untitled
MECANISME DE REALIZARE A PROTECTIEI
SOCIALE A MUNCII
IN CADRUL UNIUNII EUROPENE
In sistemul actual al tratatelor comunitare, politicii
sociale i se acordă un rol mai important în comparaţie cu
reglementările
anterioare. In chiar Preambulul său, TMs face menţiunea că statele care
au
decis să instituie Uniunea europeană confirmă ataşamentul lor la
drepturile
sociale fundamentale şi sunt hotărâte să promoveze progresul economic
şi
social, iar la art. 2 este indicat, ca un prim obiectiv pe care şi-1
propune
Uniunea, „promovarea unui progres economic şi social şi un înalt nivel
de
folosire a forţei de muncă prin întărirea coeziunii economice şi
sociale. În
Preambulul Tratatului CE este, de asemenea, afirmată hotărârea statelor
comunitare de a asigura progresul lor economic şi social prin acţiunea
comună
de eliminare al barierelor care divizează Europa. Misiunea Comunităţii,
aşa cum
se afirmă în art. 2 a1 acestui Tratat, este aceea ca, prin stabilirea
unei
pieţe comune şi a unei uniuni economice şi monetare şi prin punerea în
practică
a politicilor sau acţiunilor comune avute în vedere la art. 3 şi art. 4
între
care sunt menţionate şi „promovarea unei coordonări "între politicile
de
folosire a forţei de nuncă din statele membre în scopul întăririi
eficacităţii
lor prin promovarea unei strategii coordonate pentru folosirea forţei
de
muncă'' [lit. i)] şi „o politică în domeniul social cuprinzând un Fond
social
european [art. 3 lit. j)], să se promoveze un nivel de folosire a
forţei de
muncă şi de protecţie socială ridicat, creşterea nivelului de trai şi
calităţii
vieţii, coeziunea economică şi socială".
În aplicarea acestor texte legale,
Titlul XI al Părţii a treia din Tratat detaliază toate elementele
politicii
sociale, dând în plus o reglementare concretă unor materii precum
educaţia,
formarea profesională şi tineretul, întrucât de acestea depind în largă
măsură
eficacitatea şi coerenţa politicii sociale.
Scopul politicii sociale este definit
la art. 136 în următorul sens: „Comunitatea şi statele membre,
conştiente de
drepturile sociale fundamentale precum cele enunţate în Carta socială
europeană
semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi Carta comunitară a
drepturilor
sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989, au ca obiectiv
promovarea
folosirii forţei de muncă, condiţii îmbunătăţite de viaţă şi de muncă,
în aşa fel
încât să se facă posibilă armonizarea concomitent cu susţinerea
ameliorării
lor, o protecţie socială corespunzătoare, dialogul social, dezvoltarea
resurselor umane care să permită un înalt nivel de folosire a forţei de
muncă
şi să combată excluderea (alin. 1); „în acest scop Comunitatea şi
statele
membre pun în practică măsuri care ţin seama de formele diverse ale
practicilor
naţionale, în special în domeniul relaţiilor contractuale şi de
necesitatea
menţinerii competitivităţii economiei comunitare" (alin. 2); „ele
consideră că o asemenea evoluţie nu va rezulta doar din funcţionarea
pieţei comune,
care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, ci şi din dispoziţiile
prezentului
Tratat şi din apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament
sau
acţiune administrativă" (alin. 3).
Se poate constata, faţă de cele astfel enunţate, că
obiectivele formulate urmează a fi îndeplinite prin acţiunile
convergente ale Comunităţii
ca o entitate distinctă şi ale statelor membre în individualitatea lor,
prin
punerea în practică a unor măsuri care ţin seama de diversitatea
practicilor
naţionale, în special în domeniul relaţiilor contractuale şi de
necesitatea
asigurării competitivităţii economiei comunitare.
Dezvoltarea politicii sociale va rezulta nu numai din
funcţionarea pieţei comune care va favoriza armonizarea sistemelor
sociale, ci
şi din dispoziţiile Tratatului şi din apropierea prevederilor stabilite
prin
lege, regulament şi acţiune administrativă, ceea ce înseamnă că în
lipsa unui
fundament economic adecvat, constituit de o bună funcţionare a pieţei
comune
favorizante armonizării sistemelor sociale, şi a aplicării eficiente a
ansamblului dispoziţiilor Tratatului CE şi a dispoziţiilor stabilite
prin lege,
regulament sau acţiune administrativă care urmează a fi apropiate,
obiectivele
propuse nu ar putea fi realizate în deplinătatea lor, prin raportare la
obiectivul întregii acţiuni comunitare - acela de asigurare a
promovării progresului
sub ambele sale aspecte economic şi social care sunt puse pe plan de
egalitate.
