referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Informatica Educatie Fizica Mecanica Spaniola
Arte Plastice Romana Religie Psihologie
Medicina Matematica Marketing Istorie
Astronomie Germana Geografie Franceza
Fizica Filozofie Engleza Economie
Drept Diverse Chimie Biologie
 

Notiunea de drepturi fundamentale

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Tot în Anglia au fost elaborate alte două acte importante: Habeas corpus (1679) ÅŸi Bill-ul drepturilor (1689). În conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul trebuia sa emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî ca urmare fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate cu sau fără cauÅ£iune...

Varianta Printabila 


1

                                                                  Capitolul I

 

NOŢIUNEA DE DREPTURI FUNDAMENTALE

 

SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

 

1. Noţiunea de drepturi fundamentale

           Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului constituie nu doar o realitate ci şi o finalitate a �ntregii activităţi umane, bine�nţeles a aceleia democratice şi progresiste. De aici şi atenţia cuvenită care este acordată aproape peste tot �n lumea actuală, problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul libertăţilor fundamentale ale persoanei umane.

           Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional �n plan intern şi este �n acelaşi timp obiect al reglementărilor de drept internaţional public.

           Conceptele de „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului” solicită o analiză atentă �n interferenţa, dar şi �n individualizarea lor, deoarece, ele se condiţionează dar nu se suprapun �n mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internaţional, serveşte ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenţei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Conceptul drepturilor omului are o semnificaţie mult mai largă dec�t acela al drepturilor cetăţeneşti, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor fiinţelor umane, �n timp ce drepturile cetăţeneşti sunt, potrivit �nsăşi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni şi anume cetăţenii unui anumit stat.[1]

           O primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale cetăţeneşti.

           Pentru definirea lor trebuie sa luăm �n consideraţie că:[2]

                a) sunt drepturi subiective;

b)      sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;

c)      datorită importanţei lor sunt �nscrise �n acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale (constituţii).

           a) Drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele constituie o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită  conduită juridică sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului �n realizarea pretenţiilor legitime.

           b) Constat�nd că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu �nseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetăţeneşti; aceasta deoarece deşi nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice şi nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetăţenilor �şi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanţei economice, sociale şi politice pe care o au.

           c) Deoarece au această poziţie importantă �n  cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse �n textul Constituţiei, care le investeşte cu garanţii juridice speciale. Deoarece normele constituţionale se găsesc �n fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituţionale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute şi garantate de Constituţie, se ridică prin forţă lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, spre deosebire de alte drepturi, �şi găsesc ocrotire şi �n o serie de documente internaţionale, cum ar fi Declaraţia universală a drepturilor omului şi cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.

           Ţin�nd cont de cele precizate mai sus, prin noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti se desemnează acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru existenta fizică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de �nsăşi Constituţia.[3]

           Conform unei alte definiţii, foarte asemănătoare[4],drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viata, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.

           Considerăm că o interesantă şi completă definiţie este şi cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, �n raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, �n contextul economico-social, politic, cultural şi istoric, ale unei anumite societăţi.[5]

           Colocviul de la Aix din 1981 a considerat că, prin noţiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie să se �nţeleagă „ ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute at�t persoanelor fizice c�t şi persoanelor juridice (de drept privat şi de drept public) �n virtutea Constituţiei, dar şi a textelor internaţionale, şi protejate at�t contra puterii executive, c�t şi contra puterii legislative de către judecătorul constituţional (sau de către judecătorul internaţional)”.

           Din punct de vedere al terminologiei se poate observa că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Spre exemplu Constituţia foloseşte termenul drept, atunci c�nd consacră dreptul la viată şi la integritate fizică şi psihică (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informaţii (art.31), dreptul la �nvăţătură (art.32), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.33), etc. �n acelaşi timp Constituţia foloseşte şi termenul libertate atunci  c�nd consacră libertatea individuală (art.23), libertatea de conştiinţă (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea �ntrunirilor (art.36), etc. Această terminologie constituţională deşi astfel nuanţată, desemnează doar o singura categorie juridică şi anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept.

