1
Model de echilibru general
În
termenii aplicabilităţii, dezvoltările
cele mai recente pun mare accent pe promovarea politicilor economice.
Acestea
include modele regionale ca şi modele cu mai multe ţări în vederea
cercetării
comerţului ce nu ar putea fi studiate prin intermediul modelelor cu o
singură
ţară, care practic tratează restul lumii ca şi cum ar fi o gospodărie
cu venit
exogen şi preţuri fixe – ca de ex. ,
preţurile de piaţă mondială.
În
această lucrare ne vom concentra atenţia
asupra aşa – numitului model de echiliobru general . În actuală
situaţie de
tranziţie a fostelor ţări cu economie planificată este deosebit de greu
să se
folosească estimări statistice bazate pe
serie de timp sau modele
statistico-econometrice de prognoză în vederea proiectării evoluţiei
viitoare a
principalelor variabile economice. Astfel, dacă limităm analiza noastră
între
modelele deschise naţionale şi modelele multisectoriale, modelele de
echilibru
general par a oferi o mai mare oportunitate în analiza politicilor
economice.
Începând
cu prima lucrare privind modelul de
echilibru general realizată de Johansen (1960) şi lucrarea mai recentă
a lui
Scarf (1973) ce reprezintă prima metodă constructivă pentru calculul
punctului
fix al unei funcţii continue, economişti din numeroase ţări şi-au
concentrat
atenţia asupra dezvoltării practice a modelelor de echilibru general în
vederea
utilizării lor într-o mare varietate de aplicaţii.
Un
model de echilibru general necesită o
definire completă atât a ofertei cât a cererii tuturor pieţelor,
incluzând
toate mărimile nominale în fluxurile circulare. Asrfel de modele sunt
deci
structurale capturând în mod explicit mecanismele pieţei.
Modelul
de echilibrru general necesită
ajustarea preţurilor pe toate pieţele. Aplicaţia empirică a modelelor
de
echilibru general nu presupune întotdeauna regimul competiţiei perfecte necesar ajustării preţurilor pe diferitele
pieţe. De ex. , unii autori incorporează în munca lor ipotezele
neo-clasice în
vederea reprezentării rigidităţilor pieţei şi imperfecţiunile ce pot
apare
pentru capturarea pe termen scurt a
mecanismelor macroeconomice.
Pot
fi distinse două tipuri de regimuri de
piaţă ce sunt adesea folosite în modelele empirice, şi anume: pieţe competitive, caz în care:
D = f (p) –
cererea;
S = g (p)
– oferta;
D =
S –
condiţia de echilibru.
şi preţuri
competitive
monopoliste, caz în care:
D = f (p) – cererea;
S = g (p) – capacitatea cererii;
S = D – ecuaţia ce determină
oferta efectivă.
U = S / S - rata
utilizării capacităţilor;
P = h (S,U) – preţurile depind
de costuri şi
presiunile de termen scurt.
Modelul ce va fi descris în
continuare ia în considerare doar cazul
pieţelor perfect competitive. În cadrul
acestuia se determină similtan echilibrul atât pe piaţa bunurilor cât
şi a
factorilori primari (forţa de muncă şi capital). Preţul de echilibru al
acestor
două pieţe este calculat în mod explicit astfel încât cu ajutorul
acestui model
să se poată realiza analiza unor politici de taxare cât şi circumstanţe
alternative de stabilire a preţurilor.
Funcţiile
cererii şi ofertei ce acţionează de-a
lungul pieţelor
reprezintă comportamente la nivel
microeconomic şi agenţilor economici (guvern, producători, consumatori
şi
sectorul extern sunt luaţi în considerare).
Comportamentul
guvernului este considerat a fi
exogen având în vedere cheltuielile publice şi investiţiile, taxele,
subvenţiile şi politicile sociale.
Producătorii
sunt identificaţi ca sectoare
ale tabelului intrări-ieşiri. Ei încearcă sa-şi
maximizeze profitul pe termen scurt, dar sunt constrânşi de
stocul fizic
de capital şi tehnologia disponibilă. Producătorii pot sa-şi modifice
stocul de
capital fizic de-a lungul timpului prin intermediul investiţiilor. De
asemenea,
ei cer bunuri, servicii, forţă de muncă şi capital.
Consumatorii
sunt identificaţi ca gospodării
ce îşi maximizează utilitatea inter-temporală, având în vedere
restricţia
inter-temporală de buget. În aceste condiţii, gospodăriile îşi definesc
nivelul
lor de consum şi economii. Deci, consumatorii definesc, de asemenea,
oferta lor
de forţă de muncă.
Comportamentul
economic al sectorului extern
depinde de condiţiile economice ale altor ţări. În punctul de
echilibru, oferta
egalează cererea pe toate pieţele, iar preţurile sunt calculate astfel
încât
toţi agenţii sa-şi maximizeze comportamentul. Aceasta înseamnă că toţi
producătorii realizează condiţia zero-profit şi toţi consumatorii îşi
utilizează total bugetul. Acest punct corespunde, de asemenea, unei
distribuţii
a venitului şi a plăţilor între agenţii economici.
Depinzând
de deciziile lor privind consumul
şi economiile, balanţa lor economică finală poate înregistra un deficit
sau un
surplus. Deoarece modelul aste construit
luîad în considerare legea lui Walras
aceasta înseamnă ca suma algebrică a surplusului sau a deficitului
agenţilor
economici este egală cu zero în punctul de echilibru. Pentru orice alt
punct
diferit de aceasta legea lui Walras nu este în mod necesar satisfăcută.
Mutându-ne
de-a lungul punctului de
echilibru, modelul va activa procesele de ajustare pentru toti
agenţiieconomici
în vederea atingerii unui echilibru care satisface legea lui Walras.
Tipul
procesului de ajustare este adesea
denumit “închidere macro”. Într-un model tradiţional de echilibru, cei
ce
construiesc astfel de modele trebuie să aleagă o anumită regulă de
închidere
deoarece modelul era exact un grad de libertate de vreme ce echilibrul
depinde
doar de preţurile relative.
Partea
reală a modelului satisface prin
construcţie legea lui Walras. Acesta poate fi exprimată în termeni ai
identităţii venitului naţional, ce poate
fi scrisă în felul următor: valoarea
consumului privat+valoarea investiţiilor private+valoarea
cheltuielilor guvernamentale+(valoarea
exporturilor – importurilor) = (valoarea consumului privat +valoarea
economiilor) + valoarea taxelor nete primite.
