1
Putem
trăi mai bine?
Am dat întâmplător
peste un articol scris de mine în Germania puţin după introducerea Euro
şi
începerea căderii dolarului faţă de noua valută. După citirea lui am
constatat
similitudini cu actuala situaţie din România.
Nemţii, cu nasul lor
prin cerurile albastre, nu au dat importanţă sugestiilor făcute, iar
astăzi dau
din colţ în colţ din ce în ce mai aproape de un colaps economic. Nu
sunt
singurii.
Doresc să-l prezint
economiştilor români. Nu ca soluţie salvatoare ci ca bază de discuţii,
ca
pantoful lui Hruşciov pe masa Naţiunilor Unite.
Nu sunt economist.
Am studiat, cu ani în urmă ingineria economică, dar activitatea
profesională a
fost strict în domeniul tehnic. Consider însă de bun simţ abordarea
unor
probleme, chiar spinoase, ale fenomenelor şi legilor politicii
economice.
Scuzaţi spiritul pedagogic. La vremea aceea trebuia să-mi demonstrez
mie însumi
cele exo’plucitate.
Sper ca prezentul
referat să deschidă o polemică benefică.
Generalităţi
şi definiţii
Despre
preţuri
Când spun că pâinea
costă 1, mă refer la preţul ei de cumpărare. Pe etichetă nu este
obligatoriu
specifică unitatea de măsură a preţului (moneda), deoarece pe un
teritoriu
naţional moneda este unică. Acest preţ este cunoscut în literatură ca preţ de desfacere numit uneori şi preţ de
schimb deoarece produsul îşi
schimbă proprietarul.
Salariul, adică
dreptul cuvenit pentru munca efectuată, poate fi exprimat ca valoare
lunară
(2000) sau valoare orară (10). Dacă nu este specificată moneda, ne
referim la
moneda naţională (Euro, Lei, Lire etc.). Specialiştii î-l numesc preţ al forţei de muncă. Salariul este
denumit venit din muncă, căci
venitul poate proveni din mai multe surse.
Pâinea pe care o
mănâncă brutarul ce o produce nu costă 1 ca in magazin ci ceva mai
puţin. Ne
referim în acest caz la preţul de
fabricaţie numit şi preţ de cost. Nu
toţi salariaţii brutăriei au dreptul
să cumpere pâinea la preţul de cost, căci brutarul şi comercianţii
datorează
statului un impozit care apare reflectat abia în preţul de desfacere.
Diferite ţări
folosesc diferite monede naţionale. Chiar exprimarea preţurilor într-o
monedă
comună mai multor ţări poate fi diferită. Diferenţa este cauzată de
taxele şi
impozitele diferite practicate de Stat. Benzina de aceeaşi calitate, de
exemplu, are un preţ intre 0.8 şi 1.2 în diferite state ale europei
comune.
Calculatorul care
lucrează cu preţuri nu cunoaşte numele monedei naţionale. El lucrează
doar cu
cifre. Dacă este necesară precizarea unei anumite valute apar
coeficienţi
multiplicativi de transformare. Exemplu 1.28 $ pro Euro, 106 Yeni pro
$, 40000
Lei pro Euro etc.
Consideraţii
asupra relaţiei Venit-Preţuri
Am auzit dese ori
expresii care compară venitul orar din muncă cu bunăstarea. Cică cel
plătit cu
30 pe oră ar duce-o mai bine ca cel
plătit cu 10. Din acest punct de vedere muncitorii români, cu salariu
orar de
peste 10000 lei ar duce-o cel mai bine.
Să luăm un exemplu:
·
In
Germania, la un salar orar mediu de 10 Euro pâinea costă 1 Euro, deci
muncitorul poate cumpăra 10 pâini.
·
În
România, la un salar orar mediu de 10000 Lei, pâinea costă 15000. Deci
muncitorul nu poate cumpăra din salariul orar nici măcar o pâine!
Cine trăieşte mai
bine?
