Legitima aparare

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a persoanei, o atitudine ofensivă ce se materializează, de regulă, într-o acÅ£iune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite de legea penală...

1.Noţiunea şi caracterizarea legitimei apărări

Prin dispoziţiile alin. (1) din art; 24 şi alin. (2) din art. 26 ale Constituţiei Republicii Moldova fiecărei persoane se acordă dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul de a reacţiona independent, prin mijloace legitime, la faptele de �ncălcare a drepturilor şi libertăţilor sale.

 (1) Potrivit alin. (1) al art. 36 din CP al RM, nu constituie ifracţiune fapta prevăzută de legea penală săv�rşită �n stare de legitimă apărare.

(2) Este �n stare de legitimă apărare persoana care săv�rşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, �ndreptat �mpotriva sa, a altei persoane sau �mpotriva unui interes public şi care pune �n pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

(3) Este �n legitimă apărare şi persoana care săv�rşeşte fapta, prevăzută
la alin. (2), pentru a �mpiedica pătrunderea, �nsoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, �ntr-un spaţiu de locuit sau �ntr-o altă �ncăpere.

Prin reglementarea legitimei apărări nu se recunoaşte dreptul de a comite fapta prevăzută de legea penală �ntr-o asemenea �mprejurare, ci că legea penală riu intervine datorită existenţei unor situaţii deosebite, care impun celui care acţionează un anumit comportament ieşit din comun. Fapta comisă �n stare de legitimă apărare nu a fost niciodată pedepsită. Romanii spuneau că este �ngă�duit a respinge forţa prin forţă, şi acest drept �l are omul de la natură. "Atunci c�nd viaţa noastră e primejduită de silnicia hoţilor sau de armele vrăjmaşilor -spunea Cicero -, orice chip ce ne �ngăduie scăparea este bun şi cinstit." Pravila lui Caragea prevedea: "Cine va omor� apăr�ndu-şi viaţa de primej�die nevinovat este..." La fel şi Pravila lui Vasilelupu: "Cela ce ucide pre omul cela ce vine asupra lui să-1 ucidă nu se va certa niciodată, iară de va merge neştine să ucidă pre cineva si acela �l va �nt�mpina şi-1 va ucide pre d�nsul, atunci să nu se cheme că l-au ucis neştine, ca să dz�că că s-a ucis singur

De-a lungul timpului conceptul a evoluat. �n doctrină găsim numeroase �ncercări de identificare a fundamentului acestei categorii juridice; �n funcţie de opiniile exprimate s-au conturat două tipuri de teorii asupra fundamentu� lui legitimei apărări, şi anume teoriile subiective şi teoriile obiective.

Potrivit teoriilor subiective (teoria instinctului de conservare şi teoria constr�ngerii morale) legitima apărare se fundamentează pe invincibilitatea instinctului omenesc de apărare �n faţa unui atac care �i pune �n primejdie viaţa sau integritatea corporală. Acestea au fost criticate de susţinătorii opinii�lor după care legitima apărare ar fi un drept, menţion�ndu-se şi faptul că ele ignoră caracterul injust al agresiunii.

�n cadrul teoriilor obiective (teoria negaţiei injustului, teoria retribuţiei răului prin rău, teoria coliziunii de drepturi şi obligaţii, teoria apărării publice subsidiare, teoria utilităţii speciale, teoria exerciţiului funcţiei publice, teoria dreptului subiectiv cu caracter public) - legitima apărare este privită ca o cauză obiectivă de justificare, ce acţionează in tem, acţiunea sa fiind conformă drep�tului. Aceste teorii resping ideea constr�ngerii psihice şi susţin că legitima apă�rare ar fi un drept, conferit de lege celui aflat �n faţa unui atac.

Deci, �n prezenţa unui drept nu se poate vorbi de vinovăţie şi de răspunderea penală a făptuito�rului. Aceste teorii, deşi interesante, nu pun �n lumină esenţa reală a legitimei apărări şi conţin unele idei care nu pot fi acceptate. Fundamentul real al �nlătu�rării caracterului penal al faptei, �n caz de legitimă apărare, este constr�ngerea psihică şi, deci, absenţa vinovăţiei.

Persoana aflată �n faţa unei agresiuni, care prezintă pentru ea, pentru altul sau pentru un interes public un pericol grav şi iminent, este constr�nsă să reacţioneze �n scopul apărării valorilor sociale ame�ninţate grav de un atac periculos. Acesta este şi temeiul �nlăturării vinovăţiei şi al caracterului penal al faptei săv�rşite �n legitimă apărare.