Această
identitate poate fi rearanjată ca o sumă a trei identităţi: balanţa de
plăţi;
balanţa bugetului public şi cea a investiţiilor/ economiilor.
Funţia producţiei interne este
definită pe sectoare urmând descompunerea sectorială a tabelei
intrări-ieşiri.
O
firmă reprezentativă acţionează în fiecare
sector şi numai una. Firmele decid proprie ofertă de bunuri sau
servicii în
condiţiile în care preţurile de vânzare şi preţurile de producţie de
input-uri sunt date. Firmele selectează
o tehnologie de producţie şi oferă
produsele lor astfel încât să-şi maximizeze profitul din anul
curent,
având în vedere că firmele nu pot modifica stocul productiv de capital
din
cadrul acestei perioade. Firmele sunt în măsură să schimbe stocul de
capital în
anul următor prin investiţiile realizate în anul curent.
Comportamentul
optim poate fi reprezentat fie
în formă primală fie în formă duală.
Cu
alte cuvinte, se poate spune că oferta
internă a sectorului i de
bun i este o funcţie CES a : consumului
intermediar a bunului j din sectorul
i; costului capitalului (fixat în
perioada curentă) şi forţei de muncă.
Această
ecuaţie determină practic oferta
optimă de bunuri.
Cererea
derivată pentru factorii de producţie
se obţine folosind următoarea ecuaţie:
Schema 1 : Oferta
internă de bunuri şi servicii
j
(1)
XD = CES ( CIi , Ki
, Li )
în care:
XD – este oferta internă
a sectorului i pentru bunul i;
CI – consumul intermediar
al bunului j în sectorul i;
K – reprezintă
costul capitalului ;
L – reprezintă forţa de
muncă.
Schema
producţiei utilizată în cadrul acestui
model presupune o separabilitate netedă omplicând capital, forţa de
muncă,
energie şi materiale. În cazul primului nivel, producţia este înpărţită
în două
agregate, unul fiind stocul iar celălalt forţa de muncă, materiale şi
combustibili.
Schema 2 : Producţia internă
Producţie (output)
Capital Forţă
de muncă,
materiale, combustibili
Deciziile
de
investiţii ale firmelor. Comparând
stocul de capital din perioada curentă cu
stocul dorit de capital din următoarea perioadă, firmele pot lua
decizii
referitoare la investiţii (separat pentru fiecare sector). Stocul dorit
de
capital din următoarea periaoadă este derivat din condiţia maximizării
profitului în vederea atingerii unui nivel optim al ratei de înlocuire
a
capitalului pe termen lung. Investiţiile la nivel sectorial sunt
obţinute deci,
cu ajutorul ajustării parţiale stocului
curent la cel dorit.
Investiţiile
sunt utilizate atât pentru a extinde capacitatea productivă din
următoarea
perioadă cât şi pentru înlocuirea stocului de capital, ce este
determinat prin
folosirea unei rate de înlocuire fixe.
Consumul
final al gospodăriilor. Comportamentul gospodăriilor se
bazează pe un model inter-temporal. Modelul trebuie să determine
deciziile
gospodăriilor referitoare la oferta de forţă de muncă şi alocarea
veniturilor
între consum, investiţii şi economii.
Oferta de
forţă de muncă depinde de alocarea resurselor (fixe) de timp ale
gospodăriilor
între muncă şi odihnă.
În primul
rând, gospodăriile decid în fiecare an , prin maximizarea unei funcţii
inter-temporale a utilităţii, luând în considerare întregul lor orizont
de
viaţă , asupra alocării resurselor lor aşteptate între consumul prezent
şi
viitor de bunuri şi servicii.
Rezolvând
acestă problemă de maximizare şi luând în considerare presupunerile
generale
privind aşteptările, condiţiile de stabilizare, funcţiile cererii sunt
derivate
astfel încât veniturile aşteptate ale gospodăriilor să fie alocate
între
cheltuielile consumului de bunuri,
odihnă şi consumul viitor.
Indirect,
cererea pentru odihnă calculată determină
economiile gospodăriilor. Dându-se totalul cheltuielilor pentru
investiţii şi consumul de bunuri al gospodăriilor, modelul calculează
cererea
derivată pentru bunuri şi servicii.
Oferta de
forţă de muncă a gospodăriilor depinde de alegerea lor privind odihna.
Acesta
se modifică de-a lungul timpului
funcţiei de creşterea demografică, catre este considerată ca fiind
exogenă în
model.
Comportamentul
guvernului este considerat
exogen în model. Cererea guvernului pentru bunuri de capital, bunuri de
consum
şi servicii formează investiţiile publice. Cererea de bunuri se
determină
folosind coeficienţii tehnici constanţi.
Modelul ia
în considerare 9 categorii de venituri publice: taxele
indirecte; taxele directe; taxe pe valoarea adăugată;
subvenţiile de producţie;
contribuţiile sociale; tarifele vamale; transferurile straine şi
profiturile
sau pierderile firmelor proprietate de
stat. Aceste venituri sunt
determinate utilizând rate exogene, ca de ex. : rata taxelor indirecte,
rata
taxei pe valoarea adăugată.
Transferurile
publice către acgenţii economici sunt, de
asemenea,
reprezentate având în vedere definiţiile matricei contabilităţii
sociale.
Cererea
internă totală este constituită din cererea consumatorilor,
producătorilor şi a sectorului public. Această cerere totală este
alocată între
produsele interne şi produsele importate urmănd definiţia de tip Armington. Această definiţie formulează
deciziile cumpărătorilor (interni) privind bunurile produse intern şi
cele
importate. Producătorii doresc să-şi minimizeze costurile
şi decid mixt-ul astfel încât rata marginală
de substituţie să fie egală cu raportul între
preţul bunurilor produse intern şi cele importate. Costul total al
cumpărătorului este denumit ”absorbţie” şi este exprimat în volum.
Costul
unitar minim al bunului compozit determină preţul său de vânzare.
Cererea
de export este formulată pentru a reflecta faptul că o ţară
individuală
(suficient de mică comparativ cu piaţa mondială) poate cunoaşte situaţia unei proporţii descrescătoare de
piaţă pentru importurile sale dacă
preţurile interne cresc.
Oferta
de export. Ofertanţii de bunuri
produse intern pot alege între două
pieţe, şi anume: cea internă şi cea externă. Astfel, în vederea
maximizării
profitului, ei aplică diferite
tarife având în vedere natura acestor
două pieţe. În realizarea acestui lucru, ei iau în considerare faptul
că dacă
aplică tarife ridicate bunurilor exportate ar putea să piardă parţial
proporţia
lor pe pieţa mondială.
