alun , în 6 ore prinde o frumoasă recoltă de peşte. Cât este valoarea intrinsecă a acestei capturi? Păi 6 ore, durata pescuitului!

Nu stimaţi confraţi. La durata pescuitului TREBUIE adunată valoarea undiţei de unică folosinţă. Deci valoarea pungii cu peşte este de 7 ore, deşi Ionel şi-a pierdut numai 6 pe stânci. Diferenţa faţă de culegerea scoicilor este folosirea unei unelte.

Cât va lua Ionel de la turistul iubitor de peşte este altă gâscă-n altă traistă.. Valoarea de schimb este în acest caz puternic influenţată de valoarea de utilizare.

În consecinţă valoarea intrinsecă a unui produs, fie scoică sau peşte este durata folosită de om pentru realizarea sa. Să numim această nouă mărime forţă de muncă. Am amintit mai sus de alte 2 forme pe care poate fi întâlnită valoarea şi anume valoarea de utilizare şi valoarea de schimb. Dacă valoarea intrinsecă, aceea de definire a produsului, se exprimă în unităţi ale forţei de muncă, valoarea de schimb se exprimă în unităţi monetare. Valoarea de utilizare este o mărime abstractă. Grădinarul nu dă doi bani pe castraveţii care pot valora greutatea în aur pentru un gurmand. Reunite, cele trei forme ale valorii determină preţul mărfii. La formarea preţului un mare rol este atribuit cererii şi ofertei, adică raritatea sau abundenţa conjuncturală. În perioada recoltării lor strugurii sunt ieftini, după care se scumpesc căci trebuie depozitaţi fără a-şi pierde gustul şi aspectul (valoarea lor de utilizare).

Pentru a defini aceste mărimi ale economiei politice am folosit cazuri limită în simplitatea lor. Spre a face o introducere mai amplă voi folosi un bun de larg consum pâinea.

Spre a face pâine nu este suficient brutarul care o coace. El nu are ce frământa dacă morarul nu îi dă făină şi nu are cu ce coace dacă forestierul nu-i oferă lemnele. Morarul la rândul său nu poate măcina făină dacă agricultorul nu-i aduce grâul necesar. Deci:

Pâine = Agricultor + Morar + Forestier +Brutar.

Fiecare depune forţă de muncă pentru producerea unui component care, prin prelucrare, devine în final pâinea cea de toate zilele. Valoarea intrinsecă a pâinii este deci suma forţelor de muncă ale tuturor participanţilor. Inclusiv a acelora care au făcut plugul, piatra de moară, toporul sau vasul de frământat..

Deci pentru realizarea unui Mercedes, anvelopele, motorul, caroseria plus luxul înglobat sunt fiecare în parte forţa de muncă pentru producerea lor.

În fiecare produs creat sau folosit de om se află un element comun care este forţa de muncă. Fără această forţă de muncă nu poate fiinţa nici un produs indiferent dacă acesta este extras din mină, tăiat din codri seculari, recoltat de pe mănoase lanuri sau livezi sau produs în fabrici şi uzine. Aparent numai „forţa de muncă adăugată”, aceea folosită pentru montarea anvelopelor pe jantă creează valoare Doar ea apare pe statul de salariu. Dar anvelopa conţine o forţă de muncă înglobată ca şi janta. Urmărind produsul până la nivelul „atomic” în fiecare fază există o forţă de muncă înglobată în aşa numita materie primă la care se adaugă forţa de muncă folosită pentru prelucrare. Consider faza „atomică” aceea în care produsul conţine exclusiv numai forţă de muncă, precum scoicile din exemplul de mai sus.

Reciproca, absolut fiecare produs nu este decât un cumul de forţă de muncă este adevărată. Deci pâinea este forţă de muncă condensată iar cutia de chibrituri la fel. Această forţă de muncă inclusă a fost definită ca valoare intrinsecă.

Pare curios că teoretic nu există produse ci valori, adică forţă de muncă înglobată. Deci nu mâncăm pâine ci forţă de muncă, ne rujăm cu forţă de muncă, ne plimbăm în luxoase forţă de muncă, etc.

