1
Teorii
moderne în Comerţul Internaţional.
Schimbările spectaculoase care au intervenit în lume în
perioada postbelică au oferit economiştilor lumii numeroase probleme
noi de
reflecţii în legătură cu natura, mecanismul, rezultatele şi
perspectivele
comerţului intemaţional comparativ cu trecutul. Se are in vedere astfel
de
fenomene şi procese de mare anvergură cum au fost: apariţia a zeci de
noi state
suverane ca urmare a prăbuşirii marilor imperii coloniale, experienţa
temerară
a unor ţări care au încercat să stăpînească sau chiar să înlocuiască
mecanismul
pieţei tradiţionale (politica de planificare centralizată din fostele
ţări
socialiste), desfăşurarea celei de a doua revoluţii industriale în
ţările
dezvoltate, avînd ca suport revoluţia ştiinţifică şi tehnică de la
mijlocul
secolului
XX, ceea ce a permis creşterea economică spectaculoasă a
acestora,
devansarea creşterii producţiei de bunuri şi servicii, precum şi a
creşterii
venitului naţional de creşterea comerţului internaţional, iar mai
recent
creşterea mai accentuată a pieţei capitalurilor şi a volumului
serviciilor.
Republica Moldova fiind un stat
suveran se
afla acum în perioada de tranziţie. Intreprinderile moldoveneşti fac
primii
paşi pe piaţa externă, se formează strategii şi politici guvernamentale
de
promovare a produselor autohtone. Luînd in consideraţie faptele sus
menţionate
este foarte important de a studia teoriile moderne in Comerţ
Internaţional,
toate avantaje şi desavantaje acestor teorii.
În
continuare, sunt reprezentate cele mai actuale teorii din perioda
postbelică în comerţul internaţional contemporan.
1.1
.
Teoria disponibilităţii produselor pentru Comerţul Internaţional.
Acestă teoria
a fost
elaborată de Irving E. Kravis. El a
publicat în 1956 studiul intitulat “Disponibilitatea şi alte influenţe
asupra
structurii comerţului cu mărfuri" în care îşi propune să cerceteze
factorii de care depinde structura importului şi exportului unei ţări.
Ideea de
bază a studiului este că orice ţară
tinde să
importe mărfurile care nu pot fi produse în interiorul ei şi să exporte
mărfurile pe care le poate produce în cantităţi mai mari decît cele
necesare
consumului intern şi în condiţii mai avantajoase decît în alte ţări. În
viziunea lui Kravis, disponibilităţile de export depind de patru
factori: a) înzestrarea
cu resurse naturale; b) amploarea şi semnificaţia diferenţierii
produselor; c)
progresul tehnologic în decursul timpului şi d) politica economică
externă a
statului respectiv. Rolul primului factor se înţelege relativ uşor în
sensul că
nu pot fi exportate fructe tropicale din ţări temperate sau cereale din
zone
muntoase. Ultimii trei factori modifică în mod substanţial rolul jucat
în
trecut de diferenţele de costuri şi de preţuri în explicarea fluxurilor
comerciale internaţionale. Diferenţierea produselor poate împune la
export
chiar produse mai scumpe decît cele cu o
calitatea superioară faţă de mărfurile din alte
tări, determinîndu-i pe clienţi să le solicite. [2]
Progresul tehnic stimulează comerţul internaţional sub
două aspecte: fie prin reducerea costurilor şi deci a preţurilor,
sporind
competitivitatea mărfurilor respective pe piaţa mondială, fie prin
diferenţierea calitativă a produselor, impunîndu-le deoarece alte ţări
nu pot
produce calitatea respectivă. În măsura în care este protecţionistă,
politica
economică externă a unei ţări are, în general, un efect negativ asupra
disponibilităţii produselor care fac obiectul comerţului internaţional
în
sensul că este vorba de tarife şi alte măsuri menite să restragă
importul ţării
respective de produse care sunt disponibile pe piaţa internă la preţuri
similare sau ceva mai mari, ceea ce poate duce şi la represalii din
partea
altor state. [1]
Explicarea structurii importului şi exportului unei ţări
şi deci a fluxurilor comerciale internaţionale trebuie să se ţină seama
atît de
factori naturali (resursele şi repartîţia lor geografîcă), cît şi de
factori
economici (costuri, preţuri, competitivitate, inclusiv costul
transportului),
precum şi politici (politica economică externă a fiecărui stat).
