Politici regionale si integrare europeana

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Majoritate ţărilor, inclusiv cele dezvoltate economic, se confruntă cu probleme regionale ÅŸi în consecinţă aplică politici de dezvoltare regională. Aceasta deoarece, anumite părÅ£i din teritoriile naÅ£ionale au fost neglijate, sau au cunoscut o anumită întîrziere în dezvoltarea generală, aÅŸa cum este cazul sudului Italiei, sau vestului Irlandei...

Politici de dezvoltare economică regională

            Dacă autoritatea publică centrală se poate implica în stabilizarea de ansamblu a economiei naţionale prin politici macroeconomice adegvate, autorităţile publice locale se pot implica în susţinerea dezvoltării economice regionale. Politicile de dezvoltare regională urmăresc realizeze o anumită echitate inter regională, în condiţii de eficienţă, prin eliminarea unor efecte secundare nedorite ale dezvoltării. Sprijinul regional adus prin aplicarea acestor politici este destinat creări unor condiţii favorabile pentru investiţiile private şi nu pot fi concepute ca o subvenţie permanentă. Obiectivul tradiţional al politicilor de dezvoltare regională îl constituie reducerea disparităţilor teritoriale, realizarea unui echilibru relativ între nivelurile de dezvoltare economică şi socială a diferitelor zone din teritoriul naţional.

            Obiectivele dezvoltării regionale sunt foarte diverse:

-          susţinere renovarii urbane şi rurale;

-          construirea sau îmbunătăţirea infrastructurii, încutajarea aportului de capital şi implementarea de noi obiective;

-          sprijinirea regiunilor aflate în declin industrial pentru reconversia pe traiectorii viabile;

-          accelerarea creşterii economice prin devierea unor cereri de resurse din zonele aglomerate spre zonele deficitare;

-          echilibrarea cererii şi ofertei de forţă de muncă între diferite zone.

Majoritate ţărilor, inclusiv cele dezvoltate economic, se confruntă cu probleme

regionale şi în consecinţă aplică politici de dezvoltare regională. Aceasta deoarece, anumite părţi din teritoriile naţionale au fost neglijate, sau au cunoscut o anumită întîrziere în dezvoltarea generală, aşa cum este cazul sudului Italiei, sau vestului Irlandei.

            Există deasemeni, regiuni în declin în raport cu restul ţării ca urmare a unor modificării ale condiţiilor economice. Pe de altă parte alte regiuni cunosc o creştere economică puternică datorită tendinţei de concentrare a unor activităţi economice de vîrf în anumite zone ale ţării.

            Atunci când aceste disparităţi au atins un nivel considerat inacceptabil, autorităţile publice au căutat, prin diferite mijloace, să neutralizeze atât cauzele cât şi efectele.

            Politicile adoptate au urmărit, în principal, adopterea unor măsurii în favoarea regiunilor aflate în dificultate.

            Pentru aplicarea acestor politici este necesar mai întâi, identificarea regiunilor confruntate cu probleme şi adoptarea unei serii de măsuri în domeniul cheltuielilor publice, al infrastructurii, al punerii în valoare a terenurilor, al urbanizării şi al dezvoltării economice în general.

            Principalele obiective ale politicilor regionale sunt:

-          dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor şi zonelor unei ţări;

-          ameliorarea cadrului de viată al locuitorilor (servicii pentru populaţie, habitat)

-          corelarea selectivă a planurilor de dezvoltare sectorială în cadrul planurilor de amenajare a teritoriului, în funcţie de impactul dezvoltării sectoriale asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei;

-          gestionarea resurselor locale şi protejarea mediului;

-          utilizarea raţională a terenurilor (în special a celor agricole şi forestiere).

Implementare politicilor de dezvoltare regională prin strategii specifice necesită utilizarea unor instrumente economice, juridice şi de altă natură.

            Principalul instrument al politicilor regionale este dat de volumul resurselor financiare care pot fi mobilizate pentru susţinere programelor de dezvoltare regională.