           Constituţia Rom�niei din 1991 reglement�nd drepturile fundamentale le cuprinde sub titlul “Drepturile şi libertăţile fundamentale” fără a preciza că este vorba despre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Aceasta deoarece exercitarea celor  mai multe drepturi fundamentale prevăzute �n acest titlu nu este condiţionată de calitatea de cetăţean rom�n. Bine�nţeles �nsă că străinii şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) care se află pe teritoriul Rom�niei nu se bucură de acele drepturi şi libertăţi prevăzute de Constituţie şi de legi, care, prin chiar natura lor, sunt str�ns legate de activitatea de cetăţean al ţării noastre (spre exemplu, dreptul de a alege şi de a fi ales). �nsă, cetăţenii străini şi apatrizii beneficiază de un drept specific

[1] Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.26,27

[2] Ioan Muraru, Drept constituţional şi institutii politice, Editura Actami, Bucuresti,     1998.,p165

[3] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi institutii politice, Editura Lumina Lex, 1998, Volumul 1, p.151

[4] I. Muraru, op.cit.,p.166

[5] Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sf�rşitului de secol, I.R.D.O. Bucureşti, 1992, p.18

1

condiţiei lor: dreptul la azil politic, �n situaţia �n care, ca urmare a persecuţiilor la care sunt supuşi �n ţările lor de origine pentru activităţile lor politice democratice, se refugiază pe teritoriul statului nostru. Acest drept constă �n faptul ca cetăţenii străini sau apatrizii sunt asimilaţi cu cetăţenii rom�ni din punctul de vedere al dreptului de a nu fi extrădaţi.

           Dacă există neconcordanţă �ntre pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Rom�nia este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

 

2. Scurt istoric privind evoluţia drepturilor fundamentale

           Primele documente constituţionale au apărut �n Anglia, Magna Charta Libertatum – dată de regele Ioan fără de Ţară, �n 1215, �n urma răscoalei baronilor – av�nd �nt�ietate �n raport cu alte acte elaborate �n acest domeniu. Punctul 39 al acestui document prevedea, spre exemplu, că “Nici un om liber nu va fi arestat sau �ntemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat �n afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede �mpotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni �mpotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, �n conformitate cu legea ţării.”

           Alt document important apărut �n Anglia a fost Petiţia drepturilor din 1628. Cele mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea de garanţii �mpotriva perceperii impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a confiscării de  bunuri şi a arestărilor fără respectarea  procedurii de judecată normală.

           Tot �n Anglia au fost elaborate alte două acte importante: Habeas corpus (1679) şi Bill-ul drepturilor (1689). �n conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul trebuia sa emită un mandat de aducere a arestatului, put�nd hotăr� ca urmare fie retrimiterea lui �n �nchisoare, fie punerea lui �n libertate cu sau fără cauţiune. Prin Bill-ul drepturilor a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru Coroană sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă de timp şi �n alte condiţii de cele stabilite de Parlament.

           Declaraţia drepturilor din statul Virginia, din 1776, a consacrat principiul că “toţi oamenii sunt prin natura lor �n mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi �nnăscute.”

           Declaraţia de independenţă a S.U.A., din 14 iulie 1776 prevede şi ea ca “oamenii au fost creaţi egali, ei fiind �nzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viata, libertatea  şi căutarea fericirii. Acest act consacră ideea că toate guvernările au fost stabilite de către oameni tocmai �n scopul garantării acestor drepturi. “Oric�nd o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernăm�nt”.

           �n timp ce declaraţiile americane vorbesc �n titlul şi �n textul lor exclusiv de drepturile omului, Declaraţia franceza din 1789 face un pas �nainte şi se intitulează Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. �n chiar primul său articol Declaraţia stipulează că “oamenii se nasc şi răm�n liberi şi egali �n drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundate dec�t pe egalitatea comună,” preciz�ndu-se că finalitatea asociaţilor politice o constituie apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa �mpotriva asupririi. Conform mentalităţii revoluţionarilor francezi de atunci, egalitatea era un drept �nnăscut, menit să se menţină după constituirea societăţii civile. �nsă viaţa �n cadrul statal atrage după sine unele situaţii specifice, cum ar fi instituirea unor funcţii sau a unor demnităţi care nu sunt accesibile oricărui individ, ci doar celor  care au calitatea de cetăţeni.