Forţa de muncă creatoare de valori are şi ea o valoare, corect spus un preţ. Voi dezvolta ulterior acest factor care merită un capitol propriu. Cert este că  valoarea intrinsecă a fiecărui produs în parte poate fi intuit, iar pe piaţa liberă nu poate fi neglijat. Înainte de folosirea monedei ca mijloc de schimb produsele erau schimbate între producători în proporţii foarte apropiate de valoarea intrinsecă. De unde cunoşteau acei primitivi elemente de filozofie (în acest caz economie politică) care au fost definite abia în secolul 19? Aici joacă un rol însemnat valoarea de utilizare.

Dacă necesit (am nevoie de) un produs, să zicem săpun de spălat rufele, trebuie să am cunoştinţă de existenţa lui. Nu năzuiesc la un vehicul lunar care încă nu a fost inventat. Deci ştiu de existenţa săpunului care a fost realizat de un concetăţean prin fierberea seului cu cenuşă. El îl aduce pe piaţă, iar eu am venit pregătit cu ceva de dat în schimb. Rar se întâmplă să ne înşelăm reciproc căci fiecare intuieşte valoarea intrinsecă a produselor schimbate. Omul primitiv avea bun simţ şi respecta semenul şi munca lui.

Trocul, schimbul în natură, era îngreunat de faptul că se întâlneau rar doi producători care să posede ceea ce dorea interlocutorul. Dacă ofeream pentru produsul dorit un produs care nu avea valoare de utilizare pentru cealaltă parte schimbul nu avea loc. Am venit în piaţă cu ceapa tocmai recoltată şi am nevoie de un ceaun de mămăligă. Deşi sunt ceaune suficiente pe piaţă mă pot întoarce cu ceapa mea acasă fiindcă nu am găsit omul cu ceaun care să dorească ceapă. Mult mai târziu au apărut anumiţi indivizi care cumpărau ce nu le necesita în speranţa că noul produs să poată fi schimbat cu ceea ce îi trebuia, De aici până la comercianţi un singur pas. Numai că procedeele de comerţ sunt creatoare de valori care se adaugă la preţul de desfacere, deci viaţa sa scumpit.

Forţa de muncă

Nu-i totuna să dai cu sapa sau să porţi mapa. Şi unul şi celălalt muncesc, deci creează valoare. Dar cu ce trebuie să se hrănească un cosaş şi cu ce se poate mulţumi un cioban? Forţă de muncă este şi plimbarea căţelului doamnei ministru, dar şi extragerea din mină a cărbunelui. Sunt comparabile aceste munci?

Instituţiile de astăzi au ierarhizat retribuirea forţei de muncă după 2 criterii:

Dificultatea fizică a muncii efectuate

Un minier execută munca sa în subteran, deci în condiţii mai deosebite. Totodată este obligat a face eforturi fizice mari. Are deci treapta maximă de retribuire.

Muncitorii industriali deţin retribuţii medii depinzând si de ramura industrială din care face parte întreprinderea.

La polul opus sunt serviciile în care se presupune că mare parte din timpul util este petrecut pe drumul spre solicitat, deci efortul depus este mai mic.

Dificultatea muncii intelectuale.

În speţă nivelul şcolii absolvite.

Aici a fost luată în considerare valoarea intrinsecă a anilor suplimentari de şcolarizare considerând, dese ori eronat, că mai multă şcoală duce şi la o productivitate mai mare. Sunt mulţi care trec prin şcoală ca gâsca prin apă dar aspiră şi obţin cele mai bine plătite slujbe.

Munca de conducere, care presupune o înaltă calificare şi o bună experienţă de ramură, este în România exagerat retribuită. În ţările mai acătării se presupune (şi se verifică) ca ocupantul postului să poată înlocui pentru minim 8 ore ori care dintre posturile subalterne cu randament cel puţin egal cu al muncitorului mediu. Acest deziderat, care lipseşte cu desăvârşire în toate ţările în dezvoltare sau tranziţie, justifică retribuţia mare acordată funcţiilor de conducere. În România, ca rezultat al unei politici economice prost înţelese, lipseşte până şi asumarea răspunderii pentru deciziile luate de şefii bine retribuiţi. Există întotdeauna ţapi ispăşitori dintre cei care abia pot răzbi cu retribuţia luată.