1.2
Teoria
cererii
representative de produse prelucrate.
Această
teorie a fost
formulată de economistul suedez Staffan Burenstam-Linder şi expusă în
lucrarea
"Eseu asupra comerţului şi transformării" (1961). Economistul suedez
acceptă că înzestrarea ţărilor lumii cu resurse naturale influenţează
comerţul
ţărilor cu produse de bază sau produse primare, dar consideră că
această
explicaţie nu mai poate fi acceptată atunci, cînd este vorba de
comerţul
internaţional cu produse prelucrate (manufacturate sau industriale). [3]
Ideea de bază a economistului suedez constă în aceea că
volumul şi structura importului şi exportului unei ţări sunt
determinate
iniţial şi în principal de cererea
internă de mărfuri. În sprijinul acestei idei el aduce trei
argumente şi
anume: (1) că într-o lume cu informaţii
imperfecte (parţiale şi nesigure) orice întreprinzător va reacţiona la
ocaziile
de cîştig mai bine cunoscute pe care le deduce din nevoile interne; (2) că în măsura în care producţia unui bun se
bazează pe o invenţie sau inovaţie, experimentarea acestora se face, la
început, pe piaţa inţernă şi numai dacă ea se verifică în mod rentabil
pe
această piaţă, va fi extinsă ulterior producţia ei şi în vederea
exportului; (3) că un întreprinzător nu se va
îngriji sau
preocupa de o cerere care nu există pe piaţa internă de teama unor
riscuri
neprevăzute şi a unor costuri prohibitive.
S. Burenstam-Linder este conştient că cererea
internă este o condiţie necesară, dar nu suficientă
pentru explicarea exportului unei ţări. Oricum, înainte de a fi
influenţată şi
de alţi factori, specializarea internaţională în comerţ este
condiţionată, cel
puţin, la început, de cererea internă.
S. Burenstam-Linder formulează cîteva concluzii:
- pe
măsură ce creşte venitul pe locuitor al unei ţări creşte şi importul ei;
- cu
cît sunt mai asemănătoare structura economică şi structura comerţului
exterior
ale diferitelor ţări, cu atît mai intense vor fi fluxurile comerciale
dintre
ţările respective;
- pe măsura creşterii economice a ţărilor au loc
schimbări treptate în structura Comerţului lor exterior;
- dacă se face
abstracţie de puterea deformatoare a forţelor care frînează Comerţul
Internaţional (distanţe, costul transporturilor, obstacole introduse
conştient
de către oameni), atunci rezultă că volumul
comerţului exterior şi internaţional va fi cu atît mai mare cu cît
va fi
mai asemănător şi mai mare venitul pe
locuitor al ţărilor partenere, cu cît va fi mai apropiată structura
producţiei interne şi a exportului acestor ţări. [3]
1.3
Teoria
comerţului
intraindustrial sau intraramuri.
Această teorie a fost amplu dezbătută în lucrarea
economiştilor australieni H.G.
Grubel şi P.J. Lloyd intitulată
"Comerţ intraramuri: teoria şi măsurarea comerţului internaţional cu
produse diferenţiate” (1975).
Studiind fluxurile comerciale internaţionale în perioada 1959-1967 a sporit comerţul de la 36% la 46%. Ei fac distincţie între comerţul
internaţional, care se desfăşura între ţări cu o înzestrare diferită cu
resurse, denumit şi comerţ vertical
sau interindustrial (intre ramuri
diferite ale economiei ţărilor coschimbiste) şi comerţul
actual, preponderent intraramuri sau intraindustrial,
denumit şi comerţ
orizontal, adică între ţări cu un potenţial şi structuri
asemănătoare atît
în producţie, cît şi în comerţul exterior. [2]
Comerţul vertical
sau interramuri (interindustrial) are loc
între
ţări inegal dezvoltate şi presupune, de exemplu, schimb de produse
primare pe
produse industriale şi este explicat in funcţie de înzestrarea
diferită a ţărilor cu factori de producţie (mai ales
naturali).