Atunci când este în discuţie funcţionarea pielei comune
ca un prim mijloc de realizare a scopului politicii sociale, se are în
vedere
şi funcţionarea pieţei muncii prin libera circulaţie a lucrătorilor, în
acest
sens trebuie să fie luate în considerare forţele libere care afectează
această
piaţă la nivelul condiţiilor de muncă, adică organizaţiile patronale şi
ale
lucrătorilor şi negocierile colective care rezultă, precum şi presiunea
exercitată în ceea ce priveşte conţinutul măsurilor guvernamentale în
domeniul
social.
Cel de-al doilea mijloc de realizare a obiectivelor în
cauza - dispoziţiile Tratatului - are în vedere, în special prevederile
relative la domeniul economic, cum ar fi cele privind asigurarea
coordonării de
către Consiliu a politicilor economice generale ale statelor membre
(art. 202)
şi alte asemenea competenţe, care trebuie să fie astfel utilizate încât
să
observe dispoziţiile generale ale Tratatului şi, mai ales, cele privind
creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii. Aşa fiind, prin
dispoziţii
distincte (art. 137) se statuează că, în vederea realizării
obiectivelor avute
în vedere la art. 136, Comunitatea va sprijini şi va completa
activităţile
statelor membre în următoarele domenii:
a)
ameliorarea
în special a mediului de muncă pentru protejarea sănătăţii şi
securităţii
lucrătorilor;
b) condiţiile
de lucru,
c)
securitatea
socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
d) protecţia
lucrătorilor atunci când contractul de muncă este reziliat;
e) informarea şi
consultarea lucrătorilor;
f) reprezentarea
şi apărarea colectivă ale intereselor lucrătorilor şi ale
patronilor, inclusiv cogestiunea, sub rezerva par. 5 din art. 137;
g) condiţiile de
angajare pentru resortisanţii statelor terţe care îşi au
reşedinţa în mod legal pe teritoriul comunitar;
h) integrarea
persoanelor excluse de pe piaţa muncii sub rezerva art. 150;
i)egalitatea între bărbaţi şi femei cu privire la şansele pe piaţa
muncii şi a
tratamentului la locul de muncă;
j) combaterea
excluderii sociale;
k)
modernizarea sistemelor de protecţie socială, sub rezerva lit. c).
În acest
scop,
Consiliul poate, conform par. 2 din acelaşi art. 137:
a) să adopte
măsuri
destinate să încurajeze cooperarea între statele membre prin
intermediul
iniţiativelor îndreptate spre perfecţionarea cunoştinţelor, dezvoltarea
schimbului de informaţii şi de practici mai bune, promovarea modurilor
de
abordare inovatoare şi evaluarea experienţelor, cu excluderea oricărei
armonizări
a legilor şi regulamentelor statelor membre;
b) să
hotărască în domeniile avute în vedere la par. l lit. a)-i), prin
intermediul
directivelor, cerinţe minimale aplicabile progresiv, ţinând scama de
condiţiile
şi de reglementari tehnice existente în fiecare dintre statele membre.
Aceste
directive evită impunerea unor constrângeri administrative, financiare
şi
juridice astfel încât să împiedice crearea şi dezvoltarea
întreprinderilor mici
şi mijlocii.
Consiliul
statuează conform procedurii avute în vedere în art: 251 după
consultarea Comitetului economic şi social şi a Comitetului regiunilor,
cu
excepţia domeniilor menţionate în par. l lit. c), d), f) şi g), când
Consiliul
statuează în unanimitate pe baza unei propuneri din partea Comisiei,
după consultarea
Parlamentului şi a acestor Comitete. Consiliul, statuând în unanimitate
pe baza
unei propuneri din partea Comisiei, după consultarea Parlamentului,
poate
decide să facă procedura prevăzută în art. 251 aplicabilă par. l lit.
d), f) şi
g).
Prin art. 137 par. 3 se dă unui stat membru posibilitatea
de a încredinţa partenerilor sociali, la cererea lor comună,
implementarea
directivelor adoptate potrivit celor mai sus arătate, dar în acest caz,
el
trebuie să se asigure, cel mai târziu la data la care o directivă
trebuie să
fie transpusă conform art. 249, că partenerii respectivi au introdus
prin acord
măsurile necesare şi să ia orice măsură care să-i permită în orice
moment să
fie în situaţia de a garanta rezultatele impuse prin directivă.