Criteriile sunt absolut arbitrare şi dau multă bătaie de cap în special sindicatelor, dar există în folosinţă scheme în care sunt incluşi şi limitaţi din punctul de vedere al retribuţiei toţi oamenii muncii.

Valoarea intrinsecă a fiecărui produs se poate acum determina şi sub formă valorică spre a putea fi comparat cu aşa zisul „preţ de cost” sau „preţ de întreprindere”

Un alt factor important al forţei de muncă este productivitatea.

Productivitatea muncii este factorul care diferenţiază muncitorii între ei. Sporirea ei poate fi o calitate personală, în special în organizarea locului de muncă, poate fi o inovaţie aplicată din iniţiativă proprie sau poate fi conjuncturală. Culegerea scoicilor prezentată în capitolul precedent este puternic influenţată de fluxul marin sau mărimea valurilor.. Este în interesul patronatului ca măsurile locale luate individual de muncitorii care dovedesc o productivitate sporită să fie generalizată cu influenţă pozitivă asupra preţului de cost, deci şi asupra beneficiilor. Muncitorul în speţă nu este cooperant. De multe ori nici nu ştie că lucrează cu o productivitate cu mult peste medie, mai ales dacă nu este remunerat potrivit rezultatelor proprii.. În „vestul sălbatec” muncitorii cu o ridicată productivitate sunt promovaţi salarial şi sunt îndrumaţi să explice, remunerat, modul cum obţin acest spor.

Tot ca element al forţei de muncă este timpul de lucru. În general se folosesc 8 ore zilnic timp de 5 zile pe săptămână. Este posibil lucrul în 2 sau chiar 3 schimburi, 7 zile pe săptămână (foc continuu) dar schimburile trebuie astfel organizate ca în medie să nu se depăşească 40 ore săptămânal. Timpul de lucru prelungit duce la o mai bună folosire a costisitoarelor utilaje şi unelte din dotare. Trebuie însă dată o deosebită atenţie dacă prin această prelungire a timpului de lucru nu sunt afectate tocmai utilajele care nu mai pot fi întreţinute corespunzător. Lungirea timpului de lucru este în general o măsură extremă, care de multe ori produce pagube, nu numai prin grevele organizate de sindicate.

Unelte şi utilaje

Omul este singurul reprezentant al faunei care foloseşte conştient unelte. Focul, arcul şi vârful de os al săgeţii, roata, pârghia şi scripetele sunt exemple de unelte folosite de om din cele mai vechi timpuri.

Trusa de unelte este atributul productivităţii sporite ale fiecărui lucrător. În măsura în care această trusă este proprietatea celui care o foloseşte, posersorul va fi capacitat să procure cele mai bune, calitativ. Mulţi patroni pretind la angajare ca viitorul muncitor să posede minimul de unelte spre aşi desfăşura activitatea. Calitatea sculelor lor depinde de caracterul omului dar cert va genera o netă diferenţiere a retribuţiilor obţinute.

Utilajele, ca şi uneltele mai speciale, fac parte din patrimoniul întreprinderii care le foloseşte. Ele sunt puse la dispoziţia muncitorilor pregătiţi corespunzător. De regulă un micitor care serveşte un utilaj are productivitate cu mult mai mare decât cel care lucrează manual. Diferenţa de productivitate nu este un atribut al muncitorului ci strict al utilajului. Există însă şi posibilitatea ca 2 muncitori lucrând distinct pe acelaşi utilaj să aibă productivităţi diferite. Este în special cazul strungarilor cu calificare sau experienţă diferită.

Utilajele complexe care formează linii robotizate controlate de calculator, dictează productivitatea ansamblului. Un muncitor insuficient calificat provoacă opriri suplimentare care diminuează productivitatea. Este normal ca acel muncitor să nu mai fie primit la lucru.