            Sursele de finanţare provin din taxe şi impozite locale, respectiv din transferuri de la bugetul central.

            În privinţa surselor locale se poate remarca faptul că susţinerea dezvoltării regionale doar prin acest tip de resurse înseamnă a intra într-un cerc vicios al dezechilibrelor regionale, întrucât zonele cu activitate economică intensă vor reuşi să colecteze mai multe resurse în raport cu zonele mai puţin dezvoltate şi prin urmare, vor cunoaşte o dezvoltare mai susţinută. Aceasta înseamnă că şansa zonelor mai puţin dezvoltate va depinde de posibilităţile acestora de a atrage investitori scordându-le diverse facilităţi. În plus, transferurile de la bugetul central sunt esenţiale pentru a crea condiţii favorabile de dezvoltare a activităţilor economice şi socilale din zonele mai puţin dezvoltate.

            Instrumentele politicii de dezvoltare regionale, aplicate în ţările cu rezultate notabile în domeniu, sunt derivate din instrumentele de politică macroeconomică şi pot fi definite în două mari categorii:

A.    intervenţii directe pentru localizarea şi dezvoltarea anumitor activităţi, sau pentru dotarea teritoriului cu anumite utilităţi:

-          participarea administraţiilor publice locale la dezvoltarea unor elemente de infrastructură economică şisocială;

-          participarea guvernului sau a administraţieiilor publice locale la constituirea capitalului social al unor noi întreprinderi.

B.     stimulente pentru dezvoltare:

-          acordarea unor stimulente financiare;

-          adoptarea unor măsuri de compensare în vederea diminuării unor costuri suplimentare generate de localizarea activităţilor într-un anumit spaţiu.

Principalele tipuri de stimulente financiare care pot stimula dezvoltarea regională sunt:

-          prime pentru investiţii;

-          subvenţii pentru investiţii;

-          acordarea unor împrumuturi în condiţii avantajoase;

-          acordarea unor facilităţi pentru achiziţionarea sau închirierea de tereniri;

-          acordarea unor facilităţi fiscale ( reduceri la impozite, sau chiar suspendarea plăţii impozitelor pe o anumită perioadă de timp);

-          adjudecarea unor segmente publice.

Reducerea disparităţilor regionale în domeniul producţiei, şomajului şi a veniturilor constituie un obiectiv politic major. Însă reducerea disparităţilor nu este principalul obiectiv al politicilor regionale.

            În studiile de specialitate se afirmă că timpurile în care creşterea economică mergea de la sine şi în care politica regională trebuia doar să orienteze această creştere sunt astăzi depăşite. Politica economică este chemată astăzi să promoveze creşterea economică în întreaga ţară prin încurajarea competitivităţii şi a capacităţii regiunilor de a se dezvolta prin ele însele.

            Se consideră că ar trbuii să se acorde un sens mai larg conceptului de disparităţi regionale, disparităţi care în accepţiunea actuală privesc numai nivelul producţiei, al veniturilor sau al şomajului. În prezent apar noi tipuri de dezechilibre, in special în ceea ce priveşte calitatea mediului, dotarea cu elemente de infrastructură, posibilităţile de educaţie, posibilităţile de capital, accesul la competiţie şi altele. Toate aceste elemente se referă la disparităţi în amonte, care afectează contextul în care operează întreprinderile şi autorităţile locale.

            În prezent se consideră că un alt obiectiv important al politicilor regionale îl constituie facilitarea ajustărilor structurale şi regionale.

            Mondializarea, rapiditatea progresului tehnologic şi schimbările geopolitice profunde sunt factori care antrenează dispariţia unor ramuri întregi de activitate economică, fenomen care, în cazurile fericite, este însoţit de apariţia unor noi ramuri economice.

            Chiar dacă de restructurare profită economia naţională în ansamblul ei, restructurarea poate să afecteze negativ anumite regiuni ale unei ţări.

