1
REGULI
DE
EVALUARE A TERENURILOR
ŞI A MIJLOACELOR
FIXE
-
ACTIVE CORPORALE -
REGULI GENERALE DE
EVALUARE
Standardele
Contabile Europene sunt elaborate de Uniunea Europeană, fiind
re-glementate
prin Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene, cu
modificările şI
completările ulterioare, care cuprinde normele privind întocmirea şi
prezentarea conturi- lor anuale, Directiva a VII-a care reglementează
conturile
consolidate întocmite de grupul de intreprinderi mici şi mijlocii şi
Directiva
a VIII-a privind profesia liberă contabilă orientată spre auditarea
conturilor
anuale.
Standardele
contabile internaţionale sunt elaborate de I.A.S.C. (International
Accounting
Standards Commitee - Comitetul de Standarde Internationale de
Contabilitate) şi
constau din:
-
furnizarea de reguli contabile general valabile, acceptate în
toate
ţările lumii, capabile să armonizeze standardele practicate în diverse
ţări.
-
asigurarea aceleaşi baze pentru
elaborarea rapoartelor financiare astfel încât investitorii şi
creditorii să
poată analiza comparativ diverse oportunităţi de investiţii.
-
sfera de aplicare a I.A.S. se circumscrie numai la elementele
esenţiale
şi la data specificată în textul standardului, cu excepţia celor care
se aplică
retroactiv.
Problemele
de
valoare şi implicit de evaluare în contabilitate nu pot fi discutate
decât în
relaţie cu principiile
contabile fundamentale. În acest sens pot fi reţinute următoarele
principii :
1) Principiul costului istoric,
care impune înregistrarea în contabilitate a activelor şi pasivelor la
costul
de origine (intrare)
consemnat în documente justificative. Cu acest
cost figurează în contabilitate de la intrare până la ieşire, el putând
fi
modificat numai prin reevaluare.
Opţiunea
pentru costul
istoric se întemeiază pe faptul că este singurul cost evidenţiat în
documente,
deci are un caracter verificabil şi o determinare obiectivă.
Costul
istoric
reflectă valoarea reală a elementelor patrimoniale la intrarea lor în
unitate.
Ulterior poate să apară efectul de desincronizare între evaluarea la
intrare a
elementelor patrimoniale bazate pe costul istoric şi evaluarea la
ieşire
întemeiată pe valoarea actuală, putând avea loc o creştere fără bază a
rezultatului, ca urmare a variaţiei între cele două momente: intrare şi
ieşire.
Creşterea de rezultat intră în caruselul impozitării şi distribuţiei
profitului
sub formă de dividente cu implicaţii directe asupra decapitalizării
societăţii
comerciale.
Un
asemenea
efect a impus utilizarea (pentru
evaluarea contabilă) a unor mecanisme în măsură să diminueze, dacă este
posibil
până la anulare, distorsiunea proprie principiului costului istoric.
Astfel,
menţinând costul istoric ca bază de evaluare s-au căutat corective
mergând până
la contabilizarea variaţiilor de preţuri şi retratarea situaţiilor
financiare
în economiile hiperinflaţioniste.
2) Principiul Stabilităţii
Unităţii Monetare, care are în vedere că unitatea monetară este
considerată
constantă şi nu se procedează decât în mod excepţional la reevaluări.
În plan
teoretic s-au făcut eforturi în căutarea unei unităţi de măsură care să
fie
realmente stabilă şi care să se poată substitui etalonului monetar. Din
nefericire nu s-a găsit un asemenea etalon, şi în consecinţă, unitatea
de
măsură rămâne tot cea monetară. De asemenea, în condiţiile unei
economii
hiperinflaţioniste, conturile anuale privind situaţia patrimoniului şi
rezultatul exerciţiului pot fi ajustate cu efectele inflaţiei.
3) Principiul Prudenţei, care
constă în aprecierea cu precauţie sau rezonabil a activelor şi
pasivelor,
cheltuielilor şi veniturilor, pentru a evita supraevaluarea
rezultatului.