Se introduce
o funcţie a ofertei de export în vederea reflectării deciziiei
producătorilor
privind mixtul optim al bunurilor oferite pe piaţa internă şi a celor
oferite
pe piaţa externă. Comportamentul producătorulor, cu această
specificaţie,este
modelat folosind o funcţie de tipul CET. În aceste condiţii
producătorii doresc
să-şi maximizeze profitul total ţinând cont de restricţia de tip CET.
Funcţia CET
determină cererea pentru bunurile interne folosite atât pentru
satisfacerea cererii interne pentru
bunuri interne cât şi a cererii pentru exporturi. Preţurile optime
pentru
pieţele şi cele pentru exporturi sunt derivate cu ajutorul condiţiei de ordinul 1 a maximizării
profitului.
Preţurile astfel stabilite
influenţează echilibrul întregii economii. Astfel, preţurile stabilite
pe piaţa
internă influenţează cererea internă precum şi
deciziile de alocare pentru bunurile produse interne şi cele
importate.
Preţurile stabilite pentru exporturi intră în concurenţă cu preţurile
stabilite
de ceilalţi parteneri comerciali,
influinţând în acest fel modul de distribuire a comerţului
mondial, şi
deci cererea pentru bunurile produse intern. Importurile şi exporturile
sunt
legate prin intermediul balanţei
comerciale.
Eficienţa
comerţului exterior pe termen ecurt .Pe termen scurt,
avantajele comerţului exterior se concretizează în funcţia sa de
stabilizator
al desfăşurării conjuncturii economice, de echilibrare a cererii
agregate cu
oferta agregată de bunuri economice. În acest sens, importurile se
constituie
ca o componentă a ofertei globale de bunuri, iar exporturile ca parte a
cererii
globale. De aceea, stabilizarea preţurilor se poate obţine, în
perioadele de
expansiune şi de inflaţie puternică, în situaţia în care oferta globală
internă
este relativ rigidă, prin accelerarea importurilor. Invers, în
perioadele de
recesiune economică şi de şomaj de amploare şi în creştere,
caracterizate prin
insuficienţa cererii agregate interioare, ofertanţii interni caută
debuşee în
afara graniţelor ţării, deschizând astfel calea formării libere a
preţurilor.
Prin
luarea în consideraţie a comerţului exterior, condiţie de echilibru a
unei
economii naţionale, considerată o macroeconomie deschisă, (I=D), se
modifică
prin ceea ce se exportă, respectiv prin import. Dacă se notează
importurile de
bunuri economice cu H şi exporturile cu E, atunci relaţia generală de
echilibru
pe piaţa naţională a bunurilor economice ia forma:
Y + H = D + E
Desfăşurând
atât oferta globală, cât şi cerea globală, se obţine egalitatea:
C + S + H = C + I + E
Eliminându-l
pe C din ambele părţi ale ecuaţiei, se ajunge la egalitatea:
S + H = I + E,
respectiv la egalitatea a două inegalităţi:
S – I = E – H
În
fond, această ultimă relaţie exprimă
condiţia de echilibru a pieţii naţionale de bunuri economice în
situaţia reală
şi generalizată a macro economiei deschise.
Acelaşi rol echilibrant, de corectare a
raporturilor dintre cererea şi oferta agregată, îl au relaţiile externe
şi în
cazul factorilor de producţie (capital, muncă, informaţii).
Efectele economice directe ale operaţiunilor
de export-import. Efectele
economice directe ale comerţului exterior – deci , pe termen scurt şi
la nivel
micro – se măsoară prin indicatori
specifici. Se calculează şi se urmăreşte, în primul rând,
rentabilitatea
(eficienţa) exportului, a fiecărei
partide de marfă exportată şi rentabilitatea (eficienţa)
importului, a
oricărei partide de import.
Efectul
economic imediat al exportului se
măsoară prin cursul de revenire brut la export. Acest indicator se
calculează
ca raport între cheltuiala internă în monedă
naţională pentru aducerea (oferirea) unei mărfi la graniţa
clientului
extern şi cantitatea de valută obţinută – încasată din vânzarea acelei
mărfi.
Altfel
spus, indicatorul arată câte unităţi monetare naţionale s-au cheltuit
pentru
obţinerea unei unităţi de valută prin exportul unei mărfi.
Cursul de
revenire brut la export se exprimă prin formula :
Pi + Cc
Cre = ----------------
, în care
Per
Pi = preţul produsului pe piaţa
internă (în moneda naţională);
Cc = cheltuielile făcute de exportator
cu
aducerea mărfii până la frontieră;
Per = preţul în valută al ecestei mărfi
(încasat de
exportator).
Cu
cât acest raport este mai mic , cu atât
eficienţa exportului acelei mărfi este mai
mare; invers, dacă raportul
este mare, eficienţa exportului este mică. Acest indicator este, deci,
un
indicator de minim, iar procesul de
sporire a eficienţei exporturilor este de minimizare.
Cursul de
revenire la export este un criteriu de elaborare şi promovare a unei
politici
structurale a exporturilor. Se va căurta să se mărească exporturilor din cele mărfuri care asigură cursuri de revenire
mici la export şi să se reducă, să se
întrerupă chiar, exporturile având cursuri de revenire mari. Acesta
este sensul
ameliorării structurale a exporturilor.
Dar,
eficienţa economică a exporturilor nu depinde doar de politica
comercială
externă. Ea este determinată, mai ales de anumite împrejurări
esenţiale,
factori obiectivi multipli, care, în
ultima instanţă, se regăsesc în : nivelul cheltuielilor interne care se
fac
pentru producerea şi oferirea mărfii la export; preţul de
vânzare-cumpărare al
mărfii respective pe pieţele internaţionale. Minimizarea costurilor şi
maximizarea profiturilor rezultă, în acest caz,
nu numai de eforturile exportatorului în gestiunea eficientă a
resurselor sale, dar şi din capacitatea sa de a concura pe piaţa
externă.
Cursul
de revenire la import se calculează ca
un raport între cantitatea de monedă naţională ce se obţine prin
vânzarea pe
piaţa internă a mărfii importate plătite în valută. Acest indicator
arată deci
câte unităţi de monedă naţională se încasează de importator pentru o
unitate de
valută cheltuită pentru a importa o marfă sau o partidă de mărfuri ce
urmează a
fi vândute pe piaţa internă.
Formula
de calculare a cursului de revenire
brut la import este:
Pi - Ti
Cri = --------------
, unde :
Piv
Pi = preţul produsului
pe piaţa internă în monedă naţională;
Ti = taxele de import
percepute pentru marfa respectivă, în monedă naţională;
Piv = preţul de import,
în valută, plătit pentru marfa respectivă plătit la frontiera
importatorului.