Dreptul la legitima apărare �l au �n mod egal toate persoanele, indiferent de pregătirea lor profesională sau specială, precum şi de situaţia de serviciu, �n acest caz fac excepţie de la regula generală persoanele �n ale căror atribu�ţii de serviciu intră apărarea drepturilor persoanei, a intereselor publice (de pildă, poliţiştii). Ne�ndeplinirea acestor obligaţiuni poate avea drept urmare aplicarea sancţiunilor disciplinare sau a pedepselor penale, de pildă, pentru neglijenţă �n serviciu (art. 329 din CP al RM).

�n art. 14-17 ale Legii RM cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990 sunt stipulate condiţiile şi limitele aplicării forţei, a mijloacelor speciale şi a ar�mei de foc de către colaboratorii poliţiei pentru apărarea cetăţenilor şi pentru autoapărare contra unor atacuri ce constituie un pericol real pentru viaţa sau sănătatea lor, precum şi �n alte situaţii stipulate nemijlocit �n lege.

Pentru majoritatea cetăţenilor dreptul la legitima apărare reprezintă un drept al lor subiectiv. Acest drept aparţine persoanei indiferent de prezenţa sau absenţa posibilităţii de a evita atacul prejudiciabil (posibilitatea de a fugi sau de a chema �n ajutor alte persoane). Tocmai din această cauză legitima apărare este considerată pe bună dreptate o activitate activă, ofensivă. Nimeni nu este �n drept să reproşeze celui ce s-a apărat faptul provocării de daune fizice, atunci c�nd acesta ar fi putut să-şi apere drepturile prin fuga de la locul incidentului, prin crearea unor obstacole �n faţa atacantului etc. Caracterul activ, ofensiv al legitimei apărări este indicat şi �n unele legi, ale căror dispoziţii permit aplicarea armei pentru �nlăturarea unui atac prejudiciabil Legea RM cu privire la arme nr. 110-XIII din 18.05.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 4/43 din 08.09.1994, art. 36-38.

Legitima apărare reprezintă o metodă eficientă de luptă cu criminalitatea. Ea constituie, de asemenea, o metodă de prevenire a acţiunilor prejudiciabile, �ntruc�t pericolul de a fi omor�t sau vătămat corporal nemijlocit ia locul aten�tatului de cele mai dese ori intimidează mai mult făptuitorul dec�t posibilita�tea aplicării ulterioare a unei pedepse.

2. Condiţii privitoare la atac şi apărare

Legitima apărare se caracterizează prin existenţa unui atac, a unei agresiu�ni care pune �n pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public şi care impun cu necesitate acţiuni de apărare pentru ocrotirea şi pro�tejarea valorilor sociale menţionate expres de lege. At�t �n jurul atacului, c�t şi al apărării, legiuitorul şi teoreticienii au asociat o serie de condiţii menite să caracterizeze apărarea şi atacul, din punct de vedere penal.

Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a persoanei, o atitudine ofensivă ce se materializează, de regulă, �ntr-o acţiune �ndreptată �mpotriva valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Din această definiţie rezultă că fapta trebuie să aparţină neapărat omului, de aceea atacul venit din partea unui animal, �n măsura �n care nu reprezintă o agresiune declanşată voit de stăp�nul acestuia (ca �n cazul asmuţirii unui c�i�ne), nu va justifica o reacţie �n condiţiile apărării legitime, ci �n limitele stării de extremă necesitate (despre care vom vorbi ulterior).

Unii autori sunt de părerea că nu poate constitui un atac care ar crea o stare de legitimă apărare atacul efectuat de către o persoană iresponsabilă, cu toate că şi �n astfel de situaţii cel atacat este nevoit să se apere săv�rşind o faptă prevăzută de legea penală. �n accepţia acestora, fapta astfel săv�rşită nu con�stituie infracţiune şi nu atrage răspunderea penală, �ntruc�t este săv�rşită fără vinovăţie, temeiul excluderii �n acest caz constituindu-1 nu legitima apărare, ci starea de extremă necesitate.

Alţi autori (pe care �i susţinem) consideră drept o situaţie excepţională apărarea �mpotriva atacului survenit din partea unei persoane iresponsabile sau care n-a �mplinit v�rsta răspunderii penale. Dacă celui ce se apără �i sunt cunos�cute aceste "caracteristici" ale atacantului, apărătorul este obligat să �ntreprindă toate măsurile pentru a opri declanşarea atacului, iar dacă acest lucru este im�posibil, ca excepţie se admite cauzarea de daune atacantului.

