Dan, capitan de plai - Vasile Alecsandri Categoria: Referat Romana
Descriere: V. Alecsandri a fost poetul vitejiei, al bărbăţiei militare romîneÅŸti;
ilustrativ este ciclul OstaÅŸilor noÅŸtri – inspirat de crîncena
încleÅŸtare a Războiului de Independenţă – în care poetul cîntă bravura
din unghiul omului de rînd, dar ÅŸi volumul Legende (ConÅ£inînd două
cicluri de versuri, din 1875-1880, ce cuprinde 32 de piese), care
infăşoara sîmburele epic în faldurile istorii ÅŸi ale fantezii, aruncînd
mereu punÅ£i între real ÅŸi fantastic... |
|
||
|
|
|||
|
1 V. Alecsandri a fost poetul vitejiei, al bărbăţiei militare rom�neşti; ilustrativ este ciclul Ostaşilor noştri – inspirat de cr�ncena �ncleştare a Războiului de Independenţă – �n care poetul c�ntă bravura din unghiul omului de r�nd, dar şi volumul Legende (Conţin�nd două cicluri de versuri, din 1875-1880, ce cuprinde 32 de piese), care infăşoara s�mburele epic �n faldurile istorii şi ale fantezii, arunc�nd mereu punţi �ntre real şi fantastic. Dan, căpitan de plai (1874) e mai reuşit fiindcă scriitorul combină mai liber istoria cu fabula; eroii, Dan şi Ursan, se plasează la graniţă dintre realitate şi mit. Poemul este alcătuit din şapte părţi, precedate de un motor, un fragment dintr-un ,,c�ntic poporal”:,,Frunză verde de mălai,/Cine merge sus �n rai?/Merge Dan şoiman de plai/C-a ucis el mult duşmani,/ Un viziu şi patru hani” şi urmăreşte reliefarea luptea d�rze a celor doi războinico, Dan şi Ursan, �mpotriva năvălitorilor tătari, pe care reuşesc săi oprească şi săi ţină �n lor p�nă la sosirea orheienilor. Compoziţia şi subiectul. Dan, căpitan de plai este �mpărţit �n şapte capitole – tablouri (numerotate de autor cu cifre latine), fiecare cuprinz�nd relatarea uneia din �nt�mplările care contribuie la conturarea subiectului. �n expoziţia (I,II) sunt prezentaţi eroii – Dan, care trăieşte ,,pe-un munte păduratic”, află, ascult�nd ce vorbesc ,,doi vechi stejari”, că-i ,,sabie �n ţară”, c-au năvălit tătarii şi ,,ţara-i �n foc”. Vulturii şi ulii (simbolizind pe tătari) �i confirmă spusele stejarilor. El hotărăşte să plece de�ndată �mpotriva cotropitorilor (intriga), zic�ndu-şi:,,O, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai/P�n ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai”. Capitolele III – IV (subiectul propriu-zis) prezintă �nt�lnirea lui Dan cu Ursan, ca şi descrierea luptei celor doi viteji cu oastea tătărească, luptă care constituie totodată şi punctul culminant al poemului. Cei doi sunt �nzestraţi de autor cu puteri (supranaturale) ca ale eroilor din basme: ei reuşesc să-şi taie drum prin ,,neagra tătărime”, p�nă ce se �nt�lnesc faţă �n faţă şi �şi �ncrucişează armele, fericiţi de victorie. �n cael moment �nsă, Ursan este rănit, iar Dan �ţi apără cu străşnicie tovarăşul de armeş �ncerc�nd să-l scoată de pe c�mpul de luptă, este el �nsuşi lovit de o altă săgeată tătărească. Apariţia fulgerătoare a Fulgăi (stăp�nind ca o amazonă cei mai focoşi cai şi galop�nd sălbatic pri spaţii pustii), care reuşeşte să scoată trupul tatălui ei din �ncăierare, sosirea arcaşilor moldoveni, ,,ce vin c-o falcă-n ceruri aprinşi ca nişte zmei"” ca şi luarea lui Dan prizonier, constituie deznodăm�ntul acţiunii. �n final, poemul mai conţine un episod emoţionant, acela al aducerii lui Dan �n faţa hanului Ghirai (capitolul VII). Demn, eroul nu-şi leapădă credinţa străbună, dar �şi exprimă ultima dorinţă: de-a mai putea săruta odată păm�ntul Moldovei. Este magistral episodul re�ntoarcerii lui Dan, grav rănit, �n cortul hanului, episod �ncheiat cu moartea eroului. Poemul se remarcă �ntr-o deăv�rşită construcţie epică, evidentă din felul �n care este condusă acţiunea, cum sunt �nlănţuite diferite episoade. Acţiunea se desfăţoară �ntr-o gradaţie continuă şi logică, din momentul �n care Dan află de năvălirea tătarilor şi p�nă la stingerea lui, �n cortul hanului Ghirai. Naraţiunea faptelor se �mpleteşte str�ns cu dialoguri concise, dar care dau dinadism, cu portretele eroilor, cu descrieri plastice (cum este tabloul zguduitor al arderii satelor �n flăcări). Scenele de mase, priveliştele de ansamblu, sunt zugrăvite cu aceeaşi măiestrie, �n culori şi linii viguroase; eroii dau dovadă de o exemplară bărbăţie �n faţa duşmanului, ei căpăt�nd proporţii legendare; portretele lor sunt ilustrative pentru curajul, spiritul