Cu
cât cursul de revenire realizat, deci cu
cât încăsările în lei din vânzarea
mărfii importate ce revin la o unitate valutară este mai mare, cu atât
importul
este mai avantajos. În acest caz, este vorba de un indicator de maxim,
procesul
de eficienţă fiind unul de maximizare. Cursul ridicat de revenire la
import
semnifică realizarea de economii în ţara importatoare.
Indicatorii
de mai sus exprimă doar
aspectele parţiale (şi din perspectiva agenţilor individuali) ale
eficienţei
comerţului exterior.
În
general, cu cât într-o ţară se pot importa
mai multe bunuri economice pe seama exporturilor făcute de cei în
drept, cu
atât eficienţa comerţului exterior este mai mare.
Numai
că eficienţa de ansamblu a relaţiilor
economice externe se află în relaţie directă cu eficienţa generală a
activităţilor economice din ţara respectivă.
Pentru
ca fluxurile economice
externe să- şi
îndeplinească
funcţiile normale
este
necesar ca ele
să conducă
atât economisirea resurselor primare, cât şi
a celor derivate, ambele categorii de resurse fiind privite pe plan
mondial şi
în fiecare ţară. De aceea, operaţiile de comerţ exterior
sunt eficiente atunci când dintr-o economie naţională
se exportă bunuri pentru producerea cărora
dispune de condiţii mai puţin favorabile. Dacă preţul mediu
naţional al
bunurilor exportate (efort), este mai mic decât preţul plătit pentru
mărfurile
importate (efect), atunci se realizează o eficienţă a fluxurilor
economice
externe (efectul mai mare decât efortul).
Exporturile
şi importurile nu se efectuiază
însă concomitent în timp şi nici pe aceleaşi linii, cu unii şi aceeaşi
parteneri. De aceea, măsurarea eficienţei lor presupune comparaţii
între preţul
naţional cu cel internaţional al fiecărei operaţiuni de comerţ
exterior.
Operaţiile cu atât mai eficiente cu cât raportul dintre preţurile
interne şi
cele externe este mai avantajos: subunitar la export (minim) şi
supraunitar
(maxim) la import.
În
cazul în care operaţiile se derulează între
agenţii economici din ţări având monedele convertibile şi comparaţiile
se pot
face direct fără dificultăţi, pieţele valutare fiind acelea care aduc
cursurile
de schimb la acelaş numitor. Aceste ţări care nu au monedele
convertibile
recurg la indicatorii indirecţi de măsurare a rentabilităţii
operaţiilor de
export şi de import (aportul valutar, beneficiul în valută, gradul de
valorificare a materiilor prime folosite la producerea bunurilor de
export
etc.).
1
Comerţul Internaţional. Modelul poate fi utilizat şi
pentru
a rula împreună două sau mai multe ţări. În continuare vom prezenta pe
scurt,
ecuaţiile necesare modelării exporturilor şi importurilor luând în
considerare
două ţări şi restul lumii.
Deoarece
modelul nu poate acoperi întreaga
planetă, comportamentul restului lumii
este considerat ca fiind exogen. Importurile cerute de restul lumii
depind de
preţul exporturilor stabilite de celelalte ţări, în timp ce exporturile
restului lumii către celelalte ţări sunt stabilite în funcţie de un
preţ
exogen.
Importurile
cerute de restul lumii sunt
satisfăcute de celelalte două ţări luate în considerare.
Cele două ţări consideră profitabilitatea de
a exporta către restul lumii, către alţi parteneri comerciali sau să
ofere
bunul pe piaţa internă. Avănd în vedere această profitabilitate cele
două ţări
stabilesc preţurile exporturilor.
Cele
două ţări consideră alocarea optimă a
importurilor lor totale după ţara de origine având în vedere preţurile
relative
de import. Fiecare ţară cumpără importuri la un preţ stabilit de ţara ofertantă urmând propriul
comportament al ofertei de export. Ţara ofertantă poate să câştige sau
să
piardă funcţiile de preţurile stabilite.
Preţurile
de import sunt comparate cu
preţurile interne în vederea alocării între producţia internă şi
importuri
(urmând specificarea de tip Armington).
Cererea
de export adresată ţării a de către ţara b
este egală cu importurile ţării b din ţara a . Această condiţie
fiind impusă
pentru fiecare ramură de producţie exprimată într-o monedă comună, de
obicei se
consideră ECU.
Preţul
la care produsele ţării a sunt exportate către ţara b este preţul de export stabilit de
producătorii ţării a , derivat din
comportamentul lor optim de producţie. Acest preţ fiind egal cu preţul
de
import la care ţara b importă
produse din ţara a .
Este
posibil sî se verifice analitic, luând
în considerare condiţiile menţionate mai sus, că matricea balanţei
comerciale
exprimată valoric şi legea lui Walras se verifică în toate cazurile. Un
flux
comercial de la o ţară către alta este egal cu fluxul invers, fapt
datorat
specificaţiei modelului. Modelul asigură această simetrie în volum,
valoare şi
deflatori.
Schimburile
economice externe – factor calitativ al creşterii economice. Relaţiile
economice externe nu
mai sunt considerate
o activitate marginală.
Ele nu mai
reprezintă o simplă
pârghie de ajustare
a nivelului factorilor
de producţie şi
a consumului populaţiei
(oferta globală
şi cererea globală).
Ele nu mai
pot fi judecate
nici
doar prin prisma
rentabilităţii operaţiilor
de export şi
de import.
Dimpotrivă,comerţul
exterior,schimburile externe au
devenit şi sunt
din ce în ce mai
mult un factor
calitativ al creşterii
econiomice, al dezvoltării şi
progresului ţării. Oasemenea apreciere
decurge atât din
deschiderile
tot mai mari
ale ţărilor spre
exterior,cât şi
din
nevoia tot mai
acută de a
considera aceste
relaţii
pe orizonturi medii
şi lungi de
timp.În timp, au predominat
mai multe teorii
şi principii privind
acest rol al
comerţului exterior: principiul
avantajului absolut;principiul
avantajului comparativ
relativ;principiul
înzestrării naţiunilor
cu
factori;
principiul
productivităţii naţionale;principiul
specializării internaţionale intraramuri;principiul avantajelor
competitive etc.