Comerţul orizontal
sau intraramuri (intra-industrial), are
loc între ţări cu o dezvoltare asemănătoare
şi presupune schimbul de produse
diferenţiate din aceeaşi ramură sau ramuri economice asemănătoare,
diferenţiate ca urmare a progresului tehnic, a inovaţiilor sau a
economiilor
obţinute la producţiile de mare serie.
1.4
Contribuţia
lui H.G.
Johnson la modernizarea teoriei neoclasice sau convenţionale a
comerţului
internaţional.
În lucrarea sa "Costul comparativ şi teoria
politicii comerciale pentru o economie mondială în dezvoltare" (1968), H.G. Johnson se referă la unele date
faptice neglijate sau ignorate de
teoria convenţională a comerţului internaţional, îndeosebi la rolul
marilor
corporaţii în desfăşurarea acestuia, face o sinteză
a progreselor realizate in dinamizarea teoriei neoclasice a
costurilor
comparative de producţie, precum şi unele consideraţiuni
comparative privind raportul dintre liberalism şi protecţionism în
lumea
contemporană.
Autorul analizat consideră că există trei
grupe mari de fapte:
a) problema investiţiilor directe pe care le fac marile
corporaţii (monopoluri) în alte ţări şi care presupun mobilitatea
internaţională a capitalului, economii decurgînd din producţiile pe
scară largă
şi diferenţe internaţionale în tehnologie;
b) "exodul
creierelor" sau mobilitatea internaţională a mîinii de lucru
calificate,
care atrage atenţia asupra deosebirilor calitative ale factorului
muncă, precum
şi
c) "decalajul tehnologic" dintre ţări şi
continente. [1]
Două grupe mari de probleme au fost investigate de H.G.
Johnson şi anume:
1)
caracteristicile
concurenţei
industriale moderne (concurenţa monopolistă, ca şi rolul pe care-1
joacă în
concurenţă economiile pe scară largă, tehnologiile superioare de
producţie şi
produsele noi,
2)
intervenţia
statului în
producţie şi comerţ, îndeosebi problema taxelor vamale.
În legătură cu primul grup de probleme, el explică
dinamica avantajului relativ în comerţul internaţional drept urmare a
progresului tehnologic. Capacitatea de a produce bunuri superioare, cît
şi
deţinerea unei tehnologii superioare de producţie constituie izvoare
ale unui
avantaj comparativ adiţional sau alternativ faţă de avantajul relativ
bazat pe
abundenţa relativă a factorilor de producţie.
În legătură cu al doilea grup de probleme, H.G. Johnson
consideră că există trei feluri de
bariere în calea comerţului internaţional şi anume: distanţele
geografice
şi costul corespunzător al transportului; deosebirile naţionale în
sistemele politice şi juridice, în cultură şi limbaj; politicile
comerciale
şi de altă natură sau protecţionismul practicat de state. Aceste
bariere
îngreunează funcţionarea mecanismului avantajului relativ în comerţul
internaţional. [1]
Ca orice gînditor neoclasic H.G. Johnson este adeptul
liberului schimb şi consideră protecţionismul ca o piedică în calea
comerţului
internaţional. Ţinînd seama însă de frecvenţa şi intenstitatea
măsurilor
protecţioniste adoptate atît în ţările dezvoltate, cît şi de cele
subdezvoltate
şi în curs de dezvoltape, el susţine liberalizarea în continuare a
politicilor
comerciale în şpecial din partea ţărilor dezvoltate din punct de vedere
industrial.
1.5
Teorii
ale proporţiei
neofactorilor
O serie de specialişti neoclasici în problemele
comerţului internaţional, au contribuit la elaborarea acestei teorii.
Printre
care, P.B. Kenen, G.C. Hufbauer şi D.B. Keesing, pornind de la
influenţa
progresului ştiinţific, tehnic şi tehnologic, inclusiv a învăţămîntului
asupra
economiei contemporane, respectiv asupra exportului şi întregului
comerţ
internaţional.