O altă greşeală
frecventă este raportarea unui preţ intern la o valută externă.
Un muncitor american
şi unul european, ambii plătiţi cu 10 (primul in $ iar al doilea în
Euro)
trăiesc la fel de bine, deoarece în ambele regiuni pâinea este 1. Este
însă
adevărat că europeanul va cumpăra mai multe in concediul său din
America, faţă
de americanul venit în Europa. Dar asta nu are nimic de a face cu
bunăstarea
lor de zi cu zi, şi la urma urmei să-şi
facă americanul concediul în America lui!
Să ne ferim deci a
face comparaţii între statele lumii folosind ca referinţă salariul
orar, chiar
dacă acesta este convertit într-o valută unică.
Este totuşi
evident că în anumite ţări se trăieşte mai bine, adică muncitorul poate
cumpăra
mai multe pâini din salariul orar. Indirect am nominalizat criteriul de
comparaţie (numărul de pâini ce pot fi cumpărate cu venitul mediu
orar). Pâinea
nu este totuşi un element definitoriu ci trebuie considerată simbolică,
ca
“pâinea cea de toate zilele” din rugăciunea “Tatăl nostru”.
Relaţia
Venit-Inflaţie (productivitate).
Trebuie stabilit un
raport optim între salariul orar şi produsul muncii rezultat.
Muncitorul care
produce mai mult poate să câştige mai mult. Este chiar indicat a
stabili
criterii de remunerare funcţie de rezultatul muncii.
Plata unui salar mai
mare ca valoarea produsului rezultat din muncă duce la creşterea
puterii de
cumpărare peste posibilităţile de aprovizionare a pieţei. Potrivit
legii
cererii şi a ofertei preţul de schimb al produsului creşte în dauna
puterii de
cumpărare (inflaţie).
Invers, plata unui
salar prea mic are efect de supraproducţie cu micşorarea preţului de
schimb
(deflaţie).
Este de remarcat că,
chiar şi în cele mai stabile perioade, există o cotă de inflaţie având
cauze
obiective, alta decât dezechilibrarea productivităţii muncii. Scăderea
puterii
de cumpărare a populaţiei este, în acest caz, compensată de o creştere
a
venitului. Din păcate aceste creşteri, oricât de sociale ar fi, au
efect
cumulativ mărind artificial preţul produselor, an de an.
Relaţia
Preţ-Valoare
Numim valoare
(Marx) forţa de muncă totală
inclusă într-un produs. Deci un produs realizat din nimic
într-o oră are valoarea de 1 oră (exemplu culegerea de
scoici, nu şi pescuitul, care necesită un utilaj, undiţa). Dacă la
producerea
obiectului se folosesc alte produse, acestea au fiecare o valoare
intrinsecă
care se cumulează şi la care se adaugă forţa de muncă necesară
asamblării. De
exemplu un ou are ca valoare timpul inclus in porumbul mâncat de găină
însumat
cu timpul consumat de agricultor cu hrănirea ei. Dacă găina locuieşte
într-un
coteţ valoare oului creşte cu valoarea acestuia.
Valoarea se exprimă
teoretic în ore dar, dacă preţul forţei de muncă a diferiţilor timpi
incluşi în
valoare diferă (calificare, conştiinciozitate, etc.), se admite
exprimarea
valorii în moneda naţională.
Preţul de producţie,
ca şi cel de desfacere poate fi într-un raport arbitrar cu valoare
intrinsecă a
produsului. Dacă valoarea a două produse este identică nu este necesar
ca şi
preţul lor de desfacere să fie identică. De exemplu acelaşi tip de
Mercedes se
desface cu un preţ mai mic în Olanda ca în Germania.
Deşi valoarea este
foarte greu de exprimat în formule, intuiţia omului primitiv al epocii
de
piatră a evaluat-o şi o folosea la schimbarea “pe piaţă” cu alte
produse
necesare. Este adevărat că, la acest schimb, participa şi noţiunea de valoare de folosinţă, care şi astăzi
mai influenţează, determină chiar, preţul de desfacere.