Cu toată supravegherea umană, liniile robotizate nu pot asigura calitatea lucrului manual. De aceea mai fiinţează întreprinderi de renume care, contra unor preţuri sensibil mai mari, asigură lucrarea manuală a principalelor elemente, în special pe linia de montaj. S-ar putea astfel deduce că liniile robotizate duc la preţuri de cost mai mici. Nu întotdeauna se confirmă acest deziderat. O linie robotizată costă enorm dar viaţa ei este scurtă. Ea trebuie să se amortizeze în câţiva ani datorită uzurii morale. Deci, cu toată economisirea forţei de muncă, cotele de amortizare atârnă mai greu în balanţă.

Este adevărat că, datorită robotizării, industria obţine calităţi  superioare la fiecare nou produs. Dar sunt aceste calităţi strict necesare? Este edificatoare spirala generată de perfecţionarea calculatoarelor. La fiecare 2 ani se dublează practic capacitatea de calcul. În folosul cui? Numai al copiilor de bani gata care vor un joc şi mai şi. Cu primul meu calculator, procurat acum 15 ani pot scrie această lucrare şi chiar unele mai acătării. Pruncii mei au însă calculatoare ultimul răcnet care trebuie înnoite la fiecare 2 ani. Noroc că nu au încă vârsta autoturismelor, căci nu aş mai ştii pe unde să scot cămaşa.

Poate robotul să creeze valori?

[1] Karl Heinrich Marx (May 5, 1818 – March 14, 1883) filozof german, economist şi publicist. Unul din corifeii doctrinei comuniste. Opera sa de căpătâi Capitalul  descrie plusvaloarea drept sursa a marilor capitaluri.

[2] „Să moară şi capra vecinului” este dorinţa intimă a fiecărui Român năpăstuit de un eveniment oarecare. Interesul acordat  „caprei vecinului” în loc de a soluţiona propriile probleme sunt specifice zonei Ortodoxe care propovăduieşte „merge şi aşa” în locul principiului creştin „ajută-te singur ca să te ajute şi Dumnezeu”

aceeaşi chiar dacă el a fost produs maşinal. Deci teoretic valoarea intrinsecă, adică forţa de muncă necesitată pentru producere este diferită în cazul realizării manuale raportat la realizarea maşinală. Privind din punctul de vedere al valorii de utilizare este absolut indiferent dacă acul este realizat manual sau nu dar, dacă schimb un ac realizat manual pe o legătură de ridichi pot, fără nici o strângere de inimă, să schimb un plic de ace pe o legătură de ridichi. Astfel valoarea de schimb sa modificat funcţie de modul de producere.

Putem acum răspunde întrebării puse în titlu. Da! Robotul poate crea valori de utilizare identice (uneori calitativ superioare) cu cele produse manual de către om.  Dar …. Există şi un dar!

Este impropriu spus că acul ar putea fi realizat manual. Nu mai trăim epoca de piatră când omul improvizează un ac de cusut dintr-un os de peşte. Pentru realizarea (aşa zis manuală) a acului necesit o filieră ca să subţiez sârma la dimensiunea dorită, o presă care să realizeze urechea, o maşină de tăiat la lungime şi un polizor pentru ascuţirea vârfului. Realizarea acului poate deci să fie defalcată pe faze la care lucrează oameni diferit calificaţi utilizând utilaje specifice. Un robot care ar realiza ace ar avea aceleaşi utilaje înseriate cu un dispozitiv de transport intern între ele. În dispozitiv intră sârma (materia primă) şi sunt împuşcate cu mare viteză acele gata de folosit.

Pe vremea copilăriei mele circula un banc potrivit căruia abatorul modern de la Constanţa este atât de performant încât pe o parte intră porcul iar pe cealaltă ies cârnaţii şi fleicile. Bancul de atunci poate fi astăzi realitate prin unirea unui abator cu o fabrică de prelucrare, care poate fi şi robotizată.

Ridicarea productivităţii muncii nu a aşteptat robotizarea. O macara care înlocuieşte şirurile de cărăuşi care şerpuiau cu cărămizi în spate pe scările blocului construit nu poate fi numită robot. O simplă măsură de mecanizare care a mărit rentabilitatea constructorilor, dar nu a ieftinit preţul construcţiei la cheie. Aici stă adevărata problemă.