Ideea
de bază în
analiza rolului
comerţului
exterior pe termen
mediu şi lung
este următoarea:pe
baza diviziunii
activităţilor
şi a specializării
internaţionale a
ţărilor , schimburile
economice
externe trebuie
să
aibă ca efect
nu doar ridicarea
eficienţei în una
sau alta dintre
ţări, ci în toate
ţările participante. Ori,
într-o economie mondializată,
toate economiile
sunt deschise, deci
se
pune problema ridicării
randamentelor pe
plan
mondial.
Principiul
avantajelor relative
absolute.
Prima
încercare de analiză
teoretică a rolului
comerţului internaţională a unei
ţări are ca efect producerea unor bunuri
cu costuri mai mici. Exportul acestor bunuri poate să asigure aducerea
în ţară
a altor bunuri, care, dacă ar fi produse de agenţii autohtone ar avea
costuri
mai mari. “Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine –
recomanda
Smith – decât le-am putea noi produce , e mai bine să le cumpărăm de la
ea, cu
o parte a produsului activităţii noastre, utilizată într-un mod în care
putem
trage un oarecare folos”.
Din
cele arătate rezultă că ţările fac
schimburi de bunuri datorită
diferenţei absolute între costurile lor de producţie şi pe baza unor
preferinţe
ale pieţei externe.
Avantajul
comparativ relativ. Spre deosebire de Adam Smith, David Ricoardo a pus
accentul pe mărimile
relative în analiza eficienţei şi rolul comerţului exterior. El a
formulat şi
fundamentat legea avantajelor comparative
relative. Potrivit acestei legi, fiecare ţară se va specializa în
producerea şi exportul acelor bunuri pe care le fabrică cu costuri
relativ mai
scăzute, cu sacrificarea unor şanse mai puţine şi a căror eficienţă
este
relativ mai mare, comparativ cu alte ţări. Invers, fiecare ţară va
căuta să
importe acele bunuri pe care la produce la costuri mai mari şi a căror
eficienţă este relativ mică în comparaţie cu a altor ţări.
Influenţa politicii comerciale externe. Pe
baza modelului balanţei de plăţi şi a cursului de schimb real (a
instrumentarului
folosit pentru analiza acestora) se va trece la evidenţierea efectelor
politicii comerciale asupra proceselor macroeconomice.
În
sens larg, politica comercială externă
este acea politică prin care se urmăreşte obţinerea unor efecte directe
asupra
cantităţii şi bunuri importate, respectiv exportate. Cel mai des se
întâlneşte
politica orientată spre apărarea propriei industrii pe diferite căi
(tarife
vamale, contingentări).
Se
va lua ca ex.. o politică comercială
protecţionistă, constând în întârzierea
importului de automobile (în SUA). Indiferent de nivelul cursului de
schimb real, volumul importului se
reduce, deci va creşte exportul net (export-import). În final, curba exportului net se va deplasa în
sus, aşa cum se poate vedea în fig. 1. În
noul punct al egalităţii cursul de schimb real devine mai mare,
iar
mărimea exportului net rămâne neschimbată.
Fig.1 Politica protecţionistă şi
cursul real de schimb
Nx1 = Nx2
Politica
comercială protecţionistă, precum de
interzicere a importului de automobile, ridică cererea de export net
şi, prin
urmare, duce la ridicarea cursului de schimb real.
Analiza de mai sus arată că politica comercială
protecţionistă nu
influenţează asupra soldului
contului balanţei de plăţi.
Această concluzie este cu atât mai importantă
cu cât , adesea, acestă este ignorată în dezbaterile publice.
S-ar părea că oprirea importului duce
la reducerea soldului negativ al
exportului net. Modelul nostru a scos în evidenţă alteă concluzie. Deoarece politica protecţionistă nu afectează
nici economiile şi nici investiţiile, ae nu poate influenţa nici contul
mişcării şi capitalului pe cel al contului curent.
Încă din
primii ani ai tranziţiei, ţările din Europa Centrală şi de Est au
acordat o
deosebită atenţie aspectelor privind comerţul. Importanţa acestui
aspect de
politică economică a devenit cu atât mai mare cu cât problema datoriei
externe
exista şe devenea mai serioasă în unele ţări, precum şi datoria
collaps-ului
cadrului internaţional în care se desfăţoară comerţul din cadrul
acestei
regiuni.
În acestă
parte vom trata următoarele aspecte: 1)
collaps-ul internaţional şi şocurile comerciale; 2) liberalizarea
comerţului,
politica tarifelor şi accesul pe noi pieţe; 3)competitivitate şi
performanţe
economice; 4) datoria externă şi investiţiile străine directe.
Collaps-ul
internaţional şi şocurile comerciale. Ţările în tranziţie au suferit o serie de
şocuri începând cu 1990. Acestea au început cu neşteptata reunificare a
Germaniei în 1990, care practic a eliminat principala piaţă de
desfacere pentru
Ungaria, Cehoslovacia şi unele ţări vecine, în special cu Germania de
Est.
Începând cu 1991, CAER-ul a fost şi el dizolvat. De atunci comerţul
intra-regional nu s-a mai desfăţurat pe baza unor acorduri conduse şi
adesea
realizate la preţuri favorabile, utilizându-se aşa numita
“rubla-convertibilă”
ca unitate de măsură şi s-a trecut la realizarea plăţilor într-o monedă
convertibilă, considerându-se totodatâ şi preţurile de pe piaţa
mondială.
Această experienţă s-a repetat la sf. anului 1991 odată cu împărţirea
fostei
URSS în 15 state noi. Chiar şi în aceste noi condiţii, numeroase state
au rămas
pentru un timp în zona “rublei”, iar controlul monetar nesatisfăcător,
inflaţia
ascendentă au eliminat speranţa unei tranziţii bine
organizate către economia de piaţă din
această regiune. Mecanismele de plată între regiuni erau total
indecvate.
Începând cu 1993, toate republicile şi-au dezvoltat sau au decis să-şi
costituie moneda proprie, însă marea majoritate au întâmpinat greutăţi
în
finansarea comerţului internaţional de la instituirea noilor monede
care adesea
au fost denumite “convertibile” dar nu au fost acceptate în
reglementările
realizate cu partenerii comerciali.
Collaps-ul
CAER-ului şi dezintegrarea URSS-ului au dus la sfârşitul unui sistem
implicit
de subvenţii ce a operat o perioadă lungă de timp între ţări. Acest
sistem a
implicat în special subvenţii substanţiale pentru energia oferită de
fosta URSS
Europei Centrale şi de Est, combinat cu
abilitatea URSS-ului de-a achiziţiona produse industriale la preţuri
mult mai
favorabile decât cele de pe piaţa mondială. Astfel, aparent benefice,
aceste
subvenţii au determinat investiţii insuficiente în capacităţile de
producţie ce
n-ar fi putut fi uşor redirecţionate pentru a servi pieţele vestice, şi
în
majoritatea ţărilor acestea au determinat orientarea producţiei către
ramurile
mari consumatoare de energie comparativ cu ţările OECD.