Paradigma de la care au plecat aceşti gînditori continuă
să fie teoria tradiţională a costurilor comparative de producţie şi a
avantajelor relative în comerţul exterior. Ei caută însă să depăşeasca
unele
lacune ale variantei neoclasice sau convenţionale a aesteia (modelul
H-O-S) şi
să dea răspuns la întrebările lansate de "paradoxul lui Leontief”. [2]
In timp ce modelul H-O-S opera, de regulă, cu doi
factori de producţie (munca şi capitalul), neoclasicii contemporani extind numărul acestora la trei sau
chiar cinci factori de producţie, adăugînd: munca superior calificată şi resursele materiale - materiile prime şi resursele energetice.
În timp ce modelul H-O-S pornea de la ipoteza
identităţii funcţiilor de producţie în ţările coschimbiste şi examina
proporţia
factorilor numai sub aspect cantitativ, considerînd că munca şi
capitalul ar fi
perfect substituibile, neoclasicii contemporani ţin seama de deosebirile calitative dintre factorii
de producţie (de exemplu, dintre munca necalifieată şi munca superior
calificată), respectiv de legătura dintre structura diferitelor
economii
naţionale şi structura corespunzătoare a exporturilor şi importurilor
respectivelor ţări, admiţînd diferenţieri
in funcţiile de producţie de la o ţară la alta, cu importante
consecinţe
asupra schimburilor economice internaţionale (volumul şi eficienţa
lor).
Autorii menţin logica
teoriei neoclasice a proporţiei factorilor de
producţie, în ce priveşte criteriul
specializării în producţie şi comerţul exterior (avantajul
relativ), dar
modifică, îmbogăţesc argumentarea
acestui criteriu. În consecinţă, avantajul
relativ este definit nu numai în funcţie de proporţia
în care este folosit un factor sau altul (munca sau
capitalul), ci şi de eficienţa
factorilor respectivi, de ponderea pe care o deţin componentele
de diferite calităţi ale factorilor de producţie (de
ex.: munca simplă şi munca calificată). [2]
Pentru a semnala includerea
de noi factori în cercetare şi luarea în considerare nu numai a
cantităţii,
ci si a
calităţii lor, varianta mai recentă a teoriei neoclasice a
comerţului
internaţional a fost denumită teoria
proporţiei neofactorilor.
Dintre preocupări de testare empirică a validităţii
avantajului relativ reţin atenţia două şi anume: a) teoria
"capitalului uman", susţinută de P.B. Kenen şi
G.C. Hufbauer şi b) teoria
calificării mîinii de lucru, susţinută de D.B. Keesing.
1
a) Teoria
"capitalului uman" are ca punct de plecare, pe de o parte,
concepţia lui Irving Fisher (1907) despre capital
în sensul larg al termenului (ca stoc, resurse, rezerve, fonduri
disponibile
sau cheltuite), iar pe de altă parte distincţia
calitativă dintre munca, necalificată şi munca superior calificată,
caracterizată printr-o mare productivitate a muncii .
Cercetările empirice au evidenţiat faptul că, în
ramurile economice care produceau pentru export, mîna de lucru avea o calificare superioară, şi deci munca era
mult mai productivă decît în sectoarele care produceau înlocuitori ai
importului. În acelaşi timp s-a arătat că existau mari
diferenţe în nivelul salariilor pentru cele două categorii de
muncă. Întrucît calificarea superioară presupune mari cheltuieli
prealabile,
fiind rezultatul investiţiilor făcute de particulari sau de stat în
domeniul
învăţămîntului şi al pregătirii forţei de muncă, s-a ajuns la concluzia
că
trebuie făcută distincţie categorică între munca simplă şi munca
superior
calificată. Totalul cheltuielilor făcute cu această calificare
reprezintă o
investiţie de capital, iar suma cunoştinţelor acumulate prin calificare
se
aseamănă cu un fond sau o zestre şi deci poate fi numită capital
uman. [1]
b) Teoria
calificării a fost dezvoltată de D.B. Keesing într-un ciclu de
lucrări din
perioada 1965-1971, una dintre care este
"Calificarea muncii şi comerţului internaţional; evaluarea fluxurilor
comerciale cu ajutorul unui singur mijloc de măşură"
(1965).