Conform par. 4 din art. 137, dispoziţiile adoptate aşa
cum s-a precizat mai sus nu afectează dreptul recunoscut statelor
membre de a
defini principiile fundamentale ale sistemului lor de securitate
socială şi nu
trebuie să afecteze în mod semnificativ echilibrul financiar al acestui
sistem
şi nici nu pot să împiedice un stat membru să menţină ori să introducă
masuri
mai stricte compatibile cu Tratatul, iar în virtutea par. 5,
dispoziţiile art
137 nu se vor aplica retribuţiilor, dreptului de asociere, dreptului la
grevă sau
dreptului de a impune lock-outs.
În acelaşi sens al înfăptuirii obiectivelor stabilite la
art. 136 şi sub rezerva altor dispoziţii ale Tratatului, Comisia
potrivit art.
140 CE încurajează cooperarea între statele membre şi va înlesni
coordonarea
acţiunii lor în toate domeniile politicii sociale conform Cap. 1
acţionând
aşadar, ca un factor de apropiere a statelor membre, în special în
domenii
relative la:
- folosirea
forţei de
muncă;
- dreptul
muncii şi
condiţiile de muncă;
- pregătirea
profesională
de bază şi avansată;
- securitatea
socială;
- prevenirea
accidentelor
şi a bolilor profesionale;
- igiena
muncii;
- dreptul de
asociere şi
negocierile colective între patronat şi lucrători.
În acest
scop,
Comisia urmează să acţioneze în strânsă legătură cu statele membre,
efectuând
studii, emiţând avize şi organizând consultări în privinţa atât a
problemelor
ce survin pe plan naţional, cât şi celor de interes pentru
organizaţiile
internaţionale. Ea va putea în
plus să formuleze recomandări în temeiul
art. 211 CE.
Prin art. 138
(în formularea şi cu numerotarea anterioare TA - art. 118 A
introdus prin AUE) şi art. 139 CE, importante sarcini sau competenţe
revin
Comisiei şi Consiliului în ceea ce priveşte promovarea consultărilor şi
dialogul între partenerii sociali la nivel comunitar, reluându-se
prevederi ale
Acordului asupra politicii sociale.
Cel de-al treilea mijloc -
apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament sau acţiune
administrativă - este o aplicare în materia specifică a politicii
sociale a dispoziţiilor
generale prevăzute la art. 94 - art. 97 din Tratat. Diferenţele
între legislaţiile naţionale pot să survină mai ales în sistemele de
securitate
socială. Ele pot să genereze importante distorsionări ale concurenţei
datorită
cheltuielilor financiare în la unele sectoare. De asemenea, ele pot să
fie
susceptibile să afecteze direct stabilitatea sau funcţionarea pieţei
comune a
muncii prin avantajele sau dezavantajele pe care unele legislaţii
naţionale
le-ar putea produce.
În concret, numeroasele măsuri de
armonizare a legislaţiilor şi politicilor sociale au fost adoptate în
diverse
domenii precum regimul securităţii sociale, condiţiile de muncă şi
salariate,
igiena şi securitatea muncii, politica locuinţelor. Ele au luat forma
unor
recomandări sau rezoluţii ale Consiliului sau ale Comisiei, cum ar fi
asupra
săptămânii de lucru de 40 de ore şi concediul plătit de patru săptămâni
(în
1975), vârstei de pensionare (în 1982), igienei, securităţii şi
sănătăţii la
locul de muncă (în 1987). Unele directive ale Consiliului privesc
"egalizarea salariilor bărbaţilor şi ale femeilor - Nr. 75/117 din 10
februarie 1975 , sau garantarea drepturilor angajaţilor în cazul
transferului
de întreprinderi, de afaceri sau de părţi de afaceri -Nr. 77/187 din 14
februarie 19772, ori protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii
patronului - Nr. 80/987 din 20 oct. 19803, sau protecţia lucrătorilor
expuşi la
agenţi chimici, fizici sau biologici în timpul muncii - Nr. 80/1107 din
27
noiembrie 1980. amelioiarea. La 18 iulie 1994 a fost creată o Agenţie
europeană
pentru protecţia securităţii şi sănătăţii în timpul muncii prin
Regulamentul Nr.
2062 din 18 iulie 1994, al Consiliului, (J. Of. L 216/1 din 20 august
1994. Un
nou act comunitar-Regulamentul Consiliului Nr. 1654/2003 din 18 iunie
2003 (J.
Of. L 245/38 din 29 sept. .2003) - reglementează această Agenţie, în
această
materie Consiliul a mai adoptat Recomandarea nr. 2003/134 din 18 febr.
2003
privind ameliorarea protecţiei sănătăţii şi securităţii în timpul
muncii privindu-i
pe lucrătorii nesalariaţi (independenţi).
Prin Decizia Nr. 97/16 din 10 ian.
1997 s-a stabilit înfiinţarea unui Comitet privind piaţa muncii şi a
folosirii
forţei de muncă, cu scopul de a asista Consiliul la îndeplinirea
responsabilităţilor sale în aceste domenii (J. Of. L 6/32 clin 10 ian.
1997),
ea .fiind abrogată şi înlocuită prin Decizia Consiliului Nr. 2000/98
din 24
ianuarie 200 privind înfiinţarea Comitetului asupra folosirii forţei de
muncă,
în temeiul art. 130 CE (J. Of. L 29/21 din 4 fcbr. 2000), iar prin
Decizia
Consiliului Nr. 1999/207 din 9 martie 1999 s-a reformat Comitetul
permanent
privind folosirea forţei de muncă şi s-a abrogat decizia Nr. 70/523 (J.
Of. L.
143/13 din 8 iunie 1999). Un comitet de înalţi responsabili privind
inspecţia muncii
a fost înfiinţat prin Decizia Nr. 9:5/319 din 12 iulie 1997, a Comisiei
(7. Of. L 188/14 din 9 aug.
1995), iar prin Decizia Nr. 95/320 din 12 august 1995 (7. Of. L. 188/14
din 9
aug. 1995) a fost creat un comitet ştiinţific în materie de expunere
profesională
la agenţi chimici.
In sfera raporturilor de muncă au fost adoptate alte două
Directive. Astfel, prin Directiva Nr. 91/533 din 14 octombrie 1991 a
Consiliului" a fost instituită obligaţia celui ce angajează de a-l
informa
pe lucrător despre condiţiile aplicabile contractului şi relaţiei de
muncă.
Forma pe care urmează să o ia această informaţie poate să fie
constituită de un
contract, scrisoare de angajare, orice alt înscris comportând
informaţiile
impuse - identitatea părţilor, locul de muncă, titlul, gradul,
calitatea şi
categoria de încadrare, caracterul sau descrierea sumară a muncii.
Prin Directiva Parlamentului şi Consiliului Nr.
2002/14 din 11 martie 2002 s-a stabilit un cadru general pentru
informarea şi
consultarea angajaţilor din Uniunea europeană . Se au în
vedere:
1) informarea privind evoluţia recentă şi probabilă a
întreprinderilor sau a activităţilor şi situaţiei economice ale
stabilimentelor;
2) informarea şi consultarea privind. situatia, structura
şi evoluţia probabila a locurilor de muncă în cadrul întreprinderii sau
stabilimentului şi în legătură cu masurile de anticipare preconizate,
în
special când există o ameninţare asupra utilizării fortei de muncă;
3) informarea şi consultarea privind deciziile
susceptibile să ducă la schimbări substanţiale în organizarea muncii
sau în
relaţiile contractuale, inclusiv cele avute în vedere de alte prevederi
comunitare aşa cum sunt menţionate în art. 9 din Directivă.
Prin Directiva Nr. 93/104 din 23 noiembrie 1993,
a Consiliului, s-au reglementat unele aspecte privind amenajarea
timpului de
muncă. Directiva stabileşte norme minimale de securitate şi de sănătate
în
acest domeniu. Secţiunea l se referă la perioadele minimale de odihnă
şi la
alte aspecte ale amenajării timpului de muncă: repaus zilnic minim 8
ore
consecutive, timpul de pauză, repausul săptămânal minim 24 de ore fără
întrerupere, în principiu duminica, durata maximă a săptămâni de lucru,
durata
medie pentru flecare perioadă de 7 zile să nu depăşească 48 de ore,
inclusiv
ore suplimentare, concediile anuale - cel puţin patru săptămâni conform
condiţiilor de obţinere şi de acordare prevăzute de legislaţiile şi/sau
practicile naţionale. Secţiunea a III-a
priveşte munca de noapte şi ritmul de muncă. Dispoziţii mai favorabile
pot să fie
introduse de state (art. 15). Sunt posibile derogări (art. 17; din
partea
untitled
statelor
de la principiile generale de securitate şi de sănătate ale
lucrătorilor (mai
puţin în ce priveşte concediile) când durata timpului de lucru în baza
caracteristicilor specifice ale activităţilor desfăşurate, nu este
măsurată sau
(şi) predeterminată de lucrătorii înşişi, când sunt în cauză: 1) cadre
de
conducere având puterp autonomă de decizie; 2) mâna de lucru familială;
3)
personalul din domeniul liturgic al bisericilor şi comunităţilor
religioase.
Mai sunt permise derogări în cazul convenţiilor sau acordurilor între
partenerii sociali, cu posibilitatea acordării unei perioade
echivalente de
compensaţie pentru situaţii normale, precum şi în cazuri excepţionale,
când
acordarea unor perioade compensatorii nu este posibilă pentru raţiuni
obiective
şi se acordă o protecţie specifică.
De regulă, reglementările de
armonizare, aşa cum rezultă din prevederile art. 136 au în practică
temeiuri
diferite. In timp ce directivele adoptate pe baza art. 94 din Tratat,
se referă
expres la art. 136, Regulamentele adoptate pe baza art. 308 se referă
la art.
137. Nici un act obligatoriu nu a fost, însă, adoptat în privinţa
dreptului de asociere
şi negocierile colective între patroni şi lucrători.
Discuţii şi
controverse au fost suscitate, mai ales în jurisprudenţă, în
legătură cu aplicarea art. 119 care prevedea că în timpul primei etape
fiecare
stat membru va asigura şi ulterior va menţine aplicarea principiului că
bărbaţii şi femeile trebuie să primească plată egală la muncă egală.
Acest
principiu a putut fi invocat înaintea tribunalelor naţionale, care au
obligaţia
de a asigura protecţia drepturilor pe care această prevedere le acordă
persoanelor, în special în cazul acelor forme de discriminare care îşi
au
originea lor în prevederi legislative ori în acorduri colective de
muncă,
precum şi atunci când bărbaţii şi femeile primesc plată inegală pentru
muncă
egală care este realizată în aceeaşi întreprindere ori serviciu,
indiferent că
este public sau privat. Dispoziţia a avut şi are, aşadar efect direct.
Dar s-a
remarcat că acest efect direct al dispoziţiei nu s-a aplicat
discriminărilor
indirecte şi deghizate, întrucât în scopul aplicării ei, trebuie să se
facă
distincţie între, în primul rând, discriminarea directă şi deschisă
care poate
fi identificată numai cu ajutorul criteriului bazat pe muncă şi plată
egală
avute în vedere la art. 119 [14], în al doilea rând, discriminarea
directă şi
deghizată, care poate fi identificată numai prin referire la prevederi
de
implementare mai explicite cu character naţional sau comunitar.
Curtea de
justiţie a admis că şi discriminarea deghizată se poate afla sub
incidenţa art.
119. Dar în nici un caz art. 119 nu poate fi interpretat ca fiind
susceptibil
să includă, în plus faţă de plata egală, egalitatea condiţiilor de
muncă aplicabile
bărbatului şi femeii. Pentru înlăturarea altor asemenea categorii de
discriminări
posibile între bărbaţi si femei, Consiliul a adoptat Directiva Nr.
76/207 din 9
februarie 1976 asupra aplicării principiului tratamentului egal pentru
bărbaţi
şi femei în ce priveşte accesul la angajare, pregătirea şi promovarea
profesională şi condiţiile de lucru. Raportându-se la această
Directivă, Curtea
s-a pronunţat asupra unei reglementări interne care a instituit un
sistem de
procentaj potrivit căruia, când este în discuţie o angajare sau
promovare,
femeile trebuie să fie automat luate în considerare cu prioritate în
raport cu
bărbaţii, la calificare egală, dacă ele sunt subreprezentate, ca în
cazul
sectoarelor unde ele nu reprezintă cel puţin jumătate din personal. Ea
a
apreciat că în această situaţie există o discriminare întemeiată pe sex
- în
beneficiul femeilor - şi daca directiva autorizează reglementările
naţionale
care au în vedere promovarea egalităţii şanselor între bărbaţi şi femei
îndreptând astfel inegalităţile de fapt existente o măsură care
garantează o
prioritate absolută şi necondiţionată pentru femei la momentul numirii
şi
promovării depăşeşte limitele favorizării egalităţii şanselor.