Spun specialiştii, valoarea
se formează pe piaţă. După
mine este incorect, nu valoarea, care este o constantă cu caracter
social, ci
preţul se formează pe piaţă potrivit cererii şi ofertei. Pe la ora
închiderii
pieţei cumperi lădiţa de struguri cu preţul unui kg, ceea ce este
departe de a
sade de câteva or valoarea strugurilor.
Cert este că între
valoare, preţ de cost şi preţ de desfacere nu există vreo relaţie de
proporţionalitate. Ele pot diferi atât ca efect al cererii şi ofertei
(preţul
de desfacere) cât şi din raţiuni politice sau interese de trust (preţul
de
producţie). Există însă o proporţionalitate directă între preţul forţei
de
muncă şi preţul de desfacere, ceea ce se explică şi prin proprietatea
preţului
de a fi exprimat în diferite valute prin simplă multiplicare.
Relaţia
Venit-Şomaj
Şomajul, plaga de
astăzi a economiilor evoluate, nu este nici pe departe cauzat de
venituri prea
ridicate sau timp de lucru prea scurt cum susţin unii politicieni. El este o consecinţă directă a acumulărilor
ce măresc sistematic preţurile de cost.
Cu timpul,
ca urmare a micilor cote de inflaţie obiectivă, se măreşte în
compensaţie
preţul forţei de muncă ducând la cheltuieli de producţie mai mari, in
dauna
beneficiului, adică fără mărirea preţului de desfacere. Este normal ca,
la un
moment dat, beneficiile să se reducă sub nivelul cerut de o sistematică
dezvoltare, chiar sub nivelul cheltuielilor de producţie. Urmează
falimentul
sau o reducere masiva a producţiei, ambele ducând la creşterea
şomajului.
Oricum ar justifica
politicienii spre a se menţine la putere, inflaţia obiectivă anuală, la
nivel
de 2..3% nu poate fi înlăturată, şi nici
compensările cerute de sindicate spre a menţine puterea de cumpărare
(nivelul
de trai).
Un capital, depus cu
3% anual se dublează în 22 ani. La fel evoluează şi preţul unui
Mercedes care,
în 20 ani se dublează numai ca efect al inflaţiei obiective şi
măsurilor de
compensare a ei. Nici oul, laptele, papucii sau chiloţii nu sunt
scutiţi de
această scumpire sistematică.
Ce
este de făcut?
Oricât ar fi de
elegant Mecedes-ul, preţul său de cost are 3 elemente:
1.
Materii
prime, auxiliare, energie, scule şi dispozitive. Cu alte cuvinte
cheltuieli cu
materiale şi transportul lor.
2.
Forţa de
muncă, deci salariile plătite muncitorilor, personalului auxiliar si
conducerii
3.
Amortizarea
mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar. Adică cota pentru
acoperirea
cheltuielilor anticipate pentru clădiri şi mijloace de producţie.
La acestea se adaugă
un beneficiu, destinat în special modernizării unităţii, cercetărilor
pentru
noi modele şi mărirea a productivităţii mucii, acoperirea cheltuielilor
cu
acumularea capitalului necesar, dezvoltarea unităţii şi a branşei.
Acest adaus
se bazează pe efectul de plus valoare
(Marx) al forţei de muncă, şi deci nu influenţează valoarea.
Materiile prime
consumate, adică tabla, cauciucurile, parbrizul, bobina de inducţie
etc.,
precum şi roboţii, alte maşini unelte sau clădirile de producţie şi
administraţie au un preţ compus din aceleaşi elemente. Vom constata în
final că
totul constă exclusiv în forţă de muncă, revenind la valoarea
intrinsecă.
Este deci absolut
normal ca preţul mediu al orei de muncă să fie singurul etalon al
produselor
create.
Forţă de muncă ieftină,
produse ieftine.