Condiţia indicată, după părerea noastră, nu se referă la situaţiile agresiunilor violente săv�rşite �n grup, periculoase pentru viaţa sau sănătatea celui ce se apără. �n astfel de cazuri urmează a fi aplicate condiţiile generale ale instituţiei legitimei apărări.

�n conceptul de legitimă apărare prin atac se �nţelege o acţiune sau o in�acţiune prejudiciabilă, adică este vorba de atac at�t �n cazul unei comportări activ agresive (de pildă; o persoană �ndreaptă arma spre o altă persoană cu intenţia de a o omor� sau vătăma), c�t şi �n cazul unei atitudini pasiv agresive (de ex., o persoană care, av�nd �n �ngrijire un bolnav, nu-i administrează medica�mentele potrivit prescripţiilor medicului, cu intenţia de a-i provoca moartea). Mai mult ca at�t, inacţiunea reprezintă un atac numai dacă există obligaţia legală de a acţiona.

Potrivit legii - alin. (2) al art. 36 din CP al RM

- Atacul trebuie să �ndepli� nească următoarele condiţii:

a)   să fie direct, imediat, material şi real;

a)      să fie �ndreptat �mpotriva propriei persoane, a altei persoane sau �mpo� triva unui interes public;

b)             să pună �n pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

                                                                                       a)Atacul direct. Atacul este direct c�nd prin el se creează un pericol care ameninţă nemijlocit valorile ce pot forma obiectul legitimei apărări, deci �n acest caz trebuie să existe o legătură de la cauză la efect �ntre atac şi pericolul grav creat. �n literatura juridică s-a arătat că atacul trebuie considerat direct nu doar atunci c�nd �ntre fapta atacantului şi victimă există un contact fizic ne�mijlocit, ci şi �n cazul �n care, deşi sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea socială pusă �n pericol, el vizează ca acţiune agresivă anume această valoare (de ex., atacantul a �nceput să taie cablul care susţine schela pe care lucrează un zidar, pun�nd �n primejdie viaţa acestuia).                                                                    Atacul nu va fi consi�derat direct atunci c�nd �ntre atacant şi victimă se află un obstacol (un zid, o uşă �ncuiată, o distanţă mare etc.) care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială ocrotită.

Atacul imediat.Caracterul imediat al atacului fixează �n timp desfă�şurarea acestuia, �ncadr�ndu-1 �ntr-un anumit interval, �n care poate interveni o apărare legitimă.

Literatura juridică este de acord că ar fi absurd să se pretindă să te aperi numai după declanşarea atacului, astfel că atacul imediat poate fi real sau �n curs de executare (actual).

Atacul este considerat real atunci c�nd acţiunea lui a �nceput sau este gata să �nceapă, ţin�nd cont de �mprejurările concrete ale cauzei, de pildă, �n cazul �n care atacantul �ndreaptă m�na spre buzunar pentru a scoate arma. �n in�tervalul acesta de timp apărarea poate interveni pentru a respinge atacul. Un indiciu al caracterului imediat al atacului este intervalul mic dintre momentul �nceperii atacului şi momentul apariţiei (ivirii) pericolului. Dacă acest interval este mai mare, �n aşa fel �nc�t să existe posibilitatea �nlăturării lui prin alte mijloace dec�t săv�rşirea faptei prevăzute de legea penală, atacul nu poate fi considerat ca imediat şi nu legitimează acţiunea de apărare.

Atacul este �n curs de executare (actual) atunci c�nd se află �n desfăşurare, �n evoluţia sa p�nă �n momentul consumării. Un asemenea atac se află �ntr-un raport de concomitentă cu pericolul generat de agresiune şi cu necesitatea ac�tului de apărare.

Dacă atacul s-a consumat, nu se mai poate invoca legitima apărare, �ntru�c�t nu sunt �ntrunite condiţiile legii �n ceea ce priveşte desfăşurarea �n timp a atacului, c�nd valoarea este supusă pericolului de a fi lezată. Atacul se consideră consumat atunci c�nd agresiunea a luat sf�rşit, iar odată cu ea �ncetează de fapt şi pericolul pentru valorile ocrotite de lege.

Dacă atacantul, fiind respins după primul atac, continuă să aibă o atitudine agresivă, intenţion�nd să reia atacul asupra aceleiaşi persoane, se poate considera că atacul este �n plină desfăşurare, că este un atac imediat, care justifică apărarea din partea celui atacat.

