1
Capitolul
I
NOŢIUNEA DE DREPTURI
FUNDAMENTALE
SCURT ISTORIC
PRIVIND EVOLUŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE
1. Noţiunea de
drepturi fundamentale
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi
cetăţeanului
constituie nu doar o realitate ci şi o finalitate a �ntregii activităţi
umane,
bine�nţeles a aceleia democratice şi progresiste. De aici şi atenţia
cuvenită
care este acordată aproape peste tot �n lumea actuală, problemelor
teoretice şi
practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul
libertăţilor fundamentale ale persoanei umane.
Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
şi
cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional �n plan intern
şi este
�n acelaşi timp obiect al reglementărilor de drept internaţional public.
Conceptele de „drepturi ale omului” şi „drepturi ale
cetăţeanului”
solicită o analiză atentă �n interferenţa, dar şi �n individualizarea
lor, deoarece,
ele se condiţionează dar nu se suprapun �n mod perfect. Conceptul
drepturilor
omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internaţional, serveşte ca
un
important suport pentru fundamentarea ideii existenţei drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Conceptul drepturilor omului are o
semnificaţie mult
mai largă dec�t acela al drepturilor cetăţeneşti, deoarece drepturile
omului
sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor fiinţelor umane,
�n timp
ce drepturile cetăţeneşti sunt, potrivit �nsăşi denumirii lor,
specifice unui
anumit grup de oameni şi anume cetăţenii unui anumit stat.
O
primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor
fundamentale
cetăţeneşti.
Pentru definirea lor trebuie sa luăm �n consideraţie că:
a)
sunt
drepturi subiective;
b)
sunt drepturi
esenţiale pentru cetăţeni;
c)
datorită importanţei
lor sunt �nscrise �n acte deosebite,
cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale (constituţii).
a) Drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu constituie o
categorie de
drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La
fel ca
orice drepturi subiective ele constituie o anumită facultate
(posibilitate)
recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică sau de a cere celuilalt sau
celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de
protecţia
şi sprijinul statului �n realizarea pretenţiilor legitime.
b) Constat�nd că drepturile fundamentale sunt drepturi
subiective, nu
�nseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale
cetăţeneşti; aceasta deoarece deşi nu au un specific propriu nici din
punct de
vedere al naturii juridice şi nici al obiectului lor, drepturile
fundamentale
ale cetăţenilor �şi justifică pe deplin existenţa ca o categorie
distinctă de
celelalte drepturi subiective datorită importanţei economice, sociale
şi
politice pe care o au.
c) Deoarece au această poziţie importantă �n
cadrul drepturilor subiective, drepturile
fundamentale sunt cuprinse �n textul Constituţiei, care le investeşte
cu
garanţii juridice speciale. Deoarece normele constituţionale se găsesc
�n
fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie
conforme
cu normele constituţionale, urmarea este că drepturile fundamentale,
deoarece
sunt prevăzute şi garantate de Constituţie, se ridică prin forţă lor
juridică
deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub
forma de
drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, spre
deosebire de
alte drepturi, �şi găsesc ocrotire şi �n o serie de documente
internaţionale,
cum ar fi Declaraţia universală a drepturilor omului şi cele două Pacte
din
1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.
Ţin�nd cont de cele precizate mai sus, prin
noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti se desemnează acele
drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru existenta fizică,
pentru
dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active
la conducerea statului, sunt garantate de �nsăşi Constituţia.
Conform unei alte definiţii, foarte asemănătoare,drepturile fundamentale sunt acele drepturi
subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viata, libertatea şi
demnitatea
acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii
umane,
drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi
legi.
Considerăm că o
interesantă şi completă definiţie este şi cea care consideră drepturile
omului
ca fiind acele prerogative conferite
de dreptul intern şi
recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, �n raporturile
sale cu
colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale
fundamentale
şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor
aspiraţii legitime, �n contextul economico-social, politic, cultural şi
istoric, ale unei anumite societăţi.
Colocviul de la Aix din
1981 a considerat că, prin noţiunea de drepturi fundamentale
individuale
trebuie să se �nţeleagă „ ansamblul
drepturilor şi
libertăţilor recunoscute at�t persoanelor fizice c�t şi persoanelor
juridice
(de drept privat şi de drept public) �n virtutea Constituţiei, dar şi a
textelor internaţionale, şi protejate at�t contra puterii executive,
c�t şi
contra puterii legislative de către judecătorul constituţional (sau de
către
judecătorul internaţional)”.
Din punct de vedere al terminologiei se poate observa că se
folosesc
frecvent termenii drept sau libertate. Spre exemplu Constituţia
foloseşte
termenul drept, atunci c�nd consacră dreptul la viată şi la integritate
fizică
şi psihică (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informaţii
(art.31), dreptul la �nvăţătură (art.32), dreptul la ocrotirea
sănătăţii
(art.33), etc. �n acelaşi timp Constituţia foloseşte şi termenul
libertate
atunci c�nd consacră libertatea
individuală (art.23), libertatea de conştiinţă (art.29), libertatea de
exprimare (art.30), libertatea �ntrunirilor (art.36), etc. Această
terminologie
constituţională deşi astfel nuanţată, desemnează doar o singura
categorie
juridică şi anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic
dreptul este
o libertate, iar libertatea constituie un drept.
Constituţia
Rom�niei
din 1991 reglement�nd drepturile fundamentale le cuprinde sub titlul
“Drepturile şi libertăţile fundamentale” fără a preciza că este vorba
despre
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Aceasta
deoarece
exercitarea celor mai multe drepturi
fundamentale prevăzute �n acest titlu nu este condiţionată de calitatea
de
cetăţean rom�n. Bine�nţeles �nsă că străinii şi persoanele fără
cetăţenie
(apatrizii) care se află pe teritoriul Rom�niei nu se bucură de acele
drepturi
şi libertăţi prevăzute de Constituţie şi de legi, care, prin chiar
natura lor,
sunt str�ns legate de activitatea de cetăţean al ţării noastre (spre
exemplu,
dreptul de a alege şi de a fi ales). �nsă, cetăţenii străini şi
apatrizii
beneficiază de un drept specific
1
condiţiei
lor: dreptul la azil politic, �n
situaţia �n care, ca urmare a persecuţiilor la care sunt supuşi �n
ţările lor
de origine pentru activităţile lor politice democratice, se refugiază
pe
teritoriul statului nostru. Acest drept constă �n faptul ca cetăţenii
străini
sau apatrizii sunt asimilaţi cu cetăţenii rom�ni din punctul de vedere
al
dreptului de a nu fi extrădaţi.
Dacă există neconcordanţă �ntre pactele şi tratatele privitoare
la
drepturile fundamentale ale omului la care Rom�nia este parte şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale.
2. Scurt
istoric privind evoluţia drepturilor fundamentale
Primele documente
constituţionale au apărut �n Anglia, Magna Charta Libertatum – dată de
regele
Ioan fără de Ţară, �n 1215, �n urma răscoalei baronilor – av�nd
�nt�ietate �n
raport cu alte acte elaborate �n acest domeniu. Punctul 39 al acestui
document
prevedea, spre exemplu, că “Nici un om liber nu va fi arestat sau
�ntemniţat,
sau deposedat de bunurile sale, sau declarat �n afara legii, sau
exilat, sau
lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede �mpotriva lui şi
nici nu vom
trimite pe nimeni �mpotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi,
�n
conformitate cu legea ţării.”
Alt document important apărut �n
Anglia a fost Petiţia drepturilor din 1628. Cele mai importante
prevederi ale
acestui act aveau ca obiect stabilirea de garanţii �mpotriva perceperii
impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a confiscării de
bunuri şi a arestărilor fără respectarea procedurii
de judecată normală.
Tot �n Anglia au fost elaborate alte
două acte importante: Habeas corpus (1679) şi Bill-ul drepturilor
(1689). �n
conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a
oricărei alte
persoane, tribunalul trebuia sa emită un mandat de aducere a
arestatului,
put�nd hotăr� ca urmare fie retrimiterea lui �n �nchisoare, fie punerea
lui �n
libertate cu sau fără cauţiune. Prin Bill-ul drepturilor a fost
declarată
ilegală orice preluare de bani pentru Coroană sau pentru folosul ei
pentru o
altă perioadă de timp şi �n alte condiţii de cele stabilite de
Parlament.
Declaraţia drepturilor din statul
Virginia, din 1776, a consacrat principiul că “toţi oamenii sunt prin
natura
lor �n mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi
�nnăscute.”
Declaraţia de independenţă a S.U.A.,
din 14
iulie 1776 prevede şi ea ca “oamenii au fost creaţi egali, ei fiind
�nzestraţi
de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se
găsesc
viata, libertatea şi căutarea fericirii.
Acest act consacră ideea că toate guvernările au fost stabilite de
către oameni
tocmai �n scopul garantării acestor drepturi. “Oric�nd o forma de
guvernare
devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de
a o
aboli şi de a stabili un nou guvernăm�nt”.
�n timp ce declaraţiile americane
vorbesc �n titlul şi �n textul lor exclusiv de drepturile omului,
Declaraţia
franceza din 1789 face un pas �nainte şi se intitulează Declaraţia
drepturilor
omului şi cetăţeanului. �n chiar primul său articol Declaraţia
stipulează că
“oamenii se nasc şi răm�n liberi şi egali �n drepturi. Deosebirile
sociale nu
pot fi fundate dec�t pe egalitatea comună,” preciz�ndu-se că
finalitatea
asociaţilor politice o constituie apărarea drepturilor naturale şi
imprescriptibile
ale omului: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa �mpotriva
asupririi. Conform mentalităţii revoluţionarilor francezi de atunci,
egalitatea
era un drept �nnăscut, menit să se menţină după constituirea societăţii
civile.