Calitatea nu are
influenţă asupra valorii decât în măsura calificării şi
conştiinciozităţii
forţei de muncă folosite, deci tot preţul acesteia. De fapt toate
produsele
trebuie realizate calitativ perfecte spre a fi vandabile. Calitatea nu
este
deci un atribut al meticulozităţii germane.
Putem produce
ieftin, deci competitiv, folosind forţă de muncă ieftină la
toate nivelele de producţie (nu numai la Opel!)
Reducerea preţului
forţei de muncă nu înseamnă nicidecum reducerea nivelului de trai. Din
contră,
vom vedea ulterior că nivelul de trai poate fi simţitor îmbunătăţit.
Voi lua acum un
exemplu: Un brutar, agricultorul care-i furnizează făina şi forestierul care i-a asigurat lemnul pentru
cuptor, sunt plătiţi fiecare cu 10 Euro pe oră. Pâinea rezultă la 1
Euro, deci
fiecare poate cumpăra 10 pâini din salariul orar. Să presupunem că,
prin Lege,
preţul orei de muncă se reduce la 5 Euro. Pâinea rezultantă va fi şi ea
mai
ieftină, ceva sub 50 cenţi (există proporţionalitate între preţul de
desfacere
şi preţul forţei de muncă). Deci cu un salar orar se pot cumpăra tot 10
pâini,
dacă nu chiar ceva mai mult.
Afirmaţia şi
rezultatul de mai sus sunt bazate pe constatarea, adevărată, că valoare
produsului este exclusiv suma forţei de muncă consumată în toate fazele
de
producere a sa (Marx).
Asupra
legalităţii modificării preţului de
piaţă
Că vrem, că nu vrem,
există 2 pieţe distincte, chiar în Europa comună:
1.
Piaţa
internă (Binnenmarkt), caracterizată prin folosirea monedei naţionale.
Este de
fapt piaţa locală, în care producătorii se întâlnesc direct cu
consumatorii
lor, rare ori intermediaţi de comercianţi. Tot aci se includ şi
supermarkt-urile care desfac produse de larg consum create de
întreprinderi
industriale (“fabrici” de ouă se exemplu). Asupra acestei pieţe pot
influenţa
marii producători şi chiar guvernanţii pe teritoriul naţional.
2.
Piaţa
internaţională, dese ori substituită de
bursă. Piaţa pe care se întâlnesc interese statale sau ale marilor
trusturi.
Actori sunt producători şi comercianţi, foarte rar consumatori. Moneda
de
schimb poate fi valută recunoscută ca atare sau moneda naţională a unor
state.
Piaţa europeană, deşi guvernată de regulamente in comun recunoscute de
participanţii naţionali, nu este încă o
piaţă internă, ca aceea a SUA. Practic transferul unui produs în
afara
fostelor graniţe naţionale este de natura unui export-import cu
semnificative
variaţii ale preţului.
1
De şi nu mai există
instituţii vamale între partenerii vechi ai europei comune, fiecare
stat
naţional reglementează preţurile prin adăugarea unor taxe şi impozite.
Asta
face ca, în zona limitrofă fostelor graniţe naţionale să înflorească un
comerţ
local, de tip contrabanda, dar perfect legal. Nemţii cumpără
Mercedes-uri din
Olanda şi benzină din Austria, cu cca. 10% mi ieftin dacă nu chiar cu
mai mult.
Aşa cum a legiferat
şi menţine taxe (ecologice de exemplu) mari pe diferite produse,
indiferent
dacă sunt din ţară sau din afara ei, fără ca partenerii europeni să se
sinchisească, guvernul german ar putea şi să şi reducă, de exemplu cu
50%,
absolut toate salariile, pensiile cât şi a preţului tuturor produselor,
similar
introducerii unei noi monede naţionale. Ar fi a doua oară în acest
deceniu,
căci a mai făcut-o la înlocuirea DM cu Euro. Trebuie doar voinţă
politică şi o
temeinică pregătire.