Autorul pleacă de la teoria proporţiei factorilor
(modelul H-O-S), îşi concentrează atenţia asupra şituaţiei din domeniul
industriei prelucratoare, care furnizează mărfuri cu volum mic (lăsînd
la o
parte produsele primare sau de bază şi produsele industriei
prelucrătoare care
au un volum mare), admite substituirea dintre
capitalul fizic şi munca necalificată, dar nu acceptă substituirea
între
capitalul fizic şi munca calificată, nici între munca necalificată şi
cea
calificată. El împarte numărul total al lucrătorilor în 8
categorii de calificare, începînd cu muncitorii necalificaţi şi
terminînd cu cercetătorii, inginerii şi personalul de conducere,
referindu-se
la 14 ţări occidentale dezvoltate. [3]
Pe această bază, autorul ajunge la concluzia că structura comerţului exterior este
condiţionată de dotarea relativă cu muncă
calificată în sensul că ţările în care predomină munca simplă (de
ex:
India, Hong-Kong etc.) exportă cu precădere mărfuri care încorporează
relativ
mai multa muncă necalificata, în timp ce ţări ca S.U.A. exportă în cea
mai mare
măsură mărfuri care au fost produse de lucrători cu o calificare
superioara.
Deşi au un caracter
static, teoriile proporţiei neofactorilor prezintă importanţă
practică
deoarece se referă la factorul muncă,
factor ce are un rol esenţial în explicarea structurii şi
performanţelor din
diferite ramuri ale producţiei materiale şi din comerţul exterior.
Republica Moldova este inzestrată cu
factorul
muncă calificată destul de suficient.
Nivelul de experienţă şi cunoştinţele in diferite domenii ale
specialiştilor
moldoveni sunt bine cunoscute în lume. În special, calitatea înaltă a
vinurilor
moldoveneşti, datorită şcolii bune de vinofacatori existente in
Republica Moldova.
Acest
fapt ne dă favoare concurînd cu alţi producători de vinuri pe piaţa
ţărilor
fost socialiste. Tot aşa prin intermediul publicităţii şi promovării
calităţii
înalte a vinurilor este posibilă cucerirea pieţelor ţărilor Europei şi
Americii
de Nord.
1.2
Teorii
ale
neotehnologiilor
Preocupările de modernizare
a teoriei factorilor de producţie au adus în atenţia specialiştilor
şi
problema dinamizării acestei teorii
în funcţie de factorul cel mai mobil al creşterii economice şi anume
progresul
tehnic şi tehnologic, strîns legat, evident, de revoluţia
ştiinţifico-tehnică
din perioada postbelică.
Luînd în considerare inegalităţile
dintre ţări în ceia ce
priveşte nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie din cadrul lor,
aceste
teorii consideră că factorul determinant
al comerţului extrior este capacitatea
de inovare în domeniul tehnicii şi tehnologiei. Din această idee de
bază
derivă denumirea generică a acestor teorii drept teorii
ale neotehnologiilor,
dintre care, două sunt mai cunoscute şi anume: a) teoria "decalajului
tehnologic" formulată de M.V. Posner şi b) teoria "ciclului de viaţa
a produsului", formulată de R. Vernon. [1]
a) Teoria "decalajului tehnologic" a
fost expusă în lucrarea
lui M.V. Posner intitulată "Comerţ internaţional şi schimbare tehnică" (1961). Ea are ca punct de plecare cercetarea
corelaţiei dintre exportutile unei ţari şi eforturile de cercetare
anterioare
acestora. Ea ajunge la conduzia că în ţările în care se fac cheltueli
mai mari de cercetare şi
dezvoltare, este mai pronunţat procesul
de inovare, are loc o înnoire mai
puternică a produselor, ceea
ce le permite acestora să menţină un însemnat decalaj
faţă de restul ţărilor lumii. Acest decalaj le asigură o poziţie
de monopol în privinţa
exportului produselor respective, care, chiar dacă este temporar, le
aduce mari
avantaje, asigurîndu-le o eficienţă ridicată a comerţului exterior,
întrucît nu
există riscuri unei concurenţe serioase din partea partenerilor lor
anult
rămăşi în urmă sub aspectul nivelului tehnologiei folosite.