�n literatura juridică penală rom�nească se face o precizare importantă cu privire la momentul consumării atacului: dacă �n cazul infracţiunilor contra persoanei, atacul se consumă �n momentul consumării infracţiunii realizate prin săv�rşirea lui, �n cazul infracţiunilor contra patrimoniului, atacul nu se consideră consumat dec�t �n momentul �n care, după săv�rşire, infracţiunea şi-a pierdut caracterul flagrant.

Astfel, �n cazul infracţiunii de furt, atacul se consi�deră actual şi atunci c�nd, după luarea bunului, autorul se �ndepărtează cu bunul sustras de la locul infracţiunii, aşa �nc�t dacă, �n acest timp, persoana vătămată foloseşte violenţa pentru a recupera bunul sustras, dispoziţiile legale privitoare la legitima apărare sunt, �n principiu, aplicabile. De fapt, la acest subiect poate fi raportat, după părerea noastră, pct. 16 al Hotăr�rii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 „Cu privire la practica judiciară �n procesele penale despre sustragerea averii proprietarului” prin care se stabileşte că furtul, jaful şi escrocheria se consideră consumate dacă averea a fost sustrasă şi infractorul are posibilitatea reală de a utiliza sau a dispune de ea la discreţia sa. �n concluzie, referitor la caracterul imediat al atacului vom menţiona că acesta, fiind o problemă de fapt, se va stabili �n fiecare cauză penală prin analizarea tuturor datelor adunate cu privire la atacul produs şi pericolul pe care acesta �l reprezenta pentru valorile ocrotite de lege; deci iminenţa atacului trebuie apreciată �n mod obiectiv.

 Atacul material. Atacul este material atunci c�nd acesta se realizează prin fapte de natură să provoace modificări materiale, fizice asupra valorilor �mpotriva cărora se �ndreaptă. Atacul este recunoscut material nu numai atun�ci c�nd pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică, ci şi �n cazul c�nd aceasta din urmă se asociază cu diferite instrumente, mijloace care sunt �n măsură să provoace o modificare fizică valorilor ocrotite de legea penală. Practica şi doctrina penală sunt unanime �n aprecierea că violenţele ver�bale sau scrise (insultele, ameninţările, calomniile) nu pot justifica o acţiune �n apărare dacă nu provoacă un pericol fizic Dacă faţă de un asemenea atac s-a reacţionat prin săv�rşirea unei fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul, care a avut posibilitatea să reacţioneze pe cale juridică, nu poate beneficia de impunitate pe temeiul legitimei apărări, dar poate invoca existenţa unor cir�cumstanţe atenuante (de ex., potrivit pct. i al art. 76 din CP al RM).

De asemenea, �mprejurarea că o persoană este �narmată nu poate fi consi�derată că ar constitui un atac material care să justifice legitima apărare, at�ta timp c�t nu se �ncearcă să se facă uz de arma respectivă.

Atacul real. Atacul este real atunci c�nd acesta există obiectiv, şi nu este presupus de persoană. Atacul real constă �n actul de agresiune care este pe punctul de a se produce, care ameninţă eu realizarea lui, exist�nd certitudinea �nfăptuirii sale (de ex., atacantul, după ce a ameninţat victima cu moartea, �şi ia arma de pe umăr şi o �ncarcă). Atacul real nu trebuie confundat cu atacul eventual, deci cu o agresiune care s-ar putea produce c�ndva �n viitor sau cu teama faţă de un atac doar presupus. Este posibil ca o persoană să se afle �n eroare asupra existenţei unui atac (de ex., observă �ntr-o noapte pe cineva ascuns �n apropierea casei sale, pregătit să lovească), deşi �n realitate să nu fie vorba de aşa ceva (bănuitul "agresor", fiind �n stare de ebrietate, s-a sprijinit de gardul locuinţei). Dacă �n asemenea condiţii o persoană comite o infracţiune faţă de presupusul atacant, problema tragerii la răspundere penală a acesteia se rezolvă �n funcţie de prezenţa sau absenţa vinovăţiei. Atacul eventual nu poate fi luat �n consideraţie la constatarea stării de legitimă apărare, deoarece �n ase�menea situaţii nu se poate stabili un raport de cauzalitate cu actualitatea peri�colului, persoana ameninţată de un astfel de atac put�nd lua diverse măsuri de prevenire a pericolului care să nu constea �n fapte prevăzute de legea penală.

�n cazul atacului real, declanşarea (izbucnirea) acestuia trebuie să fie at�t de aproape de realizare, �nc�t dacă persoana constr�nsă să se apere nu ar fi ac�ţionat �n acel moment, ea ar fi fost cu certitudine expusă pericolului. Caracte�rul real al atacului rezultă din elementele obiective care pun �n evidenţă inten�ţia agresorului de a săv�rşi cu siguranţă atacul. Simpla presupunere că atacul ar putea avea loc nu este suficientă pentru a considera apărarea ca legitimă.

b) Atacul să fie �ndreptat �mpotriva persoanei proprii, a altei persoane sau �mpotriva unui interes public.

 Această caracteristică se referă la obiectul juridic al atacului. Pentru existenţa legitimei apărări şi deci a stării care a de�terminat-o, trebuie să se constate că atacul a fost �ndreptat �mpotriva persoanei sau �mpotriva unei alte persoane, ori contra unui interes public. Astfel, acesta se poate �ndrepta �mpotriva persoanei, fiind de natură a-i vătăma viaţa, integrita�tea corporală, sănătatea, libertatea şi alte valori cărora legea le conferă protecţie, sau a vreunei valori sociale care formează obiectul juridic al vreunui drept acordat de lege persoanelor fizice sau juridice, ori �mpotriva unui interes public.

Reglementarea �n vigoare prevede că atacul �ndreptat �mpotriva unui in�teres public justifică o apărare legitimă. �n Codul penal al RM nu se conţine vreo dispoziţie referitoare la termenul "interes public", spre deosebire de Co�dul penal al Rom�niei, care, �n art. 145, stabileşte:

"Prin termenul "public" se �nţelege tot ce interesează organizaţiile de stat, organizaţiile publice sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii". Deci din sfera noţiunii de "interes public" fac par�te siguranţa statului, proprietatea publică, activitatea organelor şi instituţiilor de stat, ordinea publică şi alte valori asemănătoare.

Poate realiza apărarea at�t persoana �mpotriva căreia s-a �ndreptat atacul, c�t şi o altă persoană, prezentă la locul săv�rşirii atacului, care-i vine �n ajutor, efectu�nd acţiuni de apărare �n favoarea celui atacat.

�mpotriva unui atac de natură a vătăma interesul public poate interveni orice persoană, indiferent dacă are sau nu o obligaţie de serviciu �n legătură cu interesul pus �n pericol.

c) Atacul să pună �n pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

 Instituind această condiţie, legea a pornit de la ideea că numai un pericol grav creează celui ce se apără o stare specială de constr�ngere sub imperiul căreia se reacţionează. Caracterul grav al pericolului se manifestă atunci c�nd atacul ameninţă cu producerea unor consecinţe negative ireparabile sau greu de remediat pentru valoarea ocrotită de legea penală (de ex„ pierderea vieţii, vătămarea corporală, distrugerea unui bun etc.) Determinarea gravităţii pericolului trebuie să se facă �n raport cu circumstanţele reale din momentul atacului, lu�ndu-se �n consideraţie mai ales natura şi intensitatea atacului, im�portanţa reală a valorilor puse �n pericol, persoana atacantului şi, �n general, toate datele concrete caracteristice fiecărei cauze �n parte şi nu circumstanţele "ex post", după criterii abstracte, căci nu orice atac creează o stare de pericol grav. Un pericol care nu ar fi grav nu este de natură să creeze, �n psihicul celui care efectuează actul de apărare, acea stare specială de constr�ngere, care exclu�de posibilitatea de determinare liberă a voinţei şi, ca atare, existenţa vinovăţiei, acţion�nd sub presiunea constr�ngerii provocate de pericolul grav.

Av�nd �n vedere că �mpotriva atacului care generează un pericol grav se ripostează cu o faptă prevăzută de legea penală, menţionăm că instituţia legi�timei apărări (�mpotriva atacului care nu este sursa unui pericol grav) pentru apărarea ordinii de stat sau publice, a proprietăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a ordinii administrative stabilite este reglementată �n Codul cu privire la contravenţiile administrative al RM(art. 18).