Dispoziţiile
acestei Direciive pot fi invocate contra unei autorităţi publice
acţionând în
calitatea sa de angajator, în scopul de a se înlătura aplicarea
oricărei prevederi
naţionale care nu este conformă acelor dispoziţii ale Directivei.
Ulterior a
fost adoptată Directiva Nr. 79/7 din 19 decembrie 1978 care cuprinde
prevederi
la care se referă art. l, par. 2 din Directiva Nr. 76/207, fiind
circumscrisă
implementării progresive in materie socială a principiului menţionat.
Directiva
a fost interpretata în sensul că ea nu conferă statelor membre
libertatea de a
include în măsurile naţionale de implementare o prevedere tranzitorie
care
specificând consecinţele abrogării unei reguli ce discriminează în
privinţa
femeilor relativ la acordarea unui beneficiu, face acest lucru in aşa
fel încât
efectele acestei reguli ar continua să se producă după expirarea
perioadei
prevăzute de Directivă pentru conformare de către statele membre.
Prin Decizia Nr. 82/43 a Comisiei a fost creat un comitet
consultativ privind egalitate şanselor între femei şi bărbaţi, iar prin
Rezoluţia din 27 martie 1995, Consiliul a avut în vedere participarea
echilibrată a femeilor şi bărbaţilor din statele membre la luarea
deciziilor.
Prin Tratatul de la Nisa (art. 144 astfel cum a fost înlocuit)
s-a reglementat instituirea unui Comitet al protectiei sociale care
este
înfiinţat de Consiliu, după consultarea Parlamentului, având caracter
consultativ în scopul promovării cooperării în domeniul politicilor
protecţiei
sociale între statele membre şi cu Comisia. El are atribuţii de:
1) urmărire a situaţiei sociale şi a evoluţiei
politicilor de protecţie socială în statele membre şi în Comunitate;
2) facilitare a schimburilor de informaţii, de experienţe
şi de bune practici intre statele membre şi cu Comisia;
3) sub rezerva art. 207 CE. de pregătire de rapoarte, de
formulare a avizelor sau de întreprindere a altor activităţi în
domeniile ce
intră în competenţa sa fie la cererea Consiliului, fie din propria sa
iniţiativă, în îndeplinirea mandatului său, Comitetul respectiv
stabileşte
contacte corespunzătoare cu partenerii sociali. Fiecare stat
membru şi Comisia desemnează doi membri ai Comitetului.
în scopul de a se ameliora
posibilităţile de folosire a forţei de muncă a lucrătorilor pe piaţa
internă şi
de a contribui astfel la creşterea nivelului de viaţă, prin art. 146 al
Tratatului, a fost instituit un Fond social european care are în vedere
promovarea în interiorul Comunităţii a facilităţilor de folosire a
forţei de
muncă şi a mobilităţii geografice şi profesionale a lucrătorilor,
precum şi
facilitarea adaptării la mutaţiile industriale şi la evoluţia
sistemelor de
producţie, în special prin formarea şi reconversiunea profesională.
Iniţial, obiectivele acestui Fond au
fost îndeplinite ca urmare a unor contribuţii financiare dar după
adoptarea
Deciziei nr. 71/66 a Consiliului, înlocuită prin Decizia Nr. 83/516,
modificată, contribuţiile au fost substituite cu resursele proprii ale
Comunităţii. Fondul este administrat de Comisie, asistată de un Comitet
condus
de un membru al acesteia şi compus din reprezentanţi ai guvernelor,
sindicatelor şi organizaţiilor patronale (art. 148). Consiliul,
statuând
potrivit procedurii prevăzute la art. 252 şi după consultarea
Comitetului
economic şi social şi a Comitetului regiunilor, adoptă decizii de
aplicare
relative la Fond.
Acest fond a
fost instituit prin Regulamentele N r. 2052/88 şi 4253/88 ale
Consiliului şi prin Regulamentul specific Nr. 4255/88 din 19 decembrie
1988
care a stabilit prevederi pentru punerea în aplicare a Regulamentului
Nr.
2052/88 în privinţa Fondului social european. Acest din urmă regulament
a fost
înlocuit prin Regulamentul Nr. 1260/1999 din 21 iunie 1999 al
Consiliului1,
prin care s-au stabilit prevederi generale asupra fondurilor
structurale şi în
consecinţă, a fost adoptat un nou Regulament specific pentru Fondul
social
european - Nr. 1784/1999 din 12 iulie 1999 al Parlamentului şi
Consiliului,
abrogându-se Regulamentul Nr. 4255/88.
Prin Decizia
Nr. 2000/436 din 29 iunie 2000, Consiliul a înfiinţat un Comitet
consultativ de
protecţie socială care are sarcina de a supraveghea dezvoltarea
politicii
protecţiei sociale în statele membre şi în Comunitate, de a promova
schimbul de
informaţii şi experţi între statele membre şi Comunitate şi, sub
rezerva art.
207 CE, de a pregăti un raport anual asupra protecţiei sociale, pe care
să îl
prezinte Consiliului. Comitetul este
compus din reprezentanţi ai statelor
membre, câte doi din fiecare stat, şi din doi reprezentanţi ai Comisiei.
Ca urmare a
modificărilor aduse prin TMs, a fost acordată o extensiune mai
mare problemelor educaţiei, formării profesionale şi tineretului.
Obiectivele
Comunităţii în această privinţă sunt consacrate în primul rând
dezvoltării unei
educaţii de calitate, încurajându-se cooperarea dintre statele membre
şi, dacă
este necesar, sprijinindu-se şi completându-se acţiunea lor şi
respectând pe
deplin responsabilitatea statelor membre pentru conţinutul
învăţământului şi
pentru organizarea sistemului educativ, ca şi diversitatea culturală şi
lingvistică (art. 149 par. 1). în concret, acţiunea Comunităţii are în
vedere
(art. 149 par. 2):
- dezvoltarea
dimensiunii europene în educaţie, în special prin însuşirea şi
difuzarea
limbilor statelor membre;
- favorizarea
mobilităţii studenţilor şi profesorilor, inclusiv încurajând
recunoaşterea
academică a diplomelor şi a perioadelor de studii;
- promovarea
cooperării între instituţiile de învăţământ;
- dezvoltarea
schimbului de informaţii şi de experienţă privind problemele comune
sistemelor
de educaţie ale statelor membre;
- favorizarea
dezvoltării schimburilor de tineri şi de animatori socio-educativi;
- încurajarea
dezvoltării educaţiei la distanţă.
În acelaşi
timp,.Comunitatea şi statele membre vor favoriza cooperarea cu
statele terţe şi cu organizaţiile internaţionale competente în materie
de
educaţie şi în special cu Consiliul Europei.
Pentru a
contribui la realizarea obiectivelor înfăţişate, Consiliul nu are
posibilităţi de decizie ci numai de influenţare, de încurajare, de
recomandare,
întrucât textul legal - art. 149 par. 4 - limitează acţiunea
Consiliului prin
competenţele reduse ce i le acordă. Astfel, statuând potrivit
procedurii prevăzute
la art. 251 şi după consultarea Comitetului economic şi social şi a
Comitetului
regiunilor, el va adopta acţiuni de încurajare, cu excluderea oricărei
armonizări a dispoziţiilor legislative şi regulamentare ale statelor
membre.
Credem că raţiunea unei asemenea excluderi se află în reţinerea
statelor în a
abandona atributele suveranităţii lor în domeniul educaţional datorită
puternicelor tradiţii naţionale în această privinţă. De asemenea,
statuând cu
majoritate calificată, asupra propunerii Comisiei, Consiliul va elabora
recomandări.
În al doilea
rând, Comunitatea, potrivit art. 150 par. l, va pune în
aplicare o politică de formare profesională care sprijină şi
completează
acţiunile statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea
pentru
conţinutul şi organizarea formării profesionale în aplicarea acestei
dispoziţii,
Consiliul a adoptat Decizia Nr. 94/819 din 6 dec. 1994 prin care se
stabileşte
un program de acţiune pentru implementarea unei politici de formare
profesională- programul „Leonardo da Vinci", în concret acţiunea
comunitară urmăreşte conform art. 150 par. 2:
- facilitarea
adaptării la mutaţiile industriale în special prin formarea şi
reconversiunea
profesională;
- ameliorarea
formării profesionale iniţiale şi formarea continuă în scopul de a
facilita
inserţia şi reinserţia profesională pe piaţa muncii;
- facilitarea
accesului
la formarea profesională şi favorizarea mobilităţii formatorilor şi a
persoanelor
în formare, în special a tinerilor;
- stimularea
cooperării în materie de formare între instituţiile de învăţământ sau
de
formare profesională şi întreprinderi;
- dezvoltarea
schimbului de informaţii şi de experienţă privind chestiunile comune
sistemelor
de formare ale statelor membre.
Comunitatea şi
statele membre vor favoriza cooperarea cu ţările terţe şi cu
organizaţiile internaţionale în materie de formare profesională.
Consiliul
statuând conform procedurii prevăzute la art. 251 şi după consultarea
Comitetului
economic şi social şi a Comitetului regiunilor, adoptă măsuri pentru a
contribui la realizarea obiectivelor înfăţişate, cu excluderea oricărei
armonizări a dispoziţiilor legislative şi regulamentare ale statelor
membre. In
această privinţă se impune aceeaşi observaţie ca în cazul domeniului
educaţiei,
în legătură cu excluderea armonizării, cu menţiunea că de data aceasta,
nu mai
este precizat genul acţiunilor ce se întreprind sau a actelor ce se
adoptă
fiind totuşi eviden că natura măsurilor ce urmează să fie luate nu va
putea să
depăşească acele caracteristici ale unor acte precum recomandările,
avizele sau
3 rezoluţiile, dat fiind obiectivul declarat formal la par. l al art.
150 în
sensul că politica în materia formării profesionale sprijină şi
completează
numai acţiunile statelor cu respectarea opţiunilor proprii acestora
privind
conţinutul şi organizarea formării. Consiliul a adoptat, de exemplu,
concluzii
privind importanţa şi obiectivul calităţii formării profesionale (29
noiembrie
1995) sau concluzii privind eficacitatea şcolară, principiile şi
strategiile
privind promovarea reuşitei şcolare (24 iulie 1995), iar Comisia a
adoptat
Cartea albă privind educaţia şi formarea - a preda şi a învăţa, spre o
societate cognitivă (29 noiembrie 1995), Cartea verde privind educaţia,
formarea
şi cercetarea - obstacole la mobilitatea transnaţională (2 octombrie
1996),
Cartea albă „Un nou impuls pentru tineretul european" (21 noiembrie
2001),
Rezoluţiile din 13 iulie 2001 privind rolul educaţiei şi formării în
politicile
legate de folosirea forţei de muncă, respectiv privind e-Learning.
S-a precizat
în literatura juridică, o posibilă armonizare s-ar pune în discuţie
numai la
nivelul principiilor fundamentale ale formării profesionale, întrucât
aceasta
ar fi în interesul unei dezvoltări echilibrate social a pieţei muncii
conform
cu obiectivele economice ale Comunităţii. Noul art. 150 CE, tratează
numai
despre problema punerii în aplicare a unei politici de formare
profesională, şi
nu despre o politică comună în această privinţă, aşa cum se preciza în
textul
anterior TMs. (art. 128). Dar aceasta nu va putea să împiedice
adoptarea în continuare,
a unor principii fundamentale în materie, în direcţia aprobării unor
rezoluţii
sau recomandări de către Consiliu, precum Rezoluţia din 11 iulie 1983
privind
politica de formare profesională, ori chiar a adoptării unor decizii,
ca în
cazul Deciziei Nr. 87/569 privind pregătirea populaţiei tinere pentru
trecerea
de la educaţie la viaţa de muncă. Nu mai puţin, sunt posibile acţiuni
concrete,
precum în căzul Regulamentului Nr. 1131/94 din 16 mai 1994, al
Consiliului,
prin care s-a înfiinţat Centrul european pentru dezvoltare şi formare
profesională şi al Directivei 93/33 din 1994 (protecţia tinerilor la
lucru).
În practica jurisdicţională anterioară TMs s-a admis că,
deşi politica şi organizarea educaţională nu erau incluse ca atare în
domeniile
pe care Tratatul le-a încredinţat instituţiilor comunitare, accesul şi
participarea la cursuri de instruire şi de învăţământ nu erau fără
legătură cu
dreptul comunitar. A rezultat din măsurile şi programele adoptate de
Consiliu
în acest domeniu că politica comună de formare profesională era gradual
stabilită. Ea constituia în plus, un element indispensabil al
activităţilor
Comunităţii ale cărei obiective au inclus libera concurenţă a
lucrătorilor,
mobilitatea muncii şi îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale
lucrătorilor. De
unde a rezultat că în speţă, condiţiile de acces la pregătirea
profesională al
resortisanţilor altor ţări membre a intrat în domeniul de aplicare a
Tratatului.
|