Pe o piaţă liberă, unde cererea şi oferta determină preţurile (valorile de schimb) consumatorul este un actor activ şi beneficiar atât a scumpirilor cât şi al ieftinirilor. In Germania obişnuiam să cumpăr strugurii, care-mi plac deosebit, puţin înainte de ora 12, când regulamentele prevăd închiderea pieţii. Cumpăr astfel o lădiţă cu preţul unui kg. L-aş numi preţ conjunctural,ca omul să nu se întoarcă cu marfa acasă.

Dacă în epoca de dezvoltare a capitalismului, mecanizarea era un puternic mijloc de reducere a preţului în scopul acaparării pieţii, astăzi robotizarea este un instrument de mărire a beneficiilor, uneori folosind chiar preţuri dictate. Consumatorul nu are nici un avantaj din reducerea valorii intrinseci a mărfurilor. Din contră, mai este chiar furat de cartelurile care îşi impun politica pe piaţă.

Întreprinderea industrială

Numim întreprindere industrială instituţia care prelucrează materia primă pentru crearea unui produs cu caracteristici noi. De exemplu transformă struguri în vin (nu poşircă)

Produsele fabricate au o nouă valoare de utilizare, de regulă mult diferită de aceea a materiilor prime folosite. Din punct de vedere al economiei politice se adaugă o nouă valoare celei conţinută implicit în materiile prime folosite. Valoarea nou adăugată nu este numai forţă de muncă ci şi diferite valori concretizate precum energie, amortizarea utilajelor, transporturi interne sau externe, etc. Evidenţa economică a întreprinderii industriale, aşa numita contabilitate, are rolul de a evidenţia sursele de cheltuieli în scopul analizării analitice a preţului de cost. Înţelegem prin „preţul de cost” totalitatea valorilor esprimate monetar care se regăsesc în produsul finit. El conţine capitole distincte, legiferate, spre a putea analiza structura internă şi concomitent a compara rezultatele cu unităţi similare.

Scopul întreprinderii industriale este, cel puţin teoretic, mijlocul de a satisface piaţa cu un produs deficitar. Fiind mult solicitat (cererea mai mare ca oferta) valoarea de schimb a acestui produs devine mai mare ca valoarea intrinsecă iar industriaşul este tentat a investi pentru producerea sa. Din păcate producătorii nu conlucrează şi este posibil, chiar probabil, ca produsul să fie fabricat peste necesităţile pieţii. În consecinţă oferta devine mai mare ca cererea iar preţul de desfacere scade, uneori sub preţul de cost al unor întreprinderi, care vor da faliment. De regulă rezistă întreprinderile mari în dauna celor mici care au o mobilitate de adaptare aproape inexistentă. Aceste mici întreprinderi sunt treptat acaparate de cele mari care devin trusturi multinaţionale. Aceste trusturi îşi pot permite să dicteze preţuri pe piaţă peste Legea Cererii şi a Ofertei. Dacă sunt mai multe asemenea trusturi într-un domeniu ele nu se concurează ci-şi dau mâna într-un cartel spre a obţine profitul maximal din preţuri dictate.

Trusturile devin totodată formatoare de gusturi şi preferinţe. O reclamă deşănţată şi absolut inutilă prezintă un produs, să zicem Coca-Cola. Unii se lasă convinşi şi cumpără această apă îndulcită. Ceilalţi ar dori altceva, ori ce altceva decât Coca-Cola. Dar nu găsesc!

Oare Dumnezeu a făcut o mare reclamă mare înainte de a oferii pe Eva spre alegere lui Adam? Şi când te gândeşti că opere culturale de mare valoare sunt periodic întrerupte la televizor de această reclamă inutilă.

Comerţul

Eu lucrez la fabrica de miere. Dese ori îmi ling degetele că DE! Sunt om. Dar mierea este mai bună pe pâine cu unt care lipsesc cu desăvârşire în fabrica noastră. De aceea patronul mă plăteşte cu bani. Nu chiar Euro, dar totuşi bani în circulaţie. Cu aceştia pot cumpăra untul şi pâinea care pun în evidenţă gustul mierii. Oare cei ce lucrează în fabrica de locomotive după ce-şi ling degetele?