�n reglementarea penală a Republicii Moldova se conţine pentru prima dată prevederea potrivit căreia "Este �n legitimă apărare şi persoana care săv�rşeşte fapta, prevăzută de alin. (2), pentru a �mpiedica pătrunderea, �nsoţi�tă de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de amenin�ţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, �ntr-un spaţiu de locuit sau �ntr-o altă �ncăpere" (alin. (3) al art. 36 din CP al.RM). Pornind de la aceste dispoziţii

Pornind de la aceste dispoziţii legale, apreciem că obiect al atacului �l pot constitui şi drepturile persoanei, altele dec�t cele referitoare la existenţa sa fizică şi morală, adică drepturile re�cunoscute şi apărate de lege (dreptul de proprietate, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dreptul la posesie etc). Legitima apărare presupune prin concept existenţa unei apărări �mpotriva agresiunii care să se concretizeze �n săv�rşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Prin apărare, �n sensul dreptului penal, se �nţelege actul prin care cel atacat sau persoana care �i vine �n ajutor �ncearcă să �nlăture atacul cu carac�teristicile prevăzute de lege.

- Apărarea, la r�ndul ei, trebuie să �ndeplinească următoarele condiţii:

d)             apărarea este admisă pentru a respinge un atac �ndreptat �mpotriva unei persoane sau a unui interes public;

e)      apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;

f)                apărarea să fie �ndreptată �mpotriva atacantului;

g)      apărarea să fie concomitentă cu atacul;

h)            apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului.

d)  Apărarea este admisă pentru a respinge un atac �ndreptat �mpotriva
unei persoane sau a unui interes public

Apărarea este legitimă numai �n măsura �n care aceasta este �ndreptată �mpotriva unui atac agresiv, urmărind �nlăturarea acestuia şi a pericolului pe care el �l generează.

Scopul apărării, ca latură a legitimei apărări, constă �n apărarea persoanei, a intereselor publice de la atentatele prejudiciabile. Persoana fizică este apărată cu privire la toate atributele sale (viaţă, integritate corporală, sănătate etc), indiferent dacă are capacitate psihofizică sau nu, precum şi proprietatea sa. De asemenea este legitimă apărarea interesului public. Condiţia arătată obligă ca apărarea (pe l�ngă ceea ce am menţionat anterior) să se desfăşoare din mo�mentul �n care atacul devine actual, inevitabil.

e) Apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală
Pentru a se pune problema legitimei apărări, se cere ca apărarea prin care se �nlătură atacul să se realizeze prin săv�rşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Practic, riposta �n legitimă apărare se realizează �n cele mai frecvente cazuri prin intermediul unor fapte de omor sau de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii atacantului. Fapta săv�rşită �n legitimă apărare poate �mbrăca �nsă şi alte forme de exteriorizare, �n funcţie de natura atacului, de specificul valorii periclitate prin agresiune şi �mprejurările cauzei. Dacă atacul este �nlăturat prin săv�rşirea unei fapte neprevăzute de legea penală, atunci nu poate fi invocată starea de legitimă apărare, incidenţa dispoziţiilor �nscrise �n art. 36 din CP al RM fiind exclusă.

f) Apărarea să fie �ndreptată �mpotriva atacantului

Apărarea este legitimă dacă este �ndreptată numai �mpotriva atacantului şi nu contra terţelor persoane (rude, prieteni etc). Cauzarea de prejudicii per�soanelor terţe ca rezultat al unei erori admise �n persoana atacantului exclude nondelincvenţa apărării. Răspunderea pentru asemenea "apărare" survine pe baze generale, adică �n funcţie de prezenţa sau absenţa vinovăţiei.

Practic �n toate cazurile apărarea se manifestă din punct de vedere obiectiv prin acţiuni. Insă, �n cazuri excepţionale, aceasta se poate realiza şi prin inacţi�uni (de pildă, persoana nu-şi opreşte c�inele care 1-a atacat singur pe agresor).

g)  Apărarea să fie concomitentă cu atacul

Sub acest aspect este evident că actele de apărare se vor �nscrie �ntotdeauna �n limitele unei apărări legitime atunci c�nd, sub raport dinamic, se vor situa �n intervalul de timp ce corespunde at�t atacului imediat, c�t şi atacului �n curs de realizare. Apărarea se consideră concomitentă pe tot intervalul de timp �n care atacul corespunde cerinţei de imediat sau se află �n curs de realizare, şi nu va mai �ndeplini această condiţie �n cazul unui atac eventual, ce se va produce �n viitor, şi nici �n cazul unui atac deja consumat şi care nu prezintă pericolul de a fi reluat imediat.

h)  Apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului

Pentru a opera legitima apărare mai este necesar să se stabilească dacă �n�tre apărare şi atac a existat o anumită proporţie. Proporţionalitatea �n această situaţie nefiind de ordin matematic şi nepresupun�nd o echivalenţă absolută a faptelor şi mijloacelor, ci doar o proporţionalitate relativă, aproximativă. Legea nu stabileşte şi nici nu este posibil a se stabili anumite criterii de apreciere a proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi cea a apărării. Această sarcină revine doar organelor judiciare, care sunt �n măsură să aprecieze criteriul pro�porţionalităţii, lu�nd �n considerare nu numai valorile �mpotriva cărora s-au �ndreptat atacul şi actele de apărare, ci şi toate �mprejurările �n care s-a produs agresiunea (intensitatea, mijloacele aplicate, timpul, locul, forţa şi posibilităţile atacantului şi apărătorului - v�rstă, sex, starea sănătăţii etc.).