Revizuim,
fără să schimbăm nimic ? Sau ...
Am arătat mai sus
că, menţinând raportul preţ de desfacere – preţ al orei de muncă,
salariile pot
fi considerabil scăzute fără a influenţa cu nimic puterea de cumpărare.
De ce
să stârnim atunci sindicatele? Un salar cu 50% mai mic nu prea este o
jucărie
dacă vrei să rămâi la putere!
Am văzut că inflaţia
de cca. 3 % anual este obiectivă şi duce
la o compensare, cel puţin cu aceeaşi valoare asupra salariilor, in mod
sistematic.
Găsesc necesar ca
periodic, cel puţin o dată la 20 ani, să fie efectuată o reactualizare
a
preţurilor influenţate cumulativ de micile inflaţii anuale.
Dacă preţul “pâinii
cea de toate zilele” scade la 10 cenţi, retribuţia orara s-ar putea
reduce la
1Euro, iar un Mercedes ar costa şi el de 10 ori mai puţin pe piaţa
internă. Nu
şi pe piaţa internaţională unde poate fi vândut cu mari rabaturi şi
totuşi în
substanţial câştig. S-ar reîntoarce anii de aur al epocii DM
Se zice că, după
crize de supraproducţie, urmează un bum
economic. Da! Dar numai după ani buni de chin în care preţurile de pe
piaţă se
echilibrează cu noile valori scăzute ale forţei de muncă. Eu propun a
face asta
conştient, dintr-o trăsătură de condei, astfel ca în minimul de timp
posibil să
fie înlăturată o criză încă incipientă.
Să
evaluam rezultate!
Un fenomen greu de
înţeles. Să reduci salariile, fără a micşora cu nimic puterea de
cumpărare.
Dacă mâine ar apare
din nou DM pe piaţă, cu valoarea de 2 Euro ce s-ar întâmpla? Toate
preţurile,
salariile, pensiile cât şi toate tranzacţiile financiare, ar fi operate
la
jumătate. Se schimbă ceva? Poate mentalităţi, ca la identica schimbare
de acum
câţiva ani. Din punct de vedere contabil nu se schimbă decât ordinul de
mărime
al sumei şi numele monedei. Dar daca nu schimbăm numele monedei?
Contabilii ar
întreba: “Cum ştiu că valoarea tranzacţiei este cea noua sau cea veche
ce
trebuie înjumătăţită?” O întrebare logică, dar nu pentru conştiinciosul
slujbaş
german. Oricum răspunsul este “Pun semn de carte la pagina la care am
rămas
înainte de a adormi!”
Presupun acum că sa
dat legea şi că, de la 1XIII toate valorile din contabilitate se
înjumătăţesc.
Chiar toate?
Pe 30 XII mi-am
încasat pensia de 1000 Euro, următoarea va fi, peste 30 de zile, de
numai 500.
Dar de a doua zi cumpăr pâinea de 1 Euro
cu numai cu 50 c. Statul, CDU, mi-a făcut cadou o pensie suplimentară!
In
aceeaşi situaţie sunt toate persoanele fizice sau juridice care deţin
sume în
numerar. Aceste sume sunt un activ care nu va fi înjumătăţit.
Dezideratul
devine necesar spre a contracara perioada de tranziţie, în special a
mentalităţii umane.
Acesta măsură este
posibilă pentru un Stat ca Germania, cu cotă de inflaţie multianuală
normală şi
cu un coeficient de reactualizare raţional (maxim 2). Dacă România ar
dori să
revitalizeze leul, cu un coeficient de reactualizare de 10000, nu numai
că nu
şi-ar permite clauza menţinerii numerarului (un pensionar ar primi
cadou 9999
pensii), dar necorelarea dintre valoare produsului şi preţul forţei de
muncă ar
duce de râpă toata mascarada. Şi totuşi România are în plan o asemenea
revigurare a monedei naţionale, probabil ca măsură electorală.