�nsă viaţa �n cadrul statal atrage după sine unele situaţii specifice,
cum ar
fi instituirea unor funcţii sau a unor demnităţi care nu sunt
accesibile
oricărui individ, ci doar celor care au
calitatea de cetăţeni.
�n ţara noastră instituţia
drepturilor fundamentale a fost consfinţită pentru �nt�ia oară �ntr-o
concepţie
modernă �n Constituţia din 1866. Aceasta a cuprins drepturile şi
libertăţile
cetăţenilor �ntr-o abordare politico-juridică caracteristică g�ndirii
politice
şi filozofice a Europei Occidentale din prima jumătate a secolului al
XIX-lea.
Titlul II al Constituţiei a fost intitulat �n mod sugestiv “Despre
drepturile
rom�nilor” şi a avut o importanţă socială şi politică fundamentală,
deoarece
stipula – este adevărat, �ntr-o manieră declarativă, formală –
drepturile de
esenţă democratică din acea vreme. Constituţia a consacrat, printre
altele,
libertatea de conştiinţă, a �nvăţăm�ntului, libertatea presei şi a
�ntrunirilor. Toţi rom�nii erau declaraţi “egali �naintea legii şi
datori a
contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Ea mai
prevedea
totodată faptul că libertatea individuală este garantată, nimeni
neput�nd fi
arestat dec�t �n baza unui mandat judecătoresc motivat, iar motivele
trebuiau
comunicate �n momentul arestării sau la cel mult 24 de ore după
arestare. O
mare importanţă se acorda proprietăţii private, exproprierile nefiind
admise
dec�t pentru cauze de utilitate publică
şi numai “după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.”
Odată cu noile realităţi şi cu
�ntregirea ţării după Marea Unire din 1918, �n ţara noastră a fost
adoptată
Constituţia din 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic
mult mai
elaborat dec�t Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit
spre
cerinţele dezvoltării societăţii �ntr-un stat de drept.
Referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, aceasta a preluat
prevederile Constituţiei din 1866 dar a adus unora dintre ele
�mbunătăţiri
substanţiale. Constituţia a introdus principii noi faţă de vechea Lege
fundamentală, cum ar fi: consacrarea statului naţional unitar (art.1);
�nscrierea votului universal (art.64); instituirea senatorilor de drept
(art.61); introducerea conceptului de proprietate ca funcţie socială
(art.17);
angajamentul statului pentru protecţia socială (art.21); principiul
legalităţii
şi domnia legii ca fundament al statului. Totodată, �n art.8 se
prevedea că
“toţi rom�nii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de
religie, sunt
egali �naintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi
sarcinile
publice.” Conform art.21 al Constituţiei “toţi factorii de producţie se
bucură
de o egală protecţie.”
Constituţia din 1923 a
fost �nlocuită la 20 februarie 1938, atunci c�nd a fost proclamată o
noua
Constituţie elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-lea. Referitor
la
drepturile fundamentale ale cetăţenilor, aceasta păstrează spiritul
reglementărilor Legii fundamentale anterioare. Constituţia din 1938 a
instituit
�nsă şi unele modificări ale unor principii constituţionale, cum ar fi:
accentuarea
limitării factorului individual �n favoarea extinderii puterii Statului
şi
concentrarea puterii politice �n m�inile Regelui.
Constituţiile socialiste din 1948,
1952 şi 1965 au legalizat grave abateri de la principiile democratice,
sistemul
constituţional socialist rom�n av�nd următoarele trăsături:
a)
renunţarea la principiul separaţiei celor
trei puteri
şi �nlocuirea acestuia cu principiul unicităţii şi deplinătăţii puterii;
b)
�nlocuirea pluralismului politic cu
monopolul unui
singur partid;
c)
subordonarea �ntregului aparat de stat
partidului unic;
d)
concentrarea puterii de decizie statală –
legislativă
şi executivă – �n m�inile unei elite restr�nse şi influenţarea de către
aceasta
a puterii judecătoreşti;
e)
restr�ngerea unor drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti şi
subordonarea individului de către stat;
f)
absolutizarea luptei de clasă şi extinderea
acesteia la
toţi oponenţii clasei muncitoare, de fapt ai partidului unic;
g)
prezentarea intereselor de grup ca interese
sociale ale
�ntregii societăţi şi dirijarea eforturilor tuturor forţelor sociale
spre
realizarea acestora, dar �n beneficiul grupului politic minoritar;
h)
instituţionalizarea intervenţiei şi
controlului
statului asupra �ntregii vieţi economice
şi social-politice;
i)
crearea unui nou tip de “democraţie”
considerat �n mod
demagogic superior democraţiei parlamentare occidentale şi atragerea
formală a
cetăţenilor la actul de conducere politică la nivel central şi local.
|