Comerţul este necesar. Şi locomotiviştii vor miere precum şi mieriştii circulă cu trenuri. Asta n-ar fi posibili dacă nu există bani şi comercianţi.

După cum am mai arătat comerciantul este un creator de valoare. De aceea preţul la magazin este mai mare ca preţul la producător. Uneori chiar mult, mult mai mare. Dar să vedem amănunte.

Cum laptele nu vine din frigider cum susţin copii orăşeni, este necesar ca el să fie pus de părinţi acolo spre încântarea odraslelor. Ca să ajungă în frigider este un drum lung şi costisitor. În primul rând trebuie colectat. În acest scop circulă imense autocisterne argintii (din oţel inoxidabil) pe nenorocitele drumuri ale ţării. Apoi este amestecat după o prealabilă analiză de sortare. Pastorizarea, adică încălzirea scurtă la peste 100 grade în scopul omorârii germenilor patogeni precede umplerea sticlelor sau a pungilor. Este zona de industrializare a laptelui. Tot în această zonă se naşte untul, smântâna şi alte multe produse lactate.

Un nou transport, pe drumuri mai bune dar nu lipite de gropi (suntem doar în România)  duce laptele în depozite. De acolo, aşa numita distribuţie, alimentează magazinele unde este pus pe raft, mai la vedere sau mai ascuns (după aportul bănesc al producătorului). Laptele la vezeală, mai scump, se vinde cât ai clipi din ochi. Celălalt deşi mai căutat (la propriu şi la figurat) abia găseşte câţiva cumpărători insistenţi care ştiu ce vor.

Deci comerciantul aduce marfa, o sortează, o pune pe raft în magazinul încălzit şi iluminat. Toate acestea reprezintă valori care se adaugă preţului de cumpărare. După adăugarea suplimentara a TVA şi a altor cca. 200 de taxe şi impozite se formează preţul de raft, adică cel de desfacere.

Dar asta nu este totul. Comerţul modern nu mai livrează „lapte de vacă” ci „lapte european” sau „lapte gras”, sau „lapte degresat”. Eu îmi doresc clasicul lapte proaspăt de vacă pe care îl obţineam şi sub restriştea războiului. De ce trebuie să mă duc la coada vacii spre al obţine? Ca şi industria imperialistă şi comerţul formează gusturi. Nu mai este bun ce-mi place mie, este bun numai ce-mi oferă comerţul, cu toate E-urile incluse cu tot.

Mai este comerţul veriga care leagă producătorul de consumator în folosul ambilor? NU! Comerţul este o instituţie plătitoare de impozite (deci necesară statului) care impune consumatorului tot ce îi aduce profit. Este o nouă definiţie pe care nici măcar Lenin nu a prevăzut-o. Asta înseamnă Super-  sau Hiper-magazinul zilelor noastre. Cât le vom mai suporta Doamne? Am avantajul că găsesc ac şi cozonac alăturate. Dar cu ce preţ?

Oare pe unde s-a pierdut în lungul drum adevărata valoare de schimb capitalistă? Trăim imperialismul descris de Lenin, de fapt şi mai şi. Acum se cheamă globalizare.

Capitalizarea a început cu inventarea locomotivei (calul berarului) şi cu transformarea oilor în fabrici de lână cu sacrificii imense dar limitate. Globalizarea a început cu inventarea calculatorului şi folosirea lui pentru gestionarea beneficiilor. Paşnic dar cu buzunarele golite la marea majoritate a locuitorilor Terei.

Spirala inflaţionistă

Grija faţă de om este, în anumite state, un obiectiv primordial de care ţin seama şi politicienii. Ori cât ar fi de stabilă economia tot există entităţi care scapă de sub control. De exemplu limitarea resurselor energetice şi înlocuirea cu cele neconvenţionale. Sa ajuns la fundul sacului de petrol iar înlocuitorii săi mai sunt pe planşete. Creşterea încălzirii globale schimbă clima. Au fost şi mai sunt necesare mari investiţii pentru a ameliora poluarea mediului în care trăim. De mai mult de 20 ani sunt aceste preocupări dar acestea nu au generat decât dublarea salariului. Cum?