Potrivit principiului prudenţei nu este admisă supraevaluarea
elementelor de
pasiv şi a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de activ şi
a
cheltuielilor, ţinând cont de deprecierile, riscurile şi pierderile
posibile
generate de desfăşurarea activităţii exerciţiului curent sau anterior.
Aplicarea
principiului prudenţei se regăseşte în următoarele mecanisme contabile:
a)
la
închiderea
exerciţiului se contabilizează datoriile şi pierderile probabile şi nu
se
înregistrează activele şi profitul probabil;
b)
doar
beneficiile
realizate la închiderea exerciţiului pot fi înscrise în bilanţ;
c)
trebuie
ţinut cont
de toate riscurile previzibile şi eventualele pierderi care au luat
naştere în
cadrul exerciţiului sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar
dacă aceste
riscuri sau pierderi nu sunt cunoscute decât între data închiderii
bilanţului
şi data la care el este întocmit;
d)
trebuie să
se ţină
cont de deprecierile activelor, indiferent dacă exerciţiul se soldează
cu
pierdere.
În
consecinţă,
minusurile constatate între valoarea de inventar (mai
mică) şi va-
loarea de
intrare sunt contabilizate
prin amortizare, în caz de depreciere ireversibilă sau prin
constituirea de provizioane,
dacă deprecierea este reversibilă.
e)
delimitarea
cât
mai exactă a costului produsului sau costurilor perioadei (în ultima
structură
se cuprind toate cheltuielile angajate care nu pot fi nici imobilizate,
nici
stocate, nici repartizate pe mai multe exerciţii şi deci repartizate
direct
asupra rezultatului exerciţiului, ca de exemplu cheltuielile de
administraţie,
cheltuielile de distribuţie şi costurile subactivităţii).
O asemenea
analiză
s-a concretizat în adoptarea formulei “cost de producţie parţial”
pentru
evaluarea bunurilor obţinute din producţia proprie.
Acest cost
este
compus din costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor
consumate,
celelalte cheltuieli de producţie directe precum şi cota cheltuielilor
indirecte de producţie determinate raţional ca fiind legate de
fabricarea
produselor. În costul de producţie pot fi incluse şi dobânzile la
creditele
bancare contractate pentru producţia cu ciclu lung de fabricaţie,
aferente
perioadei.
La o
analiză mai
atentă se apreciază că principiul prudenţei tratează în mod
discriminatoriu
evaluarea activelor. Potrivit acestui principiu se contabilizează numai
minusurile, calculate ca o diferenţă de preţ între valoarea de inventar
(actuală)
şi costul istoric, nu şi plusvalorile. Neînregistrarea plusvalorilor
generează
rezerve latente sau oculte.
Partizanii
acestui
principiu spun că întotdeauna determinarea profitului este aleatoare şi
în
consecinţă este mai bine pentru intreprindere a se declara profit minim
nu atât
pentru sarcina fiscală cât pentru a evita distribuirea dividentelor
fictive şi
a nu crea o imagine prea optimistă asupra rezultatelor.
În teoria
şi
practica contabilă s-au conturat următoarele criterii de evaluare a
fluxurilor
şi stocurilor de active şi pasive, cheltuieli-venituri:
-
Valoarea de utilitate sau valoarea reală (justă), în engleză “fair value”. Consideră că
valoarea trebuie să reprezinte costul ori sacrificiul consimţit
pentru a
aduce bunul
respectiv în patrimoniu sau ceea ce ar aduce bunul respectiv
dacă l-am
utiliza în
intreprindere sau l-am vinde pe piaţă.
Valoarea
reală
este valoarea pe care un potenţial cumpărător acceptă să o
plătească pentru achiziţionarea bunul respectiv, în starea care
se află.
În
reglementările
contabile din România valoarea reală (justă sau corectă) este
valoarea la care poate fi tranzacţionat un act, sau decontată o
datorie de bunăvoie,
între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei
tranzacţii
unde preţul este
determinat obiectiv.
-
Valoarea de piaţă folosită în cadrul tranzacţiilor directe
reprezintă
preţul care poate fi
obţinut pe o piaţă activă caracterizată prin:
a)
activele
de pe
piaţă sunt relativ omogene.
b)
sunt
cantităţi
suficiente aşa încât oricând se pot găsi potenţiali vânzători sau
cumpărători.
c)
preţurile
sunt
disponibile pentru a fi cunoscute de public.
În afară de categoria de valori prezentată mai sus, se mai
utilizează şi
altele:
1.
Valoarea
actualizată ca formă de evaluare a valorii viitoarelor fluxuri nete de
numerar.
2.
Valoare de
înregistrare contabilă (valoarea
la care un activ este inclus un bilanţ)
după scăderea amortizării şi a
pierderilor
acumulate din depreciere.
3.
Valoarea
realizabilă sau de decontare a unei datorii care este o valoare
neactualizată în numerar sau echivalente de numerar aşteptate a
fi
plătite pentru a
achita datoria.
4.
Valoare
realizabilă netă reprezentând preţul de vânzare estimat ce ar putea fi
obţinut în prezent mai puţin costurile estimate pentru
finalizarea
bunului.
5.
Valoarea
reziduală
este valoarea netă pe care intreprinderea se aşteaptă să o
obţină pentru un activ la sfârşitul
duratei
utile de viaţă, după scăderea costurilor de
cedare.
6.
Valoarea
ajustată
este valoarea diminuată a activelor care s-au depreciat.
- Timpul. Vizează momentul plasării evaluării în
trecut, prezent sau viitor. Evaluarea în
contabilitate se face la timpul prezent, dar obiectul evaluării
îl
constituie activele,
pasivele, cheltuielile şi veniturile care au intrat la costul
istoric.
La bazele
de
evaluare prezentate mai sus se mai adaugă şi valoarea de intreprin-
dere sau
de privare. Aceasta este o
combinaţie a valorii de înlocuire cu valoarea actualizată şi a valorii
de
realizare.
Ea
reprezintă preţul pe care un conducător de intreprindere avizat şi
prudent ar
consimţi să-l plătească pentru a dobândi bunul respectiv sau pierderea
maximă
pe care ar accepta-o intreprinderea dacă ar fi privată de bunul
respectiv.
Concluzionând,
nicio bază de evaluare nu are o aplicabilitate generală şi nu este
satisfăcătoare în mod absolut, ridicând problema opţiunii în acest sens.
Normele
contabile europene s-au orientat spre costul istoric fără a exclude
combinarea
lui cu alte metode de evaluare.
În acest scop, situaţiile financiare sunt întocmite
conform modelului contabil bazat pe costul istoric recuperabil şi pe
conceptul
de menţinere a capitalului financiar sau fizic.
Elementele prezentate în situaţiile financiare se
evaluează la intrare, la inventar, evaluarea la bilanţ şi evaluarea la
ieşirea
din intreprindere.
La intrarea în entitate bunurile se
evaluează şi se înregistrează la valoarea de intrare care este:
a)
Cost de
achiziţie – pentru
bunurile procurate cu titlu
oneros.
b)
Cost de
producţie – pentru
bunurile produse în entitate.
c)
Valoare de
aport stabilită prin evaluare – pentru
bunurile
aduse ca aport la capitalul social.
d)
La valoare
justă – pentru
bunurile obţinute cu titlu
gratuit.
În
cazurile
menţionate la punctul (c) şi (d) valoarea de aport, respectiv cea
justă,
se
substituie costului de achiziţie.
Costul de achiziţie cuprinde preţul de
cumpărare, taxe de import şi alte taxe, cheltuieli de transport,
manipulare şi
alte cheltuieli care pot fi atribuite direct achiziţiei bunurilor
respective.
Reducerile comerciale acordate de furnizor nu fac parte din costul de
achiziţie.
Costul de producţie al unui bun
reprezintă costul de achiziţie a materiilor prime şi materialelor
consumabile
şi cheltuielile de producţie direct atribuite bunului.
În
costul de producţie poate fi inclusă o
proporţie rezonabilă din cheltuielile care sunt atribuite bunului în
măsura în
care acestea sunt legate de perioada de producţie.
În
costul stocurilor nu se include ci sunt recunoscute ca şi cheltuieli
ale
perioadei:
1.