Detalii
şi măsuri tranzitorii
Cetăţeanul german
plătea 2 DM pe o pâine în secolul trecut. Acum plăteşte 1 Euro, pentru
aceeaşi
pâine. Dar şi venitul său în Euro este cca. jumătate din cel avut în DM.
Din raţiuni de
aliniere a preţului de cost la preţul de desfacere internaţional devine
necesar
a reduce drastic preţul forţei de muncă. Dacă această reducere se face
la nivel
de întreprindere, prin concedieri sau mărire a timpului normat de
muncă,
rezultatul este îngrădit iar consecinţele asupra economiei naţionale
pot fi
dezastruoase (şomaj de masă, criză de supraproducţie, etc.). Măsura
poate fi
completată cu reducerea producţiei acestor întreprinderi sau transferul
întreprinderii în zone geografice cu preţ al forţei de muncă mai mic.
Şi
această măsură se evidenţiază drept paleativ. Nu sunt înlăturate
cauzele care
au produs mărirea peste limitele admise ale preţului de cost.
Care este cauza
reală?
Spirala
inflaţionistă
De mai mult de 20 de
ani industria sa dezvoltat an de an. Dar, tot an de an, au fost
compensate în
veniturile cetăţenilor, prin intermediul sindicatelor, cotele de
inflaţie
normale şi obiective, generând o spirală.
Admiţând că anual au
fost compensate în venituri cu numai 3% , constatăm că salariile sau
dublat
numai ca efect al inflaţiei anuale.
Dezvoltarea masivă a
industriei şi comerţului au mascat măririle de salarii cauzate de
spirala
inflaţionistă. Putem constata fără echivoc că astăzi preţurile pe piaţă
sunt
duble faţă de acum 20 ani. Si practic fără nici o justificare. Simplu
s-au
mărit cu câteva procente preţurile în anul X, iar salariile au fost în
consecinţă compensate. Dacă inflaţia anuală ar fi fost nulă, preţurile
de acum
20 ani, jumătate din preţurile actuale, ar fi dominat şi astăzi piaţa.
Oare nu este mai
uşor a forţa preţurile mai aproape de valoarea reală a mărfii (la
nivelul
presupus acum 20 ani de exemplu, deci jumătate din preţul actual),
decât să
căutăm paleative, mai mult politice, pentru înscrierea în cursa de
competitivitate ?
La un nivel mai
redus al preţurilor de pe piaţă este justificată reducerea cu acelaşi
procent a
veniturilor. Puterea de cumpărare rămâne astfel neschimbată, ca şi
nivelul de
trai.
Sunt sigur că
muncitorii de la Opel nu ar fi protestat dacă, în locul sporului de 10%
cerut
ar fi căpătat asigurări că LIDL (păpică) şi C&A (ţoale) vor reduce
preţurile cu 10%. Dar ca aceste unităţi să-şi poată ţine cuvântul este
necesar
ca furnizorii lor să reducă preţurile, şi furnizorii acestora, adică
toată
economia naţională. Acest lucru se poate face numai prin Lege. Si dacă
tot se
promulgă o lege, de ce numai 10 % când ar fi necesar 50% ca să readucem
nivelul
pieţei la situaţia dinaintea începerii spiralei de inflaţie.
Influenţe
internaţionale
Competenţa organului
legiuitor naţional se limitează teritorial la vechile graniţe. Deci nu
pot
obliga Olanda să scumpească Mercedes-ul importat, pentru ca germanii să
cumpere
produsul cu taxă ecologică cu tot.
Reducerea globală a
preţurilor, chiar numai pe teritoriu naţional, anulează practic toate
contrabandele legale, şi verzii pot conta pe veniturile din taxele lor.
Este
adevărat, mai mici, dar cu aceeaşi eficienţă căci şi cheltuielile
angajate se
reduc. Dar mă îndoiesc că aceste taxe sunt folosite acolo unde ar
trebui!