Acum 20 ani se trăia literalmente mai bine. Nu mă refer la raiul comunist. NU! În Germania, Franţa sau Suedia, rănile războiului s-au cicatrizat, economia era într-un ascendent bum, comerţul înflorea. Cu alte cuvinte omul se simţea sigur şi trăia mulţumitor.

An de an o inflaţie naturală, datorată în parte şi preocupărilor recente privind reducerea poluării nu depăşea 2,5 % anual . Din grija faţă de om, de fapt faţă de beneficiile din comerţ şi industrie, multe state, între care şi Germania sporeau global nivelul de retribuire a forţei de muncă, în medie cu 3%. Este posibil ca toţi principali indicatori să fi crescut corespunzător, dar importanţa lor este minoră.

Precum un capital depus cu 3% se dublează în 20 ani tot aşa, treaptă cu treaptă salariile s-au dublat şi ele în această perioadă, ridicând artificial  valoarea intrinsecă  exprimată valoric a tuturor produselor. Puterea de cumpărare nu s-a mărit, din contră. Produse mai performante, deci mai scumpe au redirijat cheltuielile populaţiei spre noi centre de greutate. Teoretic actualul salariu dublat este mai puţin eficient ca cel de acum 20 de ani. De mai bine de 5 ani nivelul de salarii nu s-a mai mărit. Au început restricţii în cele mai diferite domenii. Totuşi economia se clatină.

Marx a prevăzut ciclicitatea dezvoltării capitaliste, iar spirala inflaţionistă poate fi una din cauze. Cred că, aşa cum statul poate mări global salariile cu 3% le poate şi micşora. În acel caz micşorarea trebuie însă să se extindă asupra tuturor preţurilor. Teoretic este doar o reevaluare a valorii intrinseci a produselor exprimată în unităţi monetare identică cu trecerea de la Marcă la Euro. Consecinţele ar fi benefice cu excepţia importului, singurul care ar duce la modificări de preţuri. Exportul ar compensa din belşug mai ales dacă este majoritar.

Capitalul bancar şi bursier

Întreprinderile industriale ca şi instituţiile comerciale nu pot fi create cu mijloacele proprii ale proprietarului. Viitorul proprietare se împrumută de la bănci pentru a construi clădirile necesare şi dotarea lor cu utilaje. Chiar după începerea producţiei este necesar un măricel fond de rulment pentru cumpărarea materiei prime (sau a mărfurilor) şi plata curentă a salariilor cât şi a utilităţilor ce antrenează utilajele. Fondul de rulment se întregeşte prin livrarea produselor (vinderea mărfurilor) spre a începe un nou ciclu.

Banii împrumutaţi trebuie restituiţi. Dacă întreprinderea este mare, consiliul de conducere emite o serie de hârtii de valoare, numite acţiuni care sunt trimise la bursă (un fel de magazin de desfacere a banilor sub formă de acţiuni). Acţiunile se vând şi se cumpără la preţuri care poate diferi mult de valoarea nominală (partea din capitalul social al întreprinderii inclus în acţiune). Primul vânzător este întreprinderea emitentă care, prin banii încasaţi acoperă o mare parte din datoriile bancare şi constituirea fondul de rulment. Ulterior se fac aşa zisele speculaţii. Acţiunile se vând, respectiv cumpără între bancheri sau simpli investitori cu totul străini întreprinderii emitente. Cât timp întreprinderea merge bine şi aduce beneficii acestea se împart şi între actualii deţinători de acţiuni.

Bursa este foarte sensibilă la zvonuri. Acestea pot mări sau micşora substanţial valoarea acţiunilor. Un zvon bine plasat de un interesat poate scade valoarea acţiunii prilejuind cumpărarea lor ieftină. Ulterior, când zvonul  se dovedeşte nerealist preţul acţiunii creşte vertiginos iar interesatul vinde cu mare câştig.

Bursa este deci un joc, ceva mai puţin hazardat ca Poker, dar tot joc. Fac avere din bursă cei capabili să întrevadă cursul viitor al economiei raportat la diferite întreprinderi. Cert este că întreprinderea este cotată la bursă arbitrar, fără nici o legătură cu valoarea de moment a fondului social. O lovitură de bursă poate falimenta chiar o întreprindere prosperă, precum poate ridica pe culmi o întreprindere aflată în pragul falimentului. O criză de supraproducţie declarată produce căderea bursei în sensul că toate acţiunile pierd până la anulare valoarea de schimb.