Astfel,
collaps-ul CAER-ului a determinat imediat serioase probleme privind
ajustarea
structurală din aceste ţări. În cayul ţărilor dependente preponderent
de
importul de energie, au determinat, de asemenea, deteriorarea
semnificativă a
termenilor comerciali. Declinul comercial din regiune s-a datorat şi
mecanismelor de plată necesare refacerii comerţului. Din păcate aceste
mecanisme nu au condus la nimic datorită unor motive mixte economice şi
politice. În primul rând există puncte de vedere al unor studii
economice ce se
bazeată pe tehnice modelelor gravitaţionale, care arată în noua
situaţie
“echilibru”, proporţia comerţului ţărilor din Europa Centrală şi de Est
va fi
mai ridicată cu ţările vestice şi alte ţări OECD şi mult mai scăzută cu
ţările
estice. Similar, cea mai mare parte a comerţului fostei URSS va fi
direcţionat
în afara zonei comparativ cu situaţia anterioară. Astfel, în ambele
situaţii,
cadrul dezvoltării unor noi instituţii în vederea promovării
comerţului, nu a
fost prea convingător. În al doilea rând toate ţările au fost într-un
fel
dominate de Rusia în realizarea de noi parteneri comerciali şi a unui
sistem de
plăţi. În al treilea rând, în special pentru ţările Europei Centrale şi
de Est,
existau preocupări atât de puternice în vederea integrării în Uniunea
Europeană., încât măsurile de facilitate a comerţului intra-regional au
fost
văzute ca diversiuni nedorite. În al
doilea posibil răspuns legat de pierderea comerţului
intra-regional poate fi legat de
eforturi de promovare a relaţiilor comerciale cu ţările vestice.
Numeroase ţări
din regiune au adoptat o politică de dezvoltare a monedei naţionale ca
parte a
programului lor de stabilizare pentru a avea posibilitatea să concureze
pe
pieţele vestice, în timp ce altele n-au adoptat astfel de măsuri dorind
să
menţină inflaţia la un nivel scăzut însă un rezultat mediat la
constituit
creşterea preţurilor pe unele pieţi.
Liberalizarea
comerţului, politica tarifară şi accesul pe noi pieţe. O întrebare evidentă care se poate pune este:
cum şi-au orientat aceste ţări politicile comerciale şi strategiile lor
de
viitor, având în vedere şocurile comerciale menţionate mai sus.
În mod
obişnuit primul pas îl constituie înlăturarea licenţilor de
import/export, a
cotelor şi a altor bariere non-tarifare ce operează între ţări. Din
păcate, cu
toate că au existat orientări în această direcţie acest pas nu a fost
însoţit
imediat de înlăturarea paralelă a unor astfel bariere între ţările
partenere,
de vreme ce majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Est precum şi
fosta URSS
a continuat să fie tratate în cadrul GATT ca ţări asociate, subiect al
uno
reglementări de cele corespunţătoare ţărilor cu economie de piaţă. De
asemenea,
a continuat să opereze până în 1993, controlul exporturilor vestice de
tehnică
de vârf către regiune. Unele ţări, ca de ex., Federaţia Rusă, a
continuat să
menţină licenţele de export pentru majoritatea produselor energetice
precum şi
pentru alte numeroase resurse naturale, taxând astfel de exporturi.
Al doilea
pas, îl costituie reforma
comprehensivă
a tarifelor,
uneori
relizată în studii
pe parcursul mai
multor ani(ca în
cazul
Ungariei) sau uneori implementată ca o
singură măsură (ca de ex. în Polonia). Scopul unic
l-a
constituit alinierea
preţurilor relative interne
şi a preţurilor relative mondiale
prin eliminarea majorităţii tarifelor.
Astfel, se încerca
elimnarea unei mixturi
complexe de rate
tarifare foarte
variate
pentru diferite
produse
sau grupe de
produse cu rate
tarifare mai scăzute
şi cu structură
mai omogenă.
Dorinţa
generală de realizare a unui comerţ liber a fost însă
compensată de consideraţii legate de
venituri bugetare şi protecţia industrială. Numeroase ţări, au înregistrat o creştere a veniturilor
bugetare în primii ani ai reformei, dîndu-se un sens fals securităţii
financiare care a fost rapid înlăturată când creşterea iniţială a
veniturilor
s-a dovedit a fi rezultatul unor factori speciali temporari. Totuşi,
taxe mai
scăzute pe venit datorate scăderii output-ului, necesitatea
transformării
întregului sistem de taxe în conformitate cu cel vestic, s-a
concretizat rapid
într-un deficit bugetar în marea majoritate a ţărilor. În economiile cu
pieţe
financiare slab dezvoltate, în care dificitul bugetar nu putea fi
finanţat prin
măsuri anti-infaţioniste, emisiunea monetară şi ajutorul străin erau
singurele
modalităţi de acoperire a deficitului, însă
cu vizibile efecte asupra procesului inflaţionist. În acest
context
deficil, apărea în mod evident dorinţa ca aceste ţări să-şi mărească
veniturile
din taxe legate de comerţ şi în special de tarife.
Astfel,
chiar ţări precum Polonia care pentru
o vreme avea un regim comercial mai
liber decât cel care a existat în ţările Uninii Europene cu rate
tarifare
foarte scăzute a trecut rapid la mărirea acestor tarife. Al doilea
motiv de
creştere al tarifelor l-a constituit protecţia industriei interne.
Numeroase
sectoare , în marea majoritate a ţărilor, arau total necompetitive în
momentul
trecerii la economia de piaţă, existând un risc enorm la expunerea
imediată la
forţele competitive de pe piaţa mondială, combinat cu o restricţionare
rapidă a
bugetului firmelor să determine collaps-ul multora dintre ele. Pe
termen lung
numeroase firme vor fi închise dacă nu vor avea capacitatea de
restructurare în
sensul de a deveni competitive, lucru imposibil de realizat înainte de
dezvoltarea condiţiilor de adaptare şi ajustare la procesul tranziţiei.