Peocupările de măsurare a efortului
(cheltuielilor) de cercetare şi a influenţei lor pozitive asupra
competivităţii
unei ţări pe piaţa mondială au dus la concluzia că partea cea mai mare
a
exportului ţărilor dezvoltate este dată de ramurile economice în care
se fac
mari cheltueli de ceretare şi dezvoltare, de stimulare a inovaţiilor.
b) Teoria
“ciclului de viaţa a produsului” a
fost forniulată de R.Vernon în lucrarea "Investiţiile internaţionale şi
comerţul internaţional în ciclul de viaţă al produsului" (1966). Aceasta examinează
legătura dintre eforturile de
cercetare şi inovaţie într-o perspectivă mai îndelungată, ţinînd seama
de etapele pe care le poate parcurge un produs
în funcţie, nu numai de cheltuielile făcute pentru el, ci şi de alte
reacţii
faţă de el pe piaţa mondială.
Punctul de plecare al acestei
teorii este ideea ca avantajul relativ
nu este static, o dată pentru totdeauna, ci se poate
modifica în timp, în funcţie de modificările care pot
interveni în acţiunile întreprinse
pentru valorificarea respectivului produs pe piaţa mondială şi de reacţiile pe care le au faţă de el
concurenţii reali sau potenţiali. [2]
Durata şi dimensiunea avantajului relativ, privit in mod dinamic, depind
de etapele pe care le parcurge un produs în decursul
prezenţei lui pe
piaţă, începînd cu inovarea, respectiv diferenţierea produselor la
scară
naţională, continuînd cu monopolul ţării respective în perioada
lansării
produsului pe piaţa mondială, cu apărarea acestui monopol în faza de
maturizare
a produsului prin măsuri de protejare a avantajelor cîştigate şi
sfîrşind cu
depăşirea monopolului ţării exportatoare şi abandonarea măsurilor de
apărare
prin protejarea producţiei naţionale, atunci cînd produsul respectiv a
ajuns să
fie standardizat la scara internaţională, să fie produs mai ieftin de
concurenţii care l-au asimilat şi deci să
fie importat în condiţii mai avantajoase decît cele din ţara care
l-a
lansat. Monopolul acesteia a fost între timp refăcut prin noi inovaţii
şi
ciclul descris mai sus urmează să se repete cu alt produs, de care se
leagă alt
avantaj relativ, generat de alte cheltuieli pentru cercetare şi
dezvoltare. [2]
Problema are, desigur, şi faţete mai
întunecate, legate pe de o
parte, de insuficienţa resurselor pentru
cercetare în multe ţări ale lumii (peste două treimi) la care face
parte şi
Moldova, deci de fluxul redus al inovaţiilor, iar pe de altă parte, de
condiţiile oneroase ale transferului de
tehnologie de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare
(preţuri
exorbitante, datorii externe copleşitoare şi ruinătoare, în multe
cazuri) ca şi
iraţionalitatea transferului invers de
tehnologie, respectiv a "exodului creierelor" din ţările slab
dezvoltate, unde ele sunt absolut necesare, spre ţările puternic
dezvoltate,
care îşi însuşesc imense gratuităţi deoarece se folosesc de specialişti
străini
în sporirea avuţiei lor, fără să fi suportat cheltuielile cu pregătirea
lor.
1.3
Teorii
actuale despre
schimbul inegal
În opoziţie cu linia
de gîndire economică standard sau convenţională
din ţările occidentale, dominantă în
lumea academică (“mainstream economics”), preponderent neoclasica, în
ciuda
asimilării unor elemente eterodoxe, pe parcursul confruntărilor
teoretice din
perioada postbelică, s-a dezvoltat considerabil în această perioadă linia de gîndire antineoclasică, formată
din numeroase curente eterogene care au reacţionat,
din perspective foarte diferite, la gîndirea dominantă despre comerţul
internaţional.
Trăsătura comuna, a
acestor reacţii antineoclasice şi
principala lor piesă de rezistenţă o constituie conceptul
de schimb inegal prin care urmăresc să demonstreze că rezultatele
reale ale comerţului
internaţional sunt cu totul altele decît cele expuse de teoria
dominantă
neoclasică, cu toate modificările ulterioare legate de modernizarea şi
dinamizarea
lui.
Contrubuţia lui Arghiri Emmanuel la
analiza schimbului
inegal.
Momentul central al
dezbaterilor actuale
referitoare la schimbul inegal l-a constituit publicarea lucrării
economistului
francez Arghiri Emmanuel în anul 1969
sub titlu “Schimbul inegal Eseu asupra
antagonismelor din relaţiile
economice internaţionale”. [1] In
lucrarea sa el si adepţii lui aduc în
sprijinul ideii lor dovezi convingătoare, că realitatea
contemporană din domeniul relaţiilor economice internaţionale nu
confirmă nici
conţinutul, nici concluziile modelului liberal de comerţ internaţional,
atît a
formei lui clasice, cît şi a celei neoclasice. După aprecierea lor,
teoria
costurilor comparative de producţie nu este universal valabilă, nu
explică în
mod convingător conţinutul şi rezultatele reale ale comerţului dintre
ţări
inegal dezvoltate. Principalul lor argument constă în faptul că acest
comerţ
internaţional între parteneri inegal dezvoltaţi, nu este
reciproc avantajos, că în realitate, unii cîştigă, în timp
ce alţii, cei mai mulţi pierd, proces dovedit
de existenţa subdezvoltării şi a decalajelor crescînde din economia
mondială
contemporană.
Ei susţin că, în locul
armoniei de interese despre care vorbeşte gîndirea liberală, respectiv
neoclasică, are loc, în realitate, un
transfer de venit naţional de la ţarile subdezvoltate spre cele
dezvoltate,
are loc exploatarea celor săraci de către cei bogaţi, prin mecanismul
comerţului internaţional, sub forma schimbului inegal. [3]
Aceasta a fost cea mai radicală critică
a teoriilor
liberale şi neoliberale despre comerţul internaţional făcută din interiorul gîndirii economice
nemarxiste.
A. Emmanuel ajunge la
concluzia că există două feluri de
schimburi inegale: a) schimbul inegal
în sensul larg al termenului,
datorat deosebirilor în
compoziţia organică a capitalului şi, din
această cauză, prezent atît pe plan intern, cît şi pe plan
internaţional, şi b)
schimbul inegal în sensul restrîns al
terminului, datorat deosebirilor naţionale în ce priveşte salariile
pe care
îl consideră schimb inegal propriu-zis.
Obiectul principal al
investigaţiilor lui A. Emmanuel îl constituie schimbul
inegal propriu-zis sau în sensul restrîns
al termenului. [1]
A. Emmanuel înţelege prin schimb inegal
faptul că ţările sărace în
care nivelul salariilor este mai scăzut şi, implicit, nivelul
plusvalorii mai
ridicat, dau mai multă muncă (în
unităţi naturale) decît primesc de la ţările dezvoltate, unde
salariile sunt mai mari şi,
corespunzător, plusvaloarea pe unitatea de produs este mai mică.
Mai concret şi mai simplu, aceasta înseamnă că ţara în care salariile sunt mai mici
(cu o "compoziţie organică a muncii" scăzută) vinde
mărfurile proprii la preţuri care nu recuperează
valoarea lor naţională şi cumpără mărfuri din ţările
dezvoltate la preţuri mai mari decît valoarea lor
naţională, ceea ce înseamnă că
ea pierde de două ori, respectiv că
are loc un transfer de venit naţional
din ţara săracă spre ţara dezvoltată. Situaţia este inversă în ţările dezvoltate în care salariile sunt
mult mai mari (au o
"compoziţie organică a muncii" ridicata): ele vînd
mărfurile la preţuri mai
mari decît valoarea lor naţionlă şi cumpără
pe piaţa mondială mărfurile de la ţările mai puţin dezvoltate la preţuri mai mici decît valoarea lor
naţională, ceea ce înseamnă că ele
cîştigă de două ori, atrăgînd spre ele venit naţional din alte
ţări.
Teoria lui A. Emmanuel a fost pozitiv
apreciată de gînditorii antiliberali, mai ales marxişti şi
radicali, pentru punerea în discuţie a unei probleme grave şi complexe
de mare
actualitate - problema mecanismului de desfăşurare şi a rezultatelor
reale ale
comerţului internaţional contemporan pentru diferite categorii de
parteneri.
|