Criza de supraproducţie

Marx a constatat dezvoltarea normală a economie pe perioade (cicluri). O perioadă începe printr-o mare dezvoltare a industriei şi comerţului generată de acumularea capitalului. Legea cererii şi ofertei este un motor activ, o locomotivă care trage economia în sus. După „epoca de bum” economia stagnează şi apar dispute între producătorii care se concurează din ce în ce mai agresiv. La finele ciclului Legea cererii şi a ofertei nu mai funcţionează. Preţurile sunt dictate de marile trusturi, iar retribuţia este îngheţată. Treptat piaţa este invadată de mărfuri care nu se mai pot realiza (vinde). Industria îşi închide porţile trecând în şomaj un număr din ce în ce mai mare de muncitori. Aceştia nu aveau resursele de aprovizionare nici din salariile îngheţate, cu atât mai mult în noua lor calitate de şomeri.  Piaţa geme de mărfuri iar oamenii mor literalmente de foame.

Dacă mai cade şi bursa devin şomeri şi marii bancheri ori proprietari de întreprinderi creând un haos economic general.

Cu toate acestea crizele de supraproducţie sunt o mană cerească. Dacă Lenin ar fi aşteptat o asemenea criză spre aşi începe revoluţia am fi trăit astăzi într-o societate lipsită de bani şi greutăţi. Păcat!

Ce este de făcut?

Dacă gardul este scund este foarte uşor să arăţi cu degetul capra vecinului. Dar ca să ne ajute Dumnezeu trebuie să facem măcar începutul spre a ne-a ajuta singuri.

Proletari, adică oameni care nu posedă nimic şi trăiesc exclusiv din valorificarea forţei de muncă au fost întotdeauna. Nu mă hazardez să prezic că vor fi şi în viitor (mă refer la cel mai îndepărtat, nu la ceea ce numim ziua de mâine).

După o cădere severă a bursei cauzată de o adâncă criză de supraproducţie nu proletarii sunt cei mai dezavantajaţi. Ei ştiu să-şi valorifice forţa de muncă şi o pot face bine (cam ca căpşunarii români din Spania). Mila mea se îndreaptă spre bieţii bogătaşi care nu ştiu să facă nimic altceva decât cheltuirea banilor. Oare pot duce furculiţa la gură fără ajutor plătit?

Un papură vodă ar fi de succes. Ar pune oameni, muritorii de foame, să are gropile lui Videanu. Poate răsare grâul făgăduinţei.. Bunii gospodari, în special de la sate ştiu să-şi poarte de grijă. Ne mai având cumpărători pentru lapte ar hrăni cu el porcii asigurând din belşug carne pentru toţi.

Fabricile ar putea renaşte în mâna harnicilor „căpşunari”, nu pentru crearea locurilor de muncă ci pentru hrănirea familiilor şi a vecinilor. Sub o conducere ad-hoc resursele disponibile, în măsura în care nu s-au furat, pot fi redistribuite celor care le necesită până ce noua industrie în scutece le reface. De bursă, bănci şi chiar bani ne putem lipsi. Puternicele calculatoare pot fi puse la lucru pentru stabilirea priorităţilor în producerea şi distribuirea bunurilor.

Un foarte puternic aparat represiv ar pune cap furtului, înşelăciunii şi risipei.  În scurt timp oamenii ar lua de la rafturi pline numai produsele care le sunt strict necesare. Bunăstarea va reveni cu timpul prin redistribuirea tuturor bunurilor create în fapt de proletariat dar însuşite de hapsânii bogătaşi.

Foştii, adică bancherii, bursierii, patronii, politicienii pot alege să moară de foame sau să se încadreze în frontul comun al muncii. Absurdul drept de proprietate va fi abolit. Dar directorul, chiar proprietar de-ar fi fost, poate primi conducerea fostei sale fabrici sau instituţii comerciale dacă dă dovadă de bună gospodărire.