Astfel,
numeroase ţări au ajuns la conclizia că cel puţin temporar, trebuie să
asigere
protecţiei industiilor lor interne pentru a lăsa timpul necesar unor
astfel de
ajustări. Într-o astfel de situaţie era aproarpe imposibil pentru
autorităţile
centrale sau băncii să facă distincşie între firmele şi sectoarele care
au
perspective bune pe termen lung şi cele care nu pot înregistra o
refacere
într-o perioadă rezonabilă, soluţia cea mai bună a constituit-o
impunerea unor
tarife mai mult sau mai puţin uniforme.
Legat de
prevederile
comerciale dintre ţările Europei Centrale şi de Est şi Uniunea
Europeană,
acestea s-au realizat în două părţi. Într-o primă fază s-a stipulat o
perioadă
de 10 ani necesară tranziţiei către o zonă de comerţ între UE şi ţările
asociate, cu o liberalizare mai rapidă pe partea UE. Acesta este
contextul în
care creşterea tarifelor în ţările Europei Centrale şi de Est a fost
semnificativă, de vreme ce dacă ar fi eliminat deja tarifele nu ar fi
avut
practic nimic de oferit în cadrul negocierilor de asociere. Al doilea
set de
prevederi comerciale se referă la ungrup de produse “senzitive” pentru
care se
aplică un protocol mult mai restrictiv. În această categorie sunt
incluse
produse agricole şi alimentare; fier, oţel şi produse metalice feroase;
îmbrăcăminte şi încălţăminte şi alte câteva produse.
Competitivitate şi performanţe
economice. Cum am menţionat
anterior, unul din efectele
iniţiale ale collaps-ului CAER –ului şi ale liberalizării comerşului
l-a
constituit alăturarea protecţiei în marea majoritate
a ramurilor industriale specifică economiei
planificate. Totuşi, alte distorsiuni au mai rămas, ca de ex., alocarea
creditelor, rate de taxare diferenţiate, existenţă subvenţiilor, etc.
Acestea
au făcut ca în primii ani ai tranziţiei să fie greu să se diferenţieze
între
firmele profitabile şi cele nu earu, complicând astfel realizarea
politicilor
industriale. Trebuie subliniat că un sector cu o valoare adăugată
negativă este
unul pentru care valoarea brută a
output-ului este mai mică decât valoarea materialelor achiziţionate de
la alte
sectoare ale economiei (incluzând bunurile necomercializabile extern şi
importurile). Aceasta înseamna că
reducerea output-ului în acest sector va
determina creşterea PIB-ului măsurat în termen ai preţurilor de pe
piaţa
mondială.
A reeşit faptul că în toate ţările proporţii
semnificative ale industriilor au
generat într-adevăr valori adăugate negative exprimate la preţurile de
pe piaţa
mondială, în timp ce alte sectoare erau foarte profitabile.
Un rezultat generat de un astfel de model
(intrări-ieşiri) este acela că structura relaţiilor comerciale şi a
tarifelor
va asigura cel puţin un comerţ potenţial
intra-regional eficient. De asemenea, potrivit acestui model UE poate
fi ceva
mai generoasă legat de exporturile ţărilor din Europa Centrală şi de
Est. Ca o
consecinţă se prevăd modificări permanente de structură,
orientate dinspre agricultură şi industie
către ramura serviciilor şi a industiei uşoare ce pot înregistra o
cerere
stabilă şi chiar crescătoare. În acest context, resursele nu ar trebui să mai fie orientate către sectoarele cu
performanţe scăzute pe termen lung, ci din contra ar trebui sprijinite
acele
sectoare cu perspective puternice.
Datorie externă şi investiţiile străine
directe. Restructurarea şi
redirecţionarea producţiei atât în ţările Europei Centrale
şi de Est cât şi în fosta URSS implică pe de
o parte faptul că numeroase firme vor fi închise, iar pe de altă parte
cele
profitabile vor fi privatizate separat precum şi îmbunătăţirea
calităţii
produselor deja existente de către firmele noi ce vor apărea. Câteva
din aceste
noi firme se vor dezvolta investiţiile străine directe şi / sau
ajutorului vestic.
În ultima parte a cestei decade, când majoritatea ţărilor vor trece
prin cea
mai grea perioadă a “recesiuni post-comuniste”, rate ridicate ale investiţiilor vor fi necesare în vederea
creşterii economiilor şi a accelerării modernizării. În mod evident,
resursele
necesare pot preveni fie din investiţiile interne fie din investiţiile
străine
directe şi ajutoare . Din păcate, numai câteva ţări au atras un volum
semnificativ al investiţiilor străine.
În majoritatea regiunii, totuşi condiţiile
pentru investiţiile străine directe nu au apărut a fi
atractive datorită a numeroase motive.
Astfel, probleme de care se loveau
investitorii străini includeau:
1)
instabilitatea politică câteodată combinată
cu
ostilitate sau suspiciuni privind investiţiile directe;
2)
datoprie externă ridicată;
3)
drepturi de proprietate, reguli privind
taxele,
reglementări legate de profit şi dividentele firmelor neclare;
4)
o infrastructură săracă şi în special
transporturile şi
comunicaţiile;
5)
imposibilitatea guvernului de a crea un
mediu stabil
pentru firmele străine. Mai mult decât atât, firmele străine puteau
crea o
serie de probleme pentru guverne prin concesiile speciale de protejare
a
propriilor profituri precum şi deteriorării intrării unor potenţiali
competitori.
În
sfârşit, cea mai mare parte a modelelor de
echilibru general existente
rezervă un tratament puţin satisfăcător
legat de sectorul extern, şi în particular fluxurilor
schimburilor nete.
Într-adevăr în prima generaţie de modele tratarea sectorului extern era
foarte
simplă incorporând doar relaţiile necesare modelului. Valoarea
exporturilor era
în mod necesar egală cu cea a importurilor şi elasticitatea preţurilor
exporturilor şi importurilor era constantă şi egală cu unitatea.
Această
modalitate de tratare a lucrurilor este una foarte simplistă şi
acceptabilă în
cadrul aplicaţiilor în care sectorul extern nu joacă un rol esenţial.
Pe măsura
ce modelele de echilibru general au devenit din ce în ce mai complexe
apărea
necesitatea dezvoltării modului de includere a acestui sector. În
cadrul
versiunilor recente a unor dintre modele, schimburile internaţionale se
bazează
pe mai suple privind elasticitatea preţurilor importurilor şi a
exporturilor,
prive din perspectiva curbei ofertei. Şi incorporând o rată de schimb
endogenă.