Nu se poate pretinde o proporţie strictă �ntre apărare şi atac din simplul motiv că cel ce se apără este, de regulă, obiectul unui atac neaşteptat şi sur�prinzător, fiind ca atare �n neputinţă de a-şi pregăti apărarea corespunzătoare naturii şi intensităţii atacului. Persoana atacată acţionează �n interesul salvă�rii sale ori �n interes public �n condiţii improvizate, �n grabă şi �ntr-o stare sufletească de constr�ngere. �n consecinţă, persoana care se apără nu poate, de obicei, să aprecieze cu calm şi luciditate nici mijloacele pe care le are la �ndem�nă, pentru a anihila pericolul, şi nici să calculeze intensitatea reacţiei sale �n apărare perfect proporţional cu cerinţa curmării agresiunii. Anume de aceea nu se poate cere o echivalenţă �ntre intensitatea apărării şi cea a atacu�lui şi nici �ntre mijloacele folosite de cel care se apără şi cel care declanşează atacul. Apărarea este legitimă atunci c�nd dauna cauzată �n procesul legitimei apărări este mai mică, egală sau chiar mai mare �n raport cu dauna evitată; cea care s-ar fi putut produce.                                                                                                                                               Potrivit art. 1401 din CC al RM, nu este pasibil de reparaţie prejudiciul cauzat de o persoană �n stare de legitimă apărare dacă nu a depăşit limitele ei.

Dacă �n timpul apărării �mpotriva unui atac injust s-a cauzat prejudiciu unui terţ, prejudiciul urmează să fie reparat de atacator.

Legislaţiile penale din Rusia (alin. (3) din art. 37, pct. j) din alin. (1) al art. 61), Rom�nia (alin. (3) din art. 44, lit. a) din art. 73), Polonia (�2, art. 25), Franţa (art. 122-5)) conţin dispoziţii ce reglementează instituţia depăşirii li�mitelor legitimei apărări. Codul penal al RM din 1961, prin dispoziţia alin. (2) din art. 13, stabilea: "Se consideră depăşire a limitelor legitimei apărări necorespunderea vădită a apărării cu caracterul şi pericolul atacului", iar Partea specială a Codului penal respectiv conţinea componenţele omorului, săv�rşit �n condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări (art. 91), şi ale vătămării gra�ve sau mai puţin grave a integrităţii corporale, cauzate �n condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări (art. 98), iar pct. 5 al art. 37 din Partea generală con�ţinea ca circumstanţă atenuantă săv�rşirea infracţiunii ca urmare a apărării �mpotriva unui atac social-periculos chiar dacă au fost depăşite limitele legi�timei apărări. Codul penal �n vigoare nu conţine nici o dispoziţie care ar re�glementa acest subiect, lăs�nd la discreţia instanţelor de judecată soluţionarea unor asemenea situaţii, care, cu certitudine, vor exista �n practica judiciară. �n teoria dreptului penal depăşirea limitelor legitimei apărări poartă denumirea de exces de apărare (de la lat. excessus). Excesul de apărare poate exista numai �n cazul necorespunderii vădite a apărării cu caracterul şi pericolul atacului, atunci c�nd atacantului, fără necesitate, i se cauzează intenţionat o daună ce se exprimă sub formă de deces sau vătămare corporală. Cauzarea de daune atacantului din imprudenţă nu poate antrena răspunderea penală.

