Jurisprudenta privind secretul corespondentei decizii si hotarari ale instantelor Europene

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Curtea a apreciat ca legea britanica ce reglementa ascultarile telefonice era prea vaga pentru a raspunde conditiei de a fi “prevazute de lege” ea a declarat:Ar fi împotriva suprematiei dreptului daca puterea de apreciere conferita executivului nu ar cunoaste limite. În consecinta legea trebuie sa defineasca întinderea si modalitatile de exercitare...

Jurisprudenta privind secretul corespondentei decizii si hotarari ale instantelor Europene

         Comisia si Curtea au examinat un anumit numar de cauze în care petitionarul sustinea ca strângerea si utilizarea de catre Stat a datelor referitoare la el ori la supravegherea exercitata asupra sa, încalcau una sau mai multe dintre dispozitiile articolului 8 par. 1 din Conventie - dreptul la respectarea vietii private, a corespondentei si/sau a domiciliului.

         În doua cauze importante, Klass si altii c/ Germania (1978) si Malone c/ Regatul Unit (1984), petitionarii se plângeau de faptul ca supravegherea secreta exercitata asupra lor în timpul unei anchete penale nu tinuse seama de dreptul lor la viata privata si la corespondenta (definit în acest context ca înglobând toate formele de comunicare private), în sensul articolului 8. În cel dintâi caz, Curtea a sustinut ca legislatia germana ce reglementa supravegherea era suficient de clara si ca procedurile de natura sa o asigure, ce în mod firesc trebuie sa fie conforme cu conditiile legii, erau suficient de riguroase pentru a raspunde cerintelor de legalitate enuntate de articolul 8 par. 2. Curtea a sustinut de asemenea, ca nevoia Statului de a se apara împotriva “pericolelor iminente” ce

ameninta “ordinea fundamentala democratica si liberala” constituia obiectiv de Stat legitim “necesar într-o societate democratica pentru securitatea nationala si apararea ordinii si pentru prevenirea faptelor penale”. În sfârsit, Curtea a apreciat ca procedurile sus mentionate erau suficiente pentru a garanta orice actiune exercitata de Stat si ca aceasta era proportionala si legitima.

         Cazul Malone a pus probleme identice celor din cauza Klass. În cauza Malone, Curtea a analizat compatibilitatea interceptarii de catre politie a comunicatiilor telefonice (ascultari), cu existenta unui registru cu numere cifrate provenind de la un post public privat (contor telefonic). Curtea a apreciat ca legea britanica ce reglementa ascultarile telefonice era prea vaga pentru a raspunde conditiei de a fi “prevazute de lege” ea a declarat:

Ar fi împotriva suprematiei dreptului daca puterea de apreciere conferita

executivului nu ar cunoaste limite. În consecinta legea trebuie sa defineasca întinderea si modalitatile de exercitare a unei asemenea puteri cu suficienta claritate – tinând seama de scopul legitim urmarit – pentru a acorda individului o protectie adecvata împotriva arbitrariului.

         Curtea a declarat printre altele ca daca, spre deosebire de ascultarile telefonice contorul ar constitui în sine o practica comerciala legitima si morala, furnizarea contoarelor de înregistrare politiei, fara consimtamântul persoanelor în cauza, ar constitui un amestec nejustificat în ceea ce priveste dreptul la respectarea vietii private, în sensul articolului 8. În speta, Curtea a concluzionat ca ascultarile telefonice si contorul nu ar raspunde cerintelor de legalitate, dar a aratat ca nu ar fi tinut sa hotarasca daca amestecul era sau nu ”necesar într-o societate democratica“. Pentru a putea fi înteleasa mai bine declaratia Curtii, voi prezenta pe larg cazul

mai sus amintit:

“MALONE versus REGATUL UNIT AL MARII BRITANII si IRLANDEI DE NORD”

         Hotarârea din 1987 Curtea Europeana a drepturilor omului hotarând în plen, în conformitate cu regula procedurala numarul 50 a Regulamentului Curtii.

Procedura Cazul a fost trimis Curtii la data de 16 mai 1983 de Comisia Europeana a Drepturilor Omului, în termenul de trei luni prevazut de articolele 32(1) si 47 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale. Cazul se întemeiaza pe o plângere (numarul 14038/88) formulata împotriva Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, care a fost trimisa Comisiei la data de 19 iulie 1979 pe baza articolului 95, de James Malone, cetatean britanic.