          �n ţara noastră instituţia drepturilor fundamentale a fost consfinţită pentru �nt�ia oară �ntr-o concepţie modernă �n Constituţia din 1866. Aceasta a cuprins drepturile şi libertăţile cetăţenilor �ntr-o abordare politico-juridică caracteristică g�ndirii politice şi filozofice a Europei Occidentale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Titlul II al Constituţiei a fost intitulat �n mod sugestiv “Despre drepturile rom�nilor” şi a avut o importanţă socială şi politică fundamentală, deoarece stipula – este adevărat, �ntr-o manieră declarativă, formală – drepturile de esenţă democratică din acea vreme. Constituţia a consacrat, printre altele, libertatea de conştiinţă, a �nvăţăm�ntului, libertatea presei şi a �ntrunirilor. Toţi rom�nii erau declaraţi “egali �naintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Ea mai prevedea totodată faptul că libertatea individuală este garantată, nimeni neput�nd fi arestat dec�t �n baza unui mandat judecătoresc motivat, iar motivele trebuiau comunicate �n momentul arestării sau la cel mult 24 de ore după arestare. O mare importanţă se acorda proprietăţii private, exproprierile nefiind admise dec�t pentru  cauze de utilitate publică şi numai “după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.”

           Odată cu noile realităţi şi cu �ntregirea ţării după Marea Unire din 1918, �n ţara noastră a fost adoptată Constituţia din 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat dec�t Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii �ntr-un stat de drept.[1] Referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, aceasta a preluat prevederile Constituţiei din 1866 dar a adus unora dintre ele �mbunătăţiri substanţiale. Constituţia a introdus principii noi faţă de vechea Lege fundamentală, cum ar fi: consacrarea statului naţional unitar (art.1); �nscrierea votului universal (art.64); instituirea senatorilor de drept (art.61); introducerea conceptului de proprietate ca funcţie socială (art.17); angajamentul statului pentru protecţia socială (art.21); principiul legalităţii şi domnia legii ca fundament al statului. Totodată, �n art.8 se prevedea că “toţi rom�nii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali �naintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Conform art.21 al Constituţiei “toţi factorii de producţie se bucură de o egală protecţie.”

           Constituţia din 1923 a fost �nlocuită la 20 februarie 1938, atunci c�nd a fost proclamată o noua Constituţie elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-lea. Referitor la drepturile fundamentale ale cetăţenilor, aceasta păstrează spiritul reglementărilor Legii fundamentale anterioare. Constituţia din 1938 a instituit �nsă şi unele modificări ale unor principii constituţionale, cum ar fi: accentuarea limitării factorului individual �n favoarea extinderii puterii Statului şi concentrarea puterii politice �n m�inile Regelui.

           Constituţiile socialiste din 1948, 1952 şi 1965 au legalizat grave abateri de la principiile democratice, sistemul constituţional socialist rom�n av�nd următoarele trăsături[2]:

a)      renunţarea la principiul separaţiei celor trei puteri şi �nlocuirea acestuia cu principiul unicităţii şi deplinătăţii puterii;

b)      �nlocuirea pluralismului politic cu monopolul unui singur partid;

c)      subordonarea �ntregului aparat de stat partidului unic;

d)     concentrarea puterii de decizie statală – legislativă şi executivă – �n m�inile unei elite restr�nse şi influenţarea de către aceasta a puterii judecătoreşti;

e)      restr�ngerea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi subordonarea individului de către stat;

f)       absolutizarea luptei de clasă şi extinderea acesteia la toţi oponenţii clasei muncitoare, de fapt ai partidului unic;

g)      prezentarea intereselor de grup ca interese sociale ale �ntregii societăţi şi dirijarea eforturilor tuturor forţelor sociale spre realizarea acestora, dar �n beneficiul grupului politic minoritar;

h)      instituţionalizarea intervenţiei şi controlului statului asupra �ntregii  vieţi economice şi social-politice;

i)        crearea unui nou tip de “democraţie” considerat �n mod demagogic superior democraţiei parlamentare occidentale şi atragerea formală a cetăţenilor la actul de conducere politică la nivel central şi local.


[1] Victor Duculescu, Protectia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1998, p.34

[2] Cristian Ionescu, Drept constituţional şi institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, Volumul 2, p.80

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica