1
Managementul
în ITALIA
După
cel de-al doilea război
mondial, Italia, ca unul dintre membrii grupului G7,
a devenit una
dintre ţările puternic industrializate ale lumii. Ea prezintă însă
unele
particularităţi faţă de celelalte ţări europene dezvoltate, care au
influenţat şi
managementul de la nivelul firmelor italiene.
Chiar
după unificarea
Italiei într-un stat independent, există încă o serie de diferenţe
în interiorul
acesteia care au influenţat şi influenţează cultura afacerilor. Astfel, contrastul dintre
nord şi sud din punct de vedere
economic şi cultural, persistenţa unui mare sector public industrial pe
lângă
întreprinderile private,
influenţa
multinaţionalelor asupra domeniului economic sau numărul relativ mare de întreprinderi mici şi
mijlocii
sunt particularităţi care creează o anumită specificitate managementului
italian.
Până
în 1960 societatea italiană era
predominant agricolă, dar după procesul
de industrializare mulţi
dintre agricultori au devenit mici întreprinzători, care
însă şi-au păstrat vechile atitudini de a se baza pe propriile forţe
şi de flexibilitate.
Apoi, perioada de ocupaţie din
partea unor puteri străine a condus la
creşterea
incertitudinii şi la o neîncredere în instituţiile statului,
ceea ce
a făcut ca
mulţi italieni să se orienteze către familie ca
singurul refugiu pentru securitate.
Aşa se explică faptul că
managerii italieni îşi văd organizaţiile lor ca "familii"
în
care autoritatea este structurată după acest model.
Din perspectiva rezultatelor, conducerea
firmelor
se caracterizează prin eficienţă, în sensul că se acordă întotdeauna
importanţă profitului, iar în cazul apariţiei unor pierderi se
iau
imediat măsuri de redresare pe termen scurt.
Tipuri
de companii în contextul
italian
În
contextul italian funcţionează trei mari categorii de firme: grupul
marilor
companii private,
între care Fiat, Pirelli şi Olivetti, companiile holding
proprietate
de stat,
cum sunt Alitalia, STET în telecomunicaţii, sau IIva
în oţel şi
un
mare număr de întreprinderi mici.
Cu
toate că în Italia sectorul
companiilor private acoperă o mare parte a sectorului economic, statul
rămâne
principalul utilizator al forţei de muncă prin faptul
că există un
mare număr de persoane care lucrează în domeniul administraţiei
publice, în domeniul educaţiei, în armată, dar şi în
sectorul industrial de stat.
Spre exemplu, în 1994
Institutul pentru Reconstrucţie Economică (IRI) cea mai mare
dintre
companiile holding de stat, utiliza aproximativ
350 000 de
angajaţi.
Micile
întreprinderi reprezintă în
Italia o pondere foarte mare, ca urmare a tradiţiei
de a dezvolta
mici afaceri
întâi în agricultură, apoi şi în domeniul serviciilor
şi chiar în activităţile industriale. În 1980 V.Castronovo,
într-o lucrare privind evoluţia industriei italiene, descria apariţia
şi
dezvoltarea sectorului micii industrii
şi contribuţia ei la
dezvoltarea economiei şi societăţii italiene ca un model
de dezvoltare economică. Această dezvoltare a întreprinderilor mici
s-a realizat în contextul reducerii personalului din marile
întreprinderi.
Micile întreprinderi
au ajuns să utilizeze mai mult de trei
milioane de angajaţi, în timp ce marite-întreprinderi
utilizează peste un
milion de salariaţi.
Diminuarea
numărului de
angajaţi în marile întreprinderi a determinat salariaţii să-şi găsească
alte
oportunităţi chiar mai slab plătite. Chiar marile întreprinderi
s-au orientat înspre contractarea unor activităţi care nu
necesitau un
înalt grad de calificare cu
micile întreprinderi în care se puteau realiza la costuri
mult, mai reduse decât în cadrul marilor întreprinderi. Benetton,
spre exemplu,
subcontractează aproximativ 80% din activităţile
necesare cu agenţi economici din afara firmei. Aceste mici
întreprinderi pot
plăti angajaţii mai puţin, deoarece
aceştia, în general, mai au
şi alte surse de venituri.
În
nordul Italiei există mari zone unde numărul întreprinderilor mici a crescut
foarte mult. Astfel, Veneţia este renumită pentru producţia de frigidere,
maşini
de spălat,
sau Emilia-Romagna se
poate spune că a devenit "Silicon Valley" a Italiei, cu un mare număr
de firme care produc microprocesoare sau noi
tehnologii.
Numeroşi specialişti recunosc
faptul că micile întreprinderi constituie
"motorul"
economiei italiene. Ele s-au dovedit foarte dinamice, adaptabile
şi flexibile.
Întreprinderile
mici reprezintă o componentă a unui întreg sistem, care cuprinde
un grup de întreprinderi dintr-o zonă geografică, specializate în
diferite domenii
ale unui proces de producţie. Aceste
companii cooperează, dar se şi confruntă
pentru a câştiga noi
comenzi şi noi beneficiari,
O
caracteristică a
întreprinderilor italiene, indiferent că sunt mari sau mici, constă în promovarea
relaţiilor de tip familial. Astfel de relaţii sunt
caracteristice
desigur întreprinderilor mici, dar marile întreprinderi sunt, în general,
în proprietatea unor familii care le-au creat şi care încă deţin majoritatea
acţiunilor şi care încă ocupă poziţii înalte în cadrul
acestora.
1
Particularităţi
ale managerilor italieni
Pentru
caracterizarea
managerilor italieni este necesar să se facă distincţia
între cei care acţionează în cadrul întreprinderilor proprietate de
stat
şi cei
care conduc întreprinderi proprietate privată. Managerii
din întreprinderile de stat au un comportament în acord cu
atitudinile şi
comportamentul oficialităţilor, fiind
în acord cu problemele de natură
politică. Mulţi dintre managerii din sectorul de
stat sunt apropiaţi de problemele politice, ei fiind adesea numiţi din
rândul Partidului Creştin
Democrat care a dominat scena
politică italiană de după război
până
în 1994. De multe ori însă managerii din acest sector sunt învinuiţi de
ineficientă managerială, din cauza ineficientei sectorului. Aceştia
susţin însă
că filosofia lor este
într-o oarecare
măsură diferită de cea prin care se urmăreşte cu orice scop profitul, ei fiind
influenţaţi de valorile creştine şi
socialiste, cum sunt
justiţia
socială, ajutorarea celor în nevoie etc.
Diferenţe
se manifestă şi între
managerii din cadrul companiilor private, în
sensul că în marile
întreprinderi ocuparea posturilor de manageri este rezervată
aproape
în exclusivitate celor cu studii superioare care deţin un titlu
de dottore sau ingegnere. În micile
întreprinderi problema ocupării
posturilor de manageri
este mai uşor
rezolvată din cauza prezenţei de obicei a familiei proprietare şi a sferei mai restrânse
din care se
poate face alegerea.
Un
studiu întreprins în
cadrul întreprinderilor italiene de către Milan's Bocconi
University în 1989 a scos în evidenţă faptul că 6,7% din totalul
forţei de muncă
erau manageri de nivel mediu, iar 2,7% din
totalul forţei de muncă erau manageri
de nivel superior. De
asemenea, 93% dintre managerii de nivel superior
şi 70% dintre
toţi managerii erau absolvenţi de studii superioare, dintre aceştia
trei pătrimi au urmat cursuri tehnice sau ştiinţifice. Media
de vârstă era de
48 de ani,
mulţi dintre managerii de nivel superior aveau o pregătire postuniversitară
în cele mai multe cazuri realizată în străinătate.
Pentru
a înţelege mai
bine funcţionarea întreprinderii italiene şi comportamentul
managerilor
din cadrul acesteia este necesar să se facă apel la tradiţiile
familiale
din contextul italian.
Astfel, conducătorul companiei deţine puterea
în ceea ce
priveşte luarea deciziilor, el practicând mai mult un stil de management
autocratic,
care însă nu derivă atât din
statutul formal dat de postul
pe care-l ocupă, cât mai ales
de personalitatea acestuia. Ca şi în cadrul unei familii, organizaţia
aşteaptă
din partea angajaţilor săi loialitate, iar ea, la rândul ei,
oferă
suport acestora chiar în afara locului de muncă. Chiar dacă procesul
decizional
este centralizat, decidenţii caută să se asigure că deciziile pe
care le iau sunt acceptate de către subordonaţi.
Preferinţa
pentru
relaţiile personale
se extinde şi în afara
organizaţiei, la
legăturile acesteia cu alte organizaţii. Există
percepţia că anumite criterii de natură formală, care derivă din
anumite
reglementări, contracte etc. au un rol secundar, primatul revenind înţelegerilor
mutuale, respectului dintre indivizi, acestea
fiind adevărate
condiţii pentru conducerea afacerilor.
Caracteristica
familială
a întreprinderilor italiene este într-o oarecare contradicţie
cu
individualismul managerilor italieni, care în unele situaţii poate conduce
la o serie de crize şi disensiuni în cadrul organizaţiei. Managerii
italieni sunt
mai eficienţi în a răspunde unor situaţii care
apar decât în a realiza o planificare
a
activităţilor pe care le conduc.
Această abilitate de a
răspunde rapid
situaţiilor neprevăzute face ca aceştia să
poată exploata diferite oportunităţi.
Referitor
la organizarea
structurală, managerii italieni preferă structura organizatorică funcţională, după care
urmează ca
pondere
structura divizională care în întreprinderile mari performante
se
regăseşte potrivit rezultatelor
cercetărilor
întreprinse de Universitatea Bocconi din Milano într-o proporţie
de
aproximativ 20%.
Planul
strategic în firmele italiene este un ideal. Dacă se constituie într-o
formă
scrisă este doar pentru a-l arăta unor posibili parteneri, deoarece, în
realitate, proprietarul respectiv managerul superior este cel care se
ocupă de
activitatea de planificare.
Managerii
nu folosesc prognozele sau previziunile şi, din acest motiv, se
concentrează pe
o planificare pe termen scurt în care fie să se fructifice o serie de
oportunităţi
legate de o creştere a veniturilor sau a cotei de piaţă, fie o nişă de
piaţă.
Una
dintre particularităţile din
domeniul resurselor umane din întreprinderile
italiene o reprezintă
predominanţa relaţiilor informale, care asigură
o flexibilitate maximă a procedurilor utilizate în acest
domeniu. Această particularitate
se explică şi prin tendinţa
italienilor spre particularism, evidenţiată
în 1993 de către F.Trompenaars.
De asemenea, managerii italieni îşi exprimă
vizibil emoţiile, trăirile, fac apel frecvent la comunicarea nonverbală
şi au
un mare respect al ierarhiilor.
Managementul
din
întreprinderile italiene a fost totuşi influenţat de modelul
de management din S.U.A.,
admiraţia pentru
rezultatele înregistrate de către
companiile americane este
vizibilă şi prin extinderea şcolilor de afaceri din Italia, precum şi
prin
faptul că un număr mare de manageri italieni sunt posesori ai
unei diplome
MBA.
|