         Scopul plângerii a fost obtinerea unei hotarâri care sa stabileasca daca faptele prezentate constituie o încalcare a obligatiilor asumate de statul chemat în judecata, articolul 8 si 13 ale Conventiei. Paragrafele 3-11 descriu procedura în fata Curtii, schimburi de memorii între parti, alcatuirea completului de judecata si numele persoanelor care au reprezentat partile.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANTELE PARTICULARE ALE CAZULUI

         Reclamantul, James Malone nascut în 1937, îsi are resedinta în Dorking, regatul Unit. În 1977 era negustor de antichitati. Se pare ca dupa 1977 si-a încheiat activitatea.

         La data de 22 martie 1977, d-nul Malone a fost învinuit de savârsirea mai multor infractiuni de tainuire. În perioada iunie-august 1978, d-nul Malone a fost judecat, fiind achitat pentru o parte din infractiune. Întrucât juratii nu au ajuns la un conses în legatura cu restul acuzatiilor, s-a procedat la o noua trimitere în judecata. Al doilea proces a avut loc în perioada aprilie-mai 1979. D-nul Malone a fost achitat apreciindu-se ca acuzarea nu a adus suficiente probe.

         În timpul primului proces s-a constatat ca în agenda unuia dintre politistii care efectuasera cercetari erau notate amanuntele unei conversatii telefonice avute de reclamant înainte de 22 martie 1977. Avocatul acuzarii a recunoscut ca acea convorbire fusese interceptata pe baza mandatului emis de Secretarul de Stat pentru Afaceri Interne. În octombrie 1978, d-nul Malone a initiat o actiune civila împotriva comisarului comisiei metropolitane, cerând între altele constatarea caracterului ilegal al monitorizarii si interceptarii convorbirilor purtate pe liniile sale telefonice fara consimtamântul sau, sau daca aceste operatiuni au urmat unui mandat emis de secretarul de stat (...). La data de 28 februarie 1979, sir Robert Magary (vicecancelar) a respins cererea reclamantului (...).

         Reclamantul era convins ca telefoanele si corespondenta i-au fost interceptate de mai multi ani. S-a bazat pe întârzierile cu care primea corespondenta si pe existenta unor semne de violare a acesteia. Ca proba, a prezentat instantei un teanc de plicuri pe care le primise deschise sau lipite cu acel tip de banda adeziva. Despre convorbirile telefonice, a declarat ca a auzit de multe ori zgomote neobisnuite si ca politia se afla în posesia unor informatii pe care le-ar fi putut obtine numai prin interceptarea convorbirilor. În opinia domnului Malone, aceste practici au continuat si dupa ce a fost achitat.

II. LEGISLATIA SI PRACTICA RELEVANTE

A. Introducere

         În legea si jurisprudenta britanica “interceptarea” este definita ca obtinerea unor informatii despre continutul unei comunicari telefonice sau postale, în lipsa

consimtamântului persoanelor implicate.

         În practica îndelungata, din Anglia si Tara Galilor, a interceptarilor comunicarilor postale si telefonice, acestea se efectueaza pe baza unui mandat semnat de un secretar de stat, care astazi este cel al Afacerilor Interne. Nu exista o lege speciala pentru aceste proceduri, ci doar exista diverse dispozitii legale ale caror efecte au fost discutate în cazul de fata. În consecinta, prezentarea faptelor se limiteaza la aspectele contestate.

         Argumente referitoare la celelalte norme sunt prezentate în SECTIUNEA “ÎN DREPT”.

         Bazele legale ale interceptarii comunicatiilor telefonice au fost examinate si în hotarârea prin care instanta s-a pronuntat asupra actiunii introduse de reclamant împotriva comisarului politiei metropolitane.

B. Hotarârea instantei în cazul Malone versus comisarul politiei metropolitane

         În hotarârea pronuntata la 28 februarie 1979, vicecancelarul a notat ca nu are competenta de a decide cu privire la articolul 8 al Conventiei. A procedat la examinarea amanuntita a prevederilor legale referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice, a decis ca procedurile de înregistrare descrise în raportul Birkett sunt legale si, în consecinta, a respins actiunea (...).

“Desi angajamentele anterioare au fost de natura administrativa, bazele lor au fost puse cu ani în urma de raportul Birkett (...). Pâna atunci, interceptarea convorbirilor telefonice fusese legala chiar si în absenta unui mandat. Din momentul în care s-a instituit cerinta existentei unui mandat, s-a recunoscut prin lege legalitatea interceptarilor”.

         “În esenta - a afirmat vicecancelarul - cele de mai sus mi se par întemeiate”. A fost de acord ca, adoptând Legea nr 1969: “Parlamentul a recunoscut ca mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice emise de secretarul de stat este un mijloc de obtinere a probelor în cauzele penale si instituie o obligatie a unitatilor de posta de a realiza anumite activitati”.

         Concluzia a fost ca legea britanica nu prevede un drept general la viata privata si nici, dupa cum a sustinut reclamantul, un drept special de a avea convorbiri telefonice în locuinta proprie fara a fi deranjat. Mai mult, nici oficiile postale si nici persoanele care au auzit din greseala, din întâmplare sau prin interceptare o convorbire telefonica nu au nici o obligatie de confidentialitate fata de abonat.

         C. Dispozitii legale referitoare la interceptarea comunicatiilor (în vigoare înainte de 1969) “Daca un functionar al postei deschide ilegal ... un pachet postal în curs de transmitere, îl retine sau îi provoaca intentionat întârzierea, savârseste o infractiune ... în cazul în care deschiderea, retinerea sau întârzierea nu au fost realizate pentru îndeplinirea unui ordin scris si semnat de secretarul de stat.”

Pachetul postal este definit de art. 87(1): ”scrisoare, vedere, iar pachet recomandat sau cu valoare declarata sau orice fel de pachet sau obiect transmisibil prin posta, inclusiv telegramele”.

         Art. 45 al Legii din 1863 incrimineaza divulgarea continutului mesajelor

(transmise prin posta), iar art. 11 al Legii din 1884 incrimineaza cele de mai sus în cazul telegramelor. În plus art. 20 al Legii din 1968 prevede ca functionarul care, fara drept, divulga în orice fel sau aduce la cunostinta altcuiva continutul unei telegrame sau al unui mesaj încredintat oficiului postal pentru transmitere comite o fapta penala. Articolele de mai sus sunt în vigoare.

PROCEDURA ÎN FATA COMISIEI

         În plângerea (...) înaintata Comisiei, d-nul Malone a sustinut ca actiunile politiei de incriminare a corespondentei postale si a celor apartinând sotiei sale, de înregistrare a convorbirilor si a numerelor formate de la postul sau telefonic sunt încalcari ale articolului 8 al Conventiei. La 13 iulie 1981 Comisia a declarat plângerea admisibila. În raportul întocmit în cauza, Comisia a exprimat opinia încalcarii art. 8 si 13.

ARGUMENTE FINALE ÎN FATA CURTII

         La audierile din 20 februarie 1984, Guvernul a mentinut argumentele invocate în memoriu si a cerut Curtii:

“1. În legatura cu articolul 8, sa stabileasca si sa declare interferenta autoritatilor

publice cu exercitiul drepturilor regulamentului, garantate de articolul 8 (1), a fost si este justificata în temeiul art. 8, fiind prevazuta de lege si necesara într-o societate democratica, pentru prevenirea infractiunilor si protectia drepturilor si libertatilor celorlalti, în consecinta, prevederile art. 8 nu au fost încalcate;

(a) sa stabileasca si sa declare, ca în cazul de fata nu este necesara examinarea în raport cu articolul 8 si plângerea reclamantului, referitoare la înregistrarea numerelor formate de la postul sau telefonic, alternativ;

(b) sa stabileasca si sa declare ca din faptele prezentate nu reiese nici o încalcare a prevederilor articolului 8.

2. În legatura cu articolul 13, sa stabileasca si sa declare, ca în cazul de fata,

articolul 13 al Constitutiei nu a fost încalcat” ...

ÎN DREPT

I. Cu privire la încalcarea reclamata a articolul 8

         Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a

domiciliului sau si a corespondentei sale.

         Nu este admis amestecul nici unei autoritati publice, în exercitarea acestui drept, decât în masura în care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care într-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, buna stare economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.

A. Interceptarea comunicatiilor “obiectul plângerii”

De la început trebuie facuta precizarea ca obiectul plângerii nu este interceptarea

comunicatiilor în general. Decizia de admisibilitate (...) defineste obiectul cauzei de fata ca fiind “interceptarea realizata de, sau în numele politiei, în cadrul unei anchete penale”

- si nu de alte servicii guvernamentale cum ar fi Directia Vamilor sau Serviciul Secret - ”si normele si procedurile administrative care reglementeaza acest tip de interceptari”.

B. Pe scurt, atât interceptarea comunicatiilor cât si divulgarea listei cu numerele

de telefon formate de reclamant au încâlcat articolul 8.

II. Cu privire la încalcarea reclamata, prevazuta în articolul 13

Reclamantul a sustinut ca nu exista nici o cale de recurs în privinta încalcarii

articolului 8, ... împrejurare care contravine articolului 13; textul articolului 13.

Având în vedere concluzia din paragraful 89, Curtea nu considera necesar sa

examineze aceasta chestiune.

III. Aplicarea articolului 50

Reclamantul a solicitat o justa compensare, invocând articolul 50, care prevede:

textul articolului 50. Deoarece în momentul de fata Curtea nu poate decide în articolului 50, cererea se trimite Comisiei.

Pentru aceste motive, Curtea Decide, în unanimitate, ca articolul 8 a fost încalcat

Decide, cu 16 voturi la 2, ca nu este necesara examinarea plângerii în legatura cu articolul 30 Decide, în unanimitate, ca în momentul de fata nu poate da o solutie în legatura cu aplicarea articolului 50, si: amâna decizia în aceasta privinta retrimite cererea Comisiei”.

         Cauzele recente Huvig c/Franta (1990) si Kruslin c/Franta (1990) se refereau la fapte asemanatoare cu cele din cauza Malon. În cele doua cazuri, Curtea a sustinut ca legea si jurisprudenta franceza nu raspundeau cerintei de legalitate, în sensul articolului 8. În general, Comisia si Curtea au lasat statelor o libertate de apreciere mai mare în strângerea si utilizarea informatiilor în contextul faptelor nepenale. În cauza Leander c/Suedia (1987), petitionarul se plângea de faptul ca detinerea de catre guvernul suedez de informatii secrete referitoare la el si utilizarea acestor informatii în scopul de a i se refuza angajarea într-o slujba în administratie erau contrare articolului 8. Conform opiniei Curtii, caracterul detaliat al ordonantei raspundea conditiei de legalitate. Fara a constata existenta vreunei încalcari Curtea a declarat printre altele ca, prin conventie nu este garantat dreptul de acces la o functie publica si ca hotarârile luate de Stat în aceasta speta nu au “împiedicat petitionarul sa-si dedice viata privata cum doreste”.

         Cauza Leander se referea la obligatii negative în ce priveste Statul – garantarea protectiei individului împotriva amestecului arbitrar al puterii publice. Dimpotriva, Cauza Gaskin c/Regatul Unit (1989) privea obligatii pozitive pentru Stat: faptul de a nu fi întreprins nimic pentru a raspunde cererilor petitionarului de a consulta dosarul sau. În speta, autoritatile britanice refuzasera sa-i furnizeze unui tânar care practic îsi petrecuse întreaga copilarie în mai multe camine de copii, dosarele privind aceasta perioada a vietii sale, aflate la asistenta publica, pe motiv ca informatiile referitoare la el fusesera initial comunicate cu titlu confidential, iar consimtamântul persoanelor care le dadusera nu putea fi obtinut. Curtea a pus în balanta interesul tânarului de a obtine informatii privind

propria sa viata si pe acela al tertilor de a pastra caracterul confidential precum si pe acela al statului, de a încuraja compilarea de informatii obiective si fiabile. Apreciind ca aceasta balanta se situa pe libertatea de apreciere a Statului, Curtea a conchis totusi ca ar fi o încalcare a articolului 8, întrucât nu exista nici o procedura care sa îngaduie unui organ independent sa ia în cele din urma hotarârea de a comunica dosarul atunci când informatorul nu putea fi regasit sau refuza fara vreun temei sa-si dea consimtamântul.

Inviolabilitatea corespondentei

         Majoritatea cauzelor invocând încalcari ale dreptului la respectarea

corespondentei au fost introduse de catre detinuti. Curtea a declarat ca dreptul unui detinut de a nu-si vedea cenzurata corespondenta de un om al legii sau de un organ judiciar, nu trebuie sa fie niciodata îngradit întrucât constituie principalul mijloc prin care i se permite valorificarea drepturilor sale (Golder c/regatul Unit 1975). Curtea a autorizat însa Statul sa treaca la anumite restrictii fara caracter juridic privind corespondenta. În cazul Silver si altii c/Regatul Unit (1983), aceasta a sustinut ca statul era în masura, cu buna stiinta, sa cenzureze scrisori ce înfatisau prezenta într-o anumita închisoare a unor detinuti periculosi, a unor practici comerciale sau a altor aspecte asemanatoare.

“GOLDER versus REGATUL UNIT AL MARII BRITANII si IRLANDEI DE NORD”

Hotarârea Curtii din 21 februarie 1975

         Curtea Europeana a Drepturilor Omului, întrunita în plen în conformitate cu

articolul 38 din Regulamentul Curtii, adopta aceasta hotarâre - la 21 februarie 1975. Procedura

         Cazul a fost trimis Curtii de Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. Se întemeiaza pe plângerea formulata împotriva Regatului Unit, înaintata Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe baza articolului 25 al Conventiei de d-nul Sidney Elmer Golder, cetatean britanic. Introdusa în august 1969, plângerea a fost completata în 1970 si înregistrata cu numarul 4451/70. Raportul Comisiei, întocmit în conformitate cu articolul 31 al Conventiei, a fost transmis Comitetului de ministri al Consiliului Europei la 5 iulie 1973.

         Prezentata pe baza articolului 48 al Convetiei, cererea Guvernului a fost depusa la grefa Curtii la 27 septembrie 1973, la intervalul de 3 luni prevazut de paragraful 1 si 47. Scopul cererii a fost obtinerea unei decizii din partea Curtii, Guvernul manifestându-si dezacordul cu opinia comisiei exprimata în raport, ca si cu maniera în care a abordat interpretarea conventiei.

<Paragrafele 3-8 descriu compunerea Camerei, schimbul de memorii, hotarârea

Camerei de a se desesiza în favoarea plenului Curtii, deoarece “cazul ridica probleme serioase ce tineau de interpretarea Conventiei”.>

ÎN FAPT

Esenta cazului poate fi interpretata astfel:

         În 1965, Sidney Elmer Golder, cetatean britanic nascut în 1923 a fost gasit

vinovat de tâlharie si condamnat la 15 ani de închisoare. În 1969, d-nul Golder îsi executa pedeapsa la închisoarea Parkhurst pe Insula Wight.

În seara de 24 octombrie 1969 în zona de recreere a închisorii au izbucnit serioase tulburari, d-nul Golder se afla în acel loc (...).

Golder a fost interogat de politie la 28 si 30 octombrie. La cel de-al doilea

interogatoriu, d-nul Golder a fost informat despre plângerea de a fi atacat un gardian. Golder a trimis scrisori parlamentarilor din circumscriptia sa, la 25 octombrie si la 1 noiembrie, apoi unui comisar de politie la 4 noiembrie 1969, informându-i despre tulburarile din 24 octombrie si despre consecintele suparatoare ale acestora asupra situatiei sale; guvernatorul închisorii a oprit aceste scrisori pe motiv ca Golder nu folosise în prealabil canalele autorizate pentru discutarea acestor chestiuni (...).

         În Anglia, contactul dintre detinutii condamnati si persoanele din exterior este reglementat de legea penitenciarelor din 1952 modificata ulterior, precum si de normele adoptate în aplicarea legii. Articolul 47, sub SECTIUNEA I, al acestei legi îl abiliteaza pe ministrul de interne sa “adopte reglementari privind organizarea si functionarea penitenciarelor ..., ca si tratamentul ..., disciplina si controlul detinutilor.”

         Regulile adoptate de ministru în virtutea competentelor sale, sunt cuprinse în regulamentul penitenciarelor din 1964 înaintat apoi parlamentului si având valoare de lege. Prevederile referitoare la comunicarea dintre detinuti si persoanele aflate în exterior fac obiectul articolului 33, 34, 37.

Articolul 33

Pentru mentinerea disciplinei si a ordinii sau pentru prevenirea infractiunilor, ori

în interesul oricarei persoane, ministrul poate dispune, în general sau într-un caz

particular, restrictii cu privire la comunicarea dintre un detinut si alte persoane.

Cu exceptia cazurilor prevazute de lege sau prin prezentul regulament, un detinut nu poate comunica cu persoane din exterior, si invers, fara autorizarea ministrului.

Articolul 34

Prezentul articol nu da detinutului dreptul de a comunica cu cineva în legatura cu

o chestiune juridica sau de alta natura sau cu persoane, altele decât rudele sau prietenii, fara autorizarea ministrului.

Articolul 37

Avocatul unui detinut care este parte într-o procedura juridica, civila sau penala,

trebuie sa se bucure de înlesniri rezonabile pentru a putea sa discute cu acesta despre procedurile respective astfel încât sa nu fie auzit de gardian, dar în prezenta acestuia din urma.

         Avocatul unui detinut poate, cu autorizarea ministrului, sa discute cu clientul sau în legatura cu orice chestiune de natura juridica, situatie în care trebuie sa fie auzit degardian, care trebuie sa fie de fata.

Procedura în fata Comisiei

         Golder a înaintat Comisiei doua plângeri privind interceptarea corespondentei sale (paragraful 13) si refuzul Ministrului de Interne de a-i permite sa consulte un avocat. La 30 martie 1971 Comisia a declarat prima plângere neadmisibila pentru neepuizarea cailor de atac interne, dar a retinut a doua plângere pentru a fi examinata din perspectiva articolului 6, paragraful 1 si al articolului 8 ale Conventiei. Golder a fost eliberat conditionat la 2 iulie 1972.

         În continuare, Comisia a opinat ca dreptul de acces la justitie garantat de articolul 6, paragraful 1, nu face obiectul cerintei “într-un termen rezonabil”; Guvernul ridicase obiectii asupra acestui punct, dar în memoriul adresat Curtii a declarat ca renunta la ele.

ÎN DREPT

         În privinta încalcarii articolului 6 paragraful 1.

Comisia a sustinut în unanimitate ca a avut loc o încalcare a articolului 6 paragraful 1 al Conventiei; Guvernul si-a manifestat dezacordul cu aceasta opinie.

         “Orice persoana are dreptul la un proces de judecata echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotarî fie asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii în materie penala îndreptata împotriva sa. Hotararea trebuie sa fie pronuntata în mod public, accesul în sala de sedinte poate fi interzis presei si publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia în interesul umanitatii, al ordinii publice ori al securitatii nationale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o impun sau în masura considerata absolut necesara de catre instanta, atunci când publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei”.

         În acest caz, Curtea este chemata sa se pronunte asupra a doua întrebari referitoare la textul citat mai înainte:

         Daca articolul 6 paragraful 1 se limiteaza la a garanta în esenta dreptul la un proces echitabil sau recunoaste în plus un drept de acces la instante judecatoresti oricui ar dori sa introduca o actiune de contestare privind drepturile si obligatiile sale cu caracter civil ?

În aceasta ultima situatie, exista sau nu limitari ale unui drept de acces ori ale exercitiului acestui drept, care s-ar putea aplica în cazul în speta?

În privinta incalcarii articolului 8

         În opinia majoritatii membrilor Comisiei (...), “faptele care constituie o încalcare a articolului 6, paragraful 1 constituie si o încalcare a articolului 8”; guvernul este în dezacord cu aceasta opinie.

         “Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a

domiciliului sau si a corespondentei sale.

         Nu este admis amestecul unei autoritati publice în exercitarea acestui drept decât în masura în care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, într-o societate democratica, este necesara securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei ori protejarea drepturilor si libertatilor altora”.

În privinta aplicabilitatii articolului 50 al Conventiei

<Curtea considera ca în circumstantele cauzei nu este necesara acordarea unei

reparatii echitabile, alta decât cea care rezulta din constatarea drepturilor sale.>

Din aceste motive, Curtea

1. Hotaraste, cu noua voturi contra trei, ca a avut loc încalcarea articolului 6

paragraful 1;

2. Hotaraste, în unanimitate, ca a avut loc încalcarea articolului 8;

3. Hotaraste, în unanimitate, ca deciziile deja mentionate constituie în sine o

reparatie echitabila suficienta în sensul articolului 50”.