Cel puţin câţiva
ani, până ce spirala inflaţionistă va fi din nou simţită, preţurile
internaţionale acoperă din plin preţul de cost. Exportul se va face, nu
numai
cu mari beneficii, ci şi mai uşor căci întreprinderile pot acorda, fără
restricţii, substanţiale rabaturi. Se pune însă stringent problema
importurilor, în special din zona Euro.
Acolo unde importul
nu poate fi eliminat, va creşte preţul de piaţă al respectivului
produs,
creând, în epoca de tranziţie de cca. 2 ani un coeficient sporit de
inflaţie,
care va trebui compensat. Se poate deci conta pe un spor al salariilor
de cca.
10% în primul an după aplicare, şi 6..7% în următorul. Acestea pot fi
prezentate şi ca măsuri de sporire a bunăstării, deşi nu sunt decât
compensaţii
pentru menţinerea nivelului de trai.
Cât timp exportul
rămâne excedentar, veniturile suplimentare din diferenţa faţă de preţul
de cost
pot compensa pierderile prin importuri, nu numai la nivel de
întreprindere.
Cheltuielile
exagerate cu importuri pot fi un motor de dezvoltare. Fondurile
necesare vor fi
asigurate de export.
Influenţe
asupra bugetelor.
Deşi impozitele şi
taxele încasate se reduc (teoretic la jumătate, practic cu mai puţin
căci multe
activităţi vor pierde farmecul de a fi executate la negru), eficienţa
lor
rămâne. Lucrările planificate, în măsura în care nu angajează
importuri, vor
costa jumătate. Un mare număr de cheltuieli, între care cele cu
şomajul, se vor
reduce simţitor, căci economia va intra într-un înfloritor bum.
Pot fi mai uşor
făcute reduceri de taxe şi impozite (poate eliminarea taxelor
ecologice?)
Dacă tot mai
persistă depăşiri bugetare, acestea vor fi oricum micşorate datorată
preţurilor
mici de piaţă. Deci un 3% depăşire devine numai 1.5% in noile condiţii
când o
autostradă, un spital sau o şcoală va costa jumătate din cheltuiala
prevăzută.
Partea
neplăcută
Am recomandat mai
sus ca americani să-şi facă concediul acasă. E destul de mare America.
Parafrazând
“Germania este destul de frumoasă ca nemţii să-şi facă concediul acasă
(acasă
reprezentând întreaga Germanie, nu numai cuibul domestic!).
Precizarea este
necesară deoarece, deşi raportul venit-preţ sa păstrat, deci din
salarul
micşorat poţi realiza (în ţară) tot ce realizai înainte de micşorare,
salariul
în echivalent valută este totuşi mic, practic pe jumătate.
Deci un concediu în
afara graniţelor, sau ajutorul acordat rudelor de “jos” adică din ţara
de
baştină , se scumpesc binişor. De exemplu dacă un turc trimetea acasă
(în
Turcia) jumătate din salariu, în noile condiţii ar muri de foame dacă
ar păstra
nivelul ajutorului, căci ar trebui să trimită salariul integral. Poate
scăpăm
de intruşii veniţi să se îmbogăţească cu această măsură, mai uşor decât
cu
paleativele Legi ale lui Schili.
Reducerea la
jumătate pare deci cam mult. Să lăsăm turcului şi un ceva din care să
trăiască,
fără a reduce ajutorul acordat familiei.
Nici Mercedes nu
necesită reducerea la jumătate a preţului de cost ca să devină
competitiv. Este
deci rolul specialiştilor a stabili un coeficient de reducere globală a
preţurilor astfel încât economia să fie debarasată de balasturile care
o
înfrânează, fără a lovi prea tare în interesele populaţiei. Dar nu cu
izul de
orgoliu care sa făcut simţit la determinarea raportului DM-Euro, căci
marile
probleme ale economiei germane au început practic cu introducerea noii
valute.
|