            Această problemă este gravă mai ales pentru ţările din Europa centrală şi de est, unde amploarea ajustărilor structurale care se impun este incomparabil mai mare decât în ţările dezvoltate din Europa de vest.

Integrarea în Uniunea Europeană

            În urma celui de al doilea război mondial Europa suferise mari pierderi umane şi materiale. Se confrunta cu o criză politică, morală şi intelectuală, îşi pierduse prestigiul în lume, mai ales în raport cu S.U.A. care se afla într-o perioadă de prosperitate economică.

            Tot în această perioadă, Europa ajunsese divizată, în ciuda atâtor elemente comune la care europenii ţineau. Divergenţele între statele europene au contribuit la alunecarea Europei în Războiul rece, iar ca urmare a acestui război, mari puteri europene au ajuns pe loc secundar. Astfel se explică faptul că, pe de o parte endinţele spre unitatea europeană sunt impulsionate în primul rând din interiorul acestor state. Pe de altă parte, aceste impulsuri vin din profilierea comunismului dinspre rsărit şi din ameninţarea americană.

            Uniunea Europeană ar fi trebuit să fie cunoscută drept Comunităţile Europene. Ea a început sub forma a trei organizaţii distincte, dar totuşi înrudite între ele:

-          Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (European Coal And Steal Comunity sau ECSC/CECO);

-          Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom);

-          Comunitatea Economică Europeană (CEE numită şi Piaţa Comună).

În practică instituţiile şi politica acestora au devenit tot mai greu de distins, proces confirmat de amendamentele succesive aduse tratatului.

După război uni oameni politici au demonstrat că pentru a nu se mai repeta greşelile trecutului este nevoie de o solidaritate europeană care să nu fie în contradicţie cu solidaritatea naţională şi să nu dăuneze identităţii naţionale. Aşa dar , alături de identitatea naţională şi nu în contradicţie cu ea, apare identitatea europeană care va presupune o conştiinţă europeană. Ideologia naţională a secolului al-XIX-lea urmează a fi înlocuită cu ideologia integrării europene. Aceasta nu înseamnă respingerea valorii naţiunii ci asumarea unei realităţi că mai există şi alte valori comparabile ca importanţă.

Problema practică ce îşi aştepta soluţionarea prin integrarea europeană era una a armonizării intereselor statelor naţionale, a asigurării dezvoltării lor economice şi concomitenşa evitării conflictelor dintre ele.

În Europe integrată, patriotismul, adică dragostea faţă de propria ţară se menţine şi este însoţit mai accentuat de toleranţă şi de solidaritate cu alte ţări.

Noua construcţie a Europei unite a putut începe numai în Europa Occidentală şi numai după reconcilierea franco-germană. Ideea călăuzitoare a lui Jean Monnet, unul din oamenii politici ai timpului, în acest sens este că războiul dintre Franţa şi Germania nu trebuie niciodată să mai tulbute politica şi prosperitatea continentului.

            Demersul pentru integrarea europeană s-a făcut mai întâi în plan economic, unificarea politică obiectivul final.

            Pe fondul unei noi construcţii europene care s-a realizat în etape, democraţiile occidentale au parcurs mai multe stadii de dezvoltare.

            Până în anul 1950 s-a realizat refacerea economică postbelică. Planul Marshall, dublat de o puternică voinţă de reconstrucţie, opţiunea pentru economia de piaţă, într-o anumită măsură rolul statului în economie, dar şi împuternicirile unei noi integrări europene au făcut ca în anii 1950-1960 să crească ritmurile de dezvoltare. S-au realizat progrese în automatică, cibernetică, în cercetarea ştiinţifică şi alte ramuri moderne, în timp ce vechile industrii erau în recul, iar populaţia satelor cunoştea un adevărat exod spre marile aglomerări urbane, devenite oraşe în mişcare.

            În 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitătii Europene a Cărbunelui şi Oţelului CECO (Declaraţia Schuman), iar pe 1 aprilie 1951 este semnat Tratatul de la Paris pentru constituire CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.

            Deceniul 1961-1970 a adus o accentuare a procesului de concentrare a industriei şi a băncilor, schimbări în structura socio-profesională şi creşterea calităţii vieţii. Astfel, pe 25 martie 1957 sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele şase ţări- Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

            Scopul CEE era înlăturarea progresivă a barierelor vamale, libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalului.

            Cele trei comunităţi CECO, CEE şi EURATOM au ajuns cu timpul tot mai de nedeosebit. Tratatul de fuziune din 1965 a dat tuturor o comisie şi un consiliu comun. Pe de altă parte, Uniunea Europeană a înregistrat o considerabilă expansiune ca număr de membri odată cu intrarea Regatului Unit, Irlandei şi Danemarcei în 1973, a Greciei în 1981, a Spaniei şi Portugaliei în 1986, a Suediei, Austriei şi Finlandei în 1994.

            Dacă numărul de membrii a crescut, jurisdicţia politică a Uniunii Europene s-a adâncit incluzând sistemul monetar european, Programul Pieţei Unice, politica regională şi socială precum şi elemente de cooperare în materie de politică externă şi în domeniul apărării.

            Acest proces de adâncire a fost facilitat de amendamente la tratate, cel mai recent fiind „ Tratatul de la Maasticht” (semnat în 1991, intrat în vigoare în noiembrie 1993) care a transformat oficial CEE în Uniunea Europeană care îşi propune extinderea procesului de integrare pentru a realiza şi o uniune politică a ţărilor europene. Pentru asta a fost necesară elaborarea unei legislaţii europene, care a impus schimbări în legislaţia statelor membre sau a celor ce vor să adere la Uniunea Europeană.

            Menţinând obiectivul neclar “ Euroentuziaştii” şi susţinătorii înfocaţi ai autonomiei naţionale au fost de obicei capabili să încheie compromisuri care sunt socotite a fi în interesul tuturor. Faptul acesta propulsează procesul de integrare în pofida agitaţiei, aşa încât suntem martorii apariţiei unei Uniuni Europene ca o entitate tot mai asemănătoare unui stat în sistemul internaţional, ceea ce poate duce la schimbarea conceptelor tradiţionale de suveranitate şi de organizaţie internaţională.

Obiective principale ale Uniunii Europene

            Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept scop solidaritatea.

            Principalele obiective sunt:

-          promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);

-          să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională, prin ajutorul umanitar pentru ţările membre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în reyolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale;

-          să instituie cetăţenia Europeană, care nu înlocuieşte cetăţenia naţională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europei;

-          să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie, legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor;

-          să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare).

Statele membre ale Uniunii Europene

            State fondatoare:

-          în 1950 – Germania, Franţa, Belgia, Italia, Luxemburg, Olanda.

-          în 1973 – Marea Britanie, Irlanda, Danemarca.

-          în 1986 – Portugalia, Spania.

-          în 1995 – Finlanda, Suedia, Austria.

-          în 1981 – Grecia.

-          în 2004 – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

-          în 2007 – Bulgaria, România.

            State candidate:

-          Croaţia;

-          Turcia;

-          Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

            Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul 1951, între şase ţări europene. După cincizeci de ani şi şase valuri de aderare, Uniunea Europeană are astăzi 27 de state membre, Turcia şi Croaţia sunt ţări candidate cu care negocierile de aderare sunt în curs de desfăşurare.

Instituţiile Uniunii Europene

            Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care are drept scop:

-          promovarea valorilor sale;

-          urmărirea obiectivelor Uniunii Europene;

-          servirea intereselor Uniunii Europene, ale cetăţenilor săi şi statelor membre;

-          asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor sale.

            Acest cadru instutiţional cuprinde:

-          Parlamentul European;

-          Consiliul European;

-          Comisia Europeană;

-          Curtea de justiţie a Uniunii Europene.

            Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin Constituţie, conform procedurilor şi în condiţiile prvăzute de aceasta.

            Instituţiile practică între ele o cooperare loială.