Pierderi
de
materiale, manoperă sau alte costuri de producţie peste normele admise;
2.
Cheltuieli
de
depozitare, cu excepţia cazurilor în care acestea sunt necesare în
procesul de
producţie;
3.
Cheltuieli
de
administraţie, care nu participă la aducerea stocurilor în forma şi
locul
final;
4.
Costuri de
desfacere.
Dobânzile
bancare
la capital împrumutat pentru producţia cu ciclu lung de fabricaţie sunt
incluse
în costurile de producţie.
Evaluarea
la inventariere se
întemeiază pe
valoarea actuală care capătă statutul de valoare de inventar şi
operează la
evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii lor.
Valoarea
actuală
este stabilită în funcţie de utilitatea bunului în unitate şi de preţul
pieţei.
Pentru
estimarea
unei asemenea valori se utilizează referinţele şi tehnicile cele mai
adecvate
cum ar fi: preţuri
de piaţă, bareme, mercuriale, indici specifici
de preţuri.
Necesitatea
evaluării elementelor patrimoniale la valoarea de inventar, porneşte de
la
realitatea potrivit căreia valoarea de intrare are numai o valoare
istorică.
Orice
modificare
intervenită după intrarea bunului tinde să facă costul de intrare
înşelător în
luarea deciziei.
1
Evaluarea
la bilanţ. La
închiderea
exerciţiului financiar elementele de activ şi de pasiv se evaluează la
valoarea
de intrare pusă de acord cu rezultatele inventarierii. În aceste
condiţii,
pentru elementele de activ diferenţele constatate în plus între
valoarea de
inventar şi valoarea contabilă nu se înregistrează în contabilitate,
acestea
menţinându-se la valoarea de intrare. Diferenţele constatate în minus
se înregistrează
pe seama cheltuielilor prin intermediul amortizărilor în cazul
activelor
amortizabile şi pe calea provizioanelor pentru deprecieri în cazul
activelor
neamortizabile. Se apreciază că activele rămân mai departe înregistrate
la
valoarea contabilă sau de intrare.
Pentru
elementele
de pasiv diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi
valoarea
contabilă nu se înregistrează în contabilitate, aceste elemente se
menţin la
valoarea de intrare. Diferenţele constatate în plus se înregistrează în
contabilitate pe seama elementelor corespunzătoare de datorii.
Pentru
politicile
contabile trebuie reţinută şi regula potrivit căreia metodele de
evaluare
adoptate de entitate trebuie să fie aceleaşi în tot cursul exerciţiului
precum
şi de la un exerciţiu la altul.
În cazuri
justificate entitatea poate schimba metodele de evaluare, făcând în
acest sens
menţiuni în notele anexe bilanţului, cu prezentarea influenţei asupra
situaţiei
patrimoniale şi financiare, precum şi asupra rezultatului exerciţiului.
Evaluarea
la ieşirea din patrimoniu sau la darea în
consum : bunurile
se evaluează şi se scad din patrimoniu la
valoarea lor contabilă sau de intrare. Dacă nu există posibilita-tea
identificării valorilor de intrare, evaluarea la ieşire se poate face
la cost mediu
ponderat, decizia aparţinând agentului economic, criteriul de alegere
fiind
relevanţa şi evaluarea credibilă.
EVALUAREA
IMOBILIZĂRILOR CORPORALE
Imobilizările
corporale reprezintă active care sunt deţinute de entitate pentru a fi
utilizate în producţia de bunuri sau prestare de servicii, pentru
închirierea
terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative şi sunt
utilizate
pe parcursul unei perioade mai mari de un an.
Imobilizările
corporale cuprind: terenuri, construcţii, instalaţii tehnice şi maşini,
alte
instalaţii, utilaje, mobilier şi birotică, avansuri si imobilizări
corporale în
curs de execuţie.
Imobilizările
corporale deţinute în baza unui contract de leasing, se evidenţiază în
contabilitate în funcţie de natura contractului de leasing.
În
contabilitatea
terenurilor şi mijloacelor fixe se utilizează standardul IAS16-
Imobilizări
Corporale. Obiectivul standardului este descrierea tratamnetului
contabil
pentru imobilizări corporale astfel încât utilizatorii situaţiilor
financiare să
poată discerne cu privire la informaţiile despre investiţia entităţii
în
imobilizări corporale şi la modificările din aceste investiţii.