În cazul unor „ţări mici” se utilizează adesea ipotezele ce
caracterizează „o
economie deschisă de dimensiuni mici”, adică preţul importurilor este
determinat pe piaţa mondială iar cel al exporturilor de costurile de
producţie
la scara naţională dar cu o elasticitate a preţurilor cererii de
exporturi
foarte ridicată. Paralel s-a încercat întroducerea în cadrul acestor
modele şi
a mişcării capitalului- în mod obişnuit sub forma cumpărării de capital
fizic
de către persoane nerezidente.
Orientările
actuale privind modelarea
comerţului exterior. Importante
studii au realizat în ultimul timp în vederea extinderii câmpului de
aplicare
al modelelor de echilibru general, înlăturarea punctelor slabe ale
acestora.
Cea mai mare parte a economiştilor recunosc utilitatea acestei abordări.
În
studiile recent realizate, o atenţie
deosebită este acordarea blocurilor mai complexe reprezentând piaţa
activelor în cadrul echilibrului
general. În primele modele, singurul activ luat în considerare era capitalul
fizic, deci nu se făcea referire la activele financiare şi astfel nu se lua în considerare problema
modelării alegerii de portofoliu.. Modelele recente pun un accent
deosebit
pe piaţa activelor şi asta din două motive: fie a studia probleme legate de intermedierele financiare, fie în
vederea incorporării anumitor costuri de ajustare înnanaliza unor
anumitor
decizii de politică economică.
Posibilitatea incorporării activelor financiare în cadrul
modelelor de
echilibru general reprezintă un progres deosebit deoarece permite
analizarea
măsurilor de politică economică în condiţii mult mai realiste,
permiţând
anumitor agenţi economici să împrumute şi să primească bani. Această
evoluţie
este în mod particular interesantă pentru tratarea problemelor legate
de deficitul
public şi finanţarea acestuia.
Alt
domeniu important pentru munca de
cercetare şi aplicare, îl constituie reprezentarea prin structuri
coerente a
pieţelor care se îndepărtează de concurenţa obişnuită, în vederea
permiterii analizei unor numeroase
întrebări
esenţioale. În mod tradiţional, modelele de echilibru general, ca de
altfel şi
teoria lui, se bazează pe paradigma concurenţei perfecte, preţurile
fiind
determinate datorită jocului forţelor pieţei şi nici un agent economic
nu
exercită o influenţă asupra acestora. În acest caz nu intervine nici o
economie
de scară şi nici nu există produse diferenţiabile în modelarea
activităţii
industriale. În cazul marei majorităţi a aplicaţiilor, ipoteza
concurenţei
perfecte este una rezonabilă.
In
alte cazuri – si in particular pentru
recentele aplicatii realizate – apare evident ca o parte esentiala a
problemelor studiate rezulta din diferenta de situatia concurentei
perfecte. Cu privire la acest aspect
se pot mentiona
doua domenii particulare: liberalizarea schimburilor si politicile
industriale. Primele aplicatii ale modelelor de echilibru general
referitoare la liberalizarea schimburilor comerciale au obtinut ca
rezultat
doar un castig foarte scazut al acestora. Studii insa mult mai recente
, care
se bazeaza pe ipoteza unei posibile economii de scara la nivelul
productiei
precum si pe existenta in cadrul industriei a unei concurente de tip
monopolist, fundamentata pe produse diferentiabile, arata ca nivelul
castigurilor obtinute ca urmare a
liberalizarii schimburilor sunt mult mai importante decat fusese
estimate la
inceput. Aceasta abordare corespunde cu rezultatele obtinute recent cu
ajutorul
modelelor de echilibru general privind teoria schimburilor care a antrenat in acest fel o reviziune
esentiala a opiniilor existente legate de avantajele schimburilor si a
fluxurilor comerciale. In vederea explicarii schimburilor
internationale,
lucrarile pun accentul pe cresterea economiilor de scara si al
caracterului
imperfect al concurentei. Pornind de la observatia potrivit careia marea
majoritate a schimburilor se efectueaza intre tarile industrializate cu
dotari
asemanatoare privind factorii de productie, aceasta noua teorie a
schimburilor doreste ca avantajul comparativ din teoria clasica, bazat
pe
diferenta existenta intre disponibilul de resurse, nu permite
explicarea
acestui tip de schimburi internationale.
În schimb,
ea propune o explivaţie fondată pe existenţa importantelor economii de
scară-
uneori externă întreprinderii dar internă industriei- în vederea
justificării diferenţelor
de productivitate care stau la baza avantajului comparativ. În
plus, dacă
piaţa este de tip monopilist, deci dacă există produse diferenţiabile,
se pot
explica, de asemenea, schimburile intra-industriale, într-adevăr, nu
este rar
în comerţul internaţional ca bunuri
similare, prosuse de acelaşi sector de activitate, să fie simultan
exportate şi
importate de aceeaşi ţară, care practic intră în contradicţie cu
ipotezele
specializării reţinută de teoria clasică a schimburilor internaţionale.
Existenţa produselor diferenţiabile- ca de ex., faptul că consumatorii
nu
apreciază în acelaşi fel maşinile de origine germană cu cele de origine
franceză- ataşate economiilor de scară ajung pentru explicarea
schimburilor
intra-industiale.
Luarea în
considerare a acestor aspecte diferite în cadrul modelelor de echilibru
general
a condus la obţinerea unor rezultate promiţătoare. Într-adevăr,
schimburile pot
suferi modificări importante dacă permit creşterea producţiei în
ipoteza
existenţei economiilor de scară. În plus, aceste modificări pot fi
benefice
pentru toţi factorii de producţie şi nu numai pentru aceia care sunt
abundenţi
– în detrimentul celor care sunt rari – cum susţine teoria clasică a
schimburilor internaţionale.
În mod
asemănător,
în domeniul politicilor industrile, o atenţie deosebită a fost acordată
politicii de preţuri în cazul existenţei unui monopol natural,
adică în
sectoareleîn care economiile de scară sunt importante şi care cuprind
unsingur
producător. Alegerea tipului de politică a preţurilor impus acestui tip
de
industrie implică prebleme foarte complexe legate de determinarea unui
optim de
ordinul doi: pe de o parte este de dorit ca preţurile să fie funcţie de
costuri
marginale, de unde rezultă necesitatea existenţei unei subvenţii din
partea
administraţiei publice, iar pe de altă parte, utilizarea fondurilor
publice şi
deci existenţa unei surse de ineficienţă, deoarece în practică este
imposibil
să se procure venituri din impozite fără să se genereze
în acest fel o serie de distorsiuni.
Principala dificultate de care se loveşte aceată nouă abordare este
aceea că
orice extensie a monedei de echilibru general trebuie să se bazeze pe
fundamente teoretice foarte solide.
|