Doctrina pena�lă conţine şi un alt punct de vedere ce se referă la problema �n cauză, conform căruia depăşirea limitelor legitimei apărări poate avea loc at�t intenţionat, c�t şi din imprudenţă, iar potrivit opiniei savantului M. L Iakubovici, vinovăţia �n cazul excesului de apărare se poate manifesta numai prin imprudenţă. Codul penal al Federaţiei Ruse conţine o reglementare expresă referitoare la subiectul �n discuţie, legiuitorul stabilind dispoziţii precise, concrete cu privire la forma intenţionată a vinovăţiei �n cazul depăşirii limitelor legitimei apărări. �n fieca�re caz concret este absolut necesară stabilirea elementului intelectual şi volitiv al intenţiei, adică persoana care se apără trebuie să conştientizeze că apărarea nu corespunde caracterului şi pericolului atacului, ea trebuie să prevadă cau�zarea daunei care depăşeşte vădit paguba "necesară" �n situaţia dată, dorind sau admiţ�nd-o conştient, av�nd o atitudine indiferentă faţă de survenirea ei. Dacă se constată că infracţiunea a fost săv�rşită �n condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări, atunci, �n conformitate cu pct. j) din alin. (1) al art. 61 din CP al Federaţiei Ruse, fapta se consideră comisă cu circumstanţe atenuante.

Este interesantă sub acest aspect teoria şi practica penală a Rom�niei, care divizează excesul �n apărare �n exces justificat şi scuzabil.

Excesul justificat (alin. (3) din art. 44) reprezintă o depăşire a limitelor legitimei apărări, care constituie, de fapt, tot o legitimă apărare, �ntruc�t se �ntemeiază pe tulburarea sau temerea �n care se găsea făptuitorul �n momentul săv�rşirii faptei, cu toate că există o depăşire a limitelor unei apărări propor�ţionale cu intensitatea şi gravitatea atacului. Legiuitorul rom�n a raportat această situaţie la starea de legitimă apărare, pornind de la faptul că, �n situa�ţia �n care se acţionează sub stăp�nirea unei tulburări sau temeri generate de pericolul atacului, se poate vorbi de exces din punct de vedere obiectiv, nu şi subiectiv apărarea fiind recunoscută legitimă, chiar dacă există o disproporţie obiectivă �ntre atac şi apărare.

Dacă �nsă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se �ntemeiază pe tulbu�rare sau temere, fapta nu mai este considerată săv�rşită �n legitimă apărare, ci este infracţiune, săv�rşită cu circumstanţa atenuantă prevăzută de lit. a) a art. 73 din CP al RM; excesul de data aceasta fiind scuzabil.

�NCHEIERE

Prin prezenta lucrare mi-am propus să abordez fundamentul teoretic şi practic al efectuării justiţiei penale, a unuia din importantele instituite ale dreptului penal  – legitima apărare

Studiind tema propusă, �n spiritul lucrărilor autorilor din diferite ţări, cu titlu de concluzie, constatăm următoarele:

1.         legitima apărare constă din anumite stări, situaţii, �nt�mplări sau �mprejurări existente �n timpul săv�rşirii faptei, care fac ca fapta săv�rşită sub influenţa lor să nu prezinte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi, prin aceasta, �nlătură caracterul infracţional sau penal al faptei.

2.         Această situaţie nu trebuie confundată cu cauzele care �nlătură răspunderea
penală (amnistia, graţierea, �mpăcarea), cu �nlocuirea răspunderii penale, cu cauzele
de nepedepsire, cu cauzele de liberare de răspundere penală.

3.         �n urma analizei prevederilor legislative ale diverselor state, am observat că instituţia legitimei apărări deasemenia are o inportanţă fundamentală �n raport cu celelalte instituţi ce fac parte din raporturile juridice de drept penal. Bunăoară �n legea penală a R. Moldova este prevăzută legitima apărare la acelaş nivel cu - reţinerea infractorului, -starea de extremă necesitate,   

-constr�ngerea fizică sau psihică,  - riscul �ntemeiat;

 Acelaş lucru �l �nt�lnim şi �n legea penală a F. Ruse, �n legea penală a Rom�niei ş.a.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (art. 30), Constituţia RM (art. 26) reglementează faptul, că „fiecare are dreptul de a-şi apăra drepturile, libertăţile şi interesele legitime prin toate mijloacele ce nu contravin legii".

Dreptul la legitima apărare este una din importantele garanţii de realizare a drepturilor şi obligaţiunilor constituţionale ale cetăţenilor pentru protejarea de atentatele la viaţă, sănătate, onoare şi demnitate a oamenilor, a intereselor societăţii şi statului, proprietăţii şi ordinii publice.

Dreptul la legitima apărare este un

 - drept subiectiv, - inalienabil şi firesc al fiecărui om  - membru al societăţii. Orice persoană poate utiliza dreptul său la apărare nedepinz�nd de orice circumstanţă, dar poate şi să evite realizarea lui.