Acest
standard
trebuie aplicat în contabilizarea imobilizărilor corporale execeptând
cazul
când un alt standard prevede sau permite o abordare diferită.
Exemplu
IAS22
-Combinări de intreprinderi- permite ca terenurile şi mijloacele fixe
achiziţionate dintr-o combinare de intreprinderi să fie evaluate
iniţial la
valoarea justă, chiar dacă aceasta este superioară costului.
Standardul IAS25 -Contabilitatea investiţiilor financiare-
permite
tratamentul inves-titorilor în bunuri imobiliare ca mijloace fixe în
conformitate cu IAS 16, sau ca investiţie pe termen lung.
Terenurile şi mijloacele fixe sunt recunoscute ca active dacă
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
-
este
posibilă generarea de beneficii economice viitoare
către entitate;
-
costul
activului poate fi evaluat credibil.
Elementele individuale din codul terenurilor şi al mijloacelor
fixe se
identifică utilizând raţionamentul profesional în funcţie de specificul
intreprinderii.
Majoritatea
pieselor de schimb şi al echipamentelor de service sunt înregistrate de
regulă
ca stocuri şi sunt recunoscute ca şi cheltuieli pe măsură ce sunt
consumate.
Atunci
când intreprinderea se aşteaptă să folosească piesele de schimb şi
echipamentele pe mai multe exerciţii, acestea se pot încadra în
categoria
terenurilor şi a mijloacelor fixe.
Sunt
considerate mijloace fixe şi acele piese de schimb sau echipamente de
serie
care se folosesc neregulat, dar în legătură cu alte mijloace fixe şi
care se
amortizează pe o perioadă ce nu depăşeşte durata de viaţă utilă a
mijlocului
fix.
Dacă
părţile componente ale unui activ au durate de viaţă diferite sau aduc
beneficii societăţii în mod diferit, acestea se contabilizează separat,
utilizând rate de amortizare diferite.
Exemplu :
O intreprindere
care produce
ciocolată, achiziţioneazâ o linie tehnologică care conţine printre
altele şi
matriţa în care se toarnă ciocolata. Deoarece matriţa are o durată de
utilizare
mai mică decât utilajul şi se poate uza mai repede moral din cauza
cerinţelor
pieţei, aceste matriţe se contabilizează ca activ separat.
Evaluarea
la intrare a elementelor de terenuri şi mijloace fixe are în vedere
componenta
costului. Costul unui asemenea element este format din preţul de
cumpărare,
taxe vamale, alte taxe nerecuperabile şi toate celelalte cheltuieli
legate
direct de punerea în funcţiune a activului.
Exemple de
costuri
direct atribuite:
-
costul de
amenajare al amplasamentului;
-
costuri de
iniţiale de livrare şi manipulare;
-
costuri de
montaj;
-
costurile
personalului de specialitate;
-
costuri
estimate pentru demontarea şi montarea activului.
A se vedea
Aplicaţia nr.1 şi 2.
În cazul
schimbului total sau parţial al unui activ cu un alt activ de aceaşi
natură,
acesta va
fi contabilizat ca o
achiziţie şi cedare de active, eventualele câştiguri sau pierderi fiind
recunoscute în contul de profit şi pierdere (datorită faptului că
legislaţia
naţională nu permite schimbul de active ca atare).
Cheltuielile
ulterioare aferente unui element de natura mijloacelor fixe care a fost
deja
recunoscut trebuie adăugate
valorii contabile a activului numai atunci când se estimează că
intreprinderea
va obţine beneficii economice suplimentare faţă de performanţele
iniţiale.
Toate celelalte cheltuieli ulterioare trebuie recunoscute drept
cheltuieli în
perioada în care au fost efectuate.
A se
vedea Aplicaţia nr.3.
EVALUAREA
ACTIVELOR CORPORALE
Activele corporale cuprind terenuri şi
construcţii,
instalaţii tehnice şi maşini, alte instalaţii şi mobilier, avansuri şi
imobilizări corporale în curs de execuţie.
Valoarea
justă a
terenurilor şi clădirilor este, de obicei, valoarea lor de piaţă.
Această
valoare este determinată pe baza unei evaluări efectuate de regulă de
evaluatori autorizaţi. Atunci când nu este posibil a identifica
valoarea de
piaţă din cauză că acel gen de activ este puţin tranzacţionat pe piaţă,
atunci
este evaluat la costul de achiziţie sau de producţie, mai puţin
amortizarea
corespunzătoare.
Reevaluările
sunt
de regulă anuale. Dacă valoarea justă nu suferă modificări
semnificative, se
pot face reevaluări şi la 3-5 ani.
La data
reevaluării, amortizarea cumulată este:
-
fie
eliminată din valoarea contabilă brută a activului,
iar valoarea netă este recalculată la valoarea reevaluată a activului;
-
fie
recalculată proporţional cu schimbarea în valoarea
contabilă brută a activului. Metoda este folosită în cazul în care
activul este
reevaluat cu ajutorul indicilor.
Elementele
dintr-o
clasă de imobilizări se reevaluează simultan.
Dacă
rezultatul
reevaluării este o creştere faţă de valoarea contabilă netă, atunci
aceasta se
tratează ca:
-
o
creştere a rezervei din reevaluare;
-
un venit
care să compenseze cheltuielile cu o descreştere
recunoscută anterior.
Orice
valoare
realizată ca surplus din reevaluare se transferă direct în rezultatul
reportat
şi nu se recunoaşte în contul
de profit şi pierdere.
Dacă
rezultatul
reevaluării este o descreştere a valorii contabile nete, atunci
aceasta se
tratează ca:
-
o
cheltuială cu întreaga valoare a deprecierii, dacă în
rezerva din reevaluare nu este înregistrată o sumă referitoare la acel
activ;
-
o scădere
a rezervei din reevaluare.
EVALUAREA ULTERIOARĂ RECUNOAŞTERII
INIŢIALE
Ulterior
recunoaşterii iniţiale ca activ o imobilizare corporală trebuie
prezentată la
valoarea reevaluată, care reprezintă valoarea justă din momentul
reevaluării,
mai puţin orice amortizare anuală cumulată aferentă şi orice pierderi
ulterioare cumulate din depreciere.
AMORTIZAREA
ACTIVELOR
CORPORALE
Valoarea
amortizabilă a unui element de imobilizări corporale trebuie alocată în
mod
sistemic pe toată durata de viaţă utilă a activului, iar valoarea
corespunzătoare fiecărei perioade trebuie recunoscută ca o cheltuială a
perioadei.
Metode
de amortizare utilizate:
-
liniară
-
degresivă
-
accelerată
Durata de
viaţă a
unui activ corporal trebuie revizuită periodic, la fel şi metoda de
amortizare
aplicată.
CASAREA ŞI CEDAREA
Un element al imobilizărilor corporale trebuie eliminat din bilanţ
atunci
când nici un
beneficiu
viitor nu se aşteaptă din
cedarea sau casarea acestuia.
Câştigurile
sau pierderile de pe urma cedării sunt egale cu încasările nete
estimate din
vânzare, din care se deduce valoarea contabilă netă a activului. Ele se
recunosc ca venit sau cheltuială în contul de profit sau pierdere.
A se
vedea Aplicaţia nr.4.
PREZENTAREA
INFORMAŢIILOR
O
intreprindere
trebuie să prezinte în situaţiile financiare următoarele informaţii:
-
bazele de
evaluare folosite în determinarea valorii
contabile brute;
-
metodele
de amortizare;
-
durata de viaţă utilă
şi ratele de amortizare
folosite;
-
politicile
contabile privind costurile
estimate de restaurare a amplasamentelor;
-
existenţa
activelor gajate sau închiriate;
-
valoarea
cheltuielilor cu imobilizările
corporale;
-
informaţii
privind reevaluari;
-
valoarea mijloacelor fixe aflate în
conservare;
-
valoarea contabilă brută a
activelor integral amortizate
şi care sunt folosite în continuare.
|