de sacrificii şi patriotismul rom�nilor. Personajul principal al poemului este Dan. El este o �ntrupare simbolică a patriotismului şi a eroismului anonim popular. Realizat cu mijloacele cele mai mari ale artei, portretul lui Dan reprezintă, simbolic, vitejia poporului rom�n �n lupta pentru libertate şi independenţă, pentru păstrarea specificului strămoşesc. Dan, căpitan de plai este un poem eroic adica nareazp o acţiune mai complicată dec�t a baladei, cuprinz�nd mai multe episoade �n care se povestesc fapte măreţe, săv�rşite de personaje �nsufleţite de sentimente nobile). V. Alecsandri creează un erou miraculos de puternic �n luptă (Dan), duşmanii se �ngrozesc la apariţia sa, el cunoaşte glasurile tainice ale naturii (află de la nişte stejari prăpădul din vale); vulturii �l călăuzesc �n drumul său, iar r�ul �şi micşorează undele ca el să poată trece. Printr-o varietate de procedee artistice (directe şi indirecte), autorul realizează portretul complex al acestui erou, un portret fizic şi moral. Astfel, �n prima secvenţă, V. Alecsandri ne prezintă aspectul exterior al personajului şi mediul �n care trăieşte: ,,Bătr�nul Dan trăieşte ca şoimul singuratic/�n peşteră de st�ncă, pe-un munte păduratic”. Bătr�nul oştean, cu toate că a �mplinit un secol de viaţă (,,Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară”) şi zădărniciile �i amintesc mereu de bătr�neţe (,,Timpul rece apasă-umărul meu/Şi c�t m-afund �n zile tot simt că e mai greu”), continuă să stea de strajă ţării, aşa cum l-a ,,deprins Ştefan, uşoarp ţăr�na-i fie”. Momentele de supremă fericire (amintirile din tinereţe), c�nd ţara-i striga ,,La luptă, Dane!”, alternează cu meditaţiile solitarului Dan, legate de eterna temă a morţii: ,,O! lege-a nimicirei! o! Lege nemiloasă!/C�nd, c�nd s-a toci oare a vremii lungă coasă?” este de reţinut metafora sugestivă (,,a vremei lungă coasă”) pentru ilustrarea ideii de trecere ireversibilă a timpului, ca şi interogaţia retorică (punct�nd demnitatea celei care �ncepe să constate că bătr�neţea este v�rsta neputinţei). Regretul după anii tinereţii este impresionant subliniat de alte două (sugestive) metafore: Dan priveşte ,,Fantoma drăgălaşă a verdei tinereţi/Ce fuge de răsuflul geroasei bătr�neţi”. Dan trăieşte �n comuniune totală ca natura, ceea ce configurează semnificaţia simbolică a personajului (sinbol al vitejiei poporului nostru pentru liberate şi independenţă naţională); el este, asemenea haiducului din baladele noastre populare, un simbol al poporului care a trăit �n mediul ambiant al naturii ce i-a fost ,,casă”. Prin introducerea unor sugestive epitete şi comparaţii �n structura poetică, autorul sugerează ideea de vechime a bătr�nului Dan: El este ,,Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară,/Ca pe un gol de munte o st�ncă solitară”; el a albit de ani şi zile, ceea ce presupune şi experienţă de viaţă, dar şi luarea �n considerare a aspectului exterior:Apoi el pleacă fruntea şi cade �n visare,/Iar munţii,albi ca d�nsul,se-nchină-n depărtare”. Cu privire la titlul poemului, facem următoarele precizări: Dan este numele personajului principal, la opoziţia dezvoltată ,,căpitan de plai” asociază doi termeni din sfere ale vocabularului foarte �ndepărtate: ,,căpitan” este un termen militar, iar ,,plai” este un termen de sfera limbajului comun, denumind ,,partea superioară a unui munte sau deal, aproape plană, acoperită cu pajişte”, locul specific al rom�nului, a cărui imagine paradisiacă apare şi-n balada Mioriţa. �n viziunea artistică al lui Alecsandri, Dan este oşteanul care stă de veghe la hotarele patriei, care supraveghează, din poruncă domnească, plaiurile rom�neşti, av�nd conştiinţa datoriei, aceea de a le apăra de invaziile străine. Portretul fizic al ereoului se va �ntregi de aici �n colo cu o sumă de trăsături morale, proprii personajului romantic excepţional, plus �n situaţii excepţionale. Dan e un mare patriot: ,,Pe c�nd el t�năr” punea �n slujba ţării cea mai frumoasă podoabă: ,,dalba-i vitejie”, adesea pleca singur ,,prin codrii fioroşi” de la hotare, �n care ,,tuna şi fulgera” contra cotropitorilor, ,,ca trăsnetul era” c�nd ,,v�ntura” oştile duşmane. Astfel ,,ţara dormea �n pace pe timpii cei mai răi”: ,,deci �i plăcea să-nfrunte dalba-i vitejie/Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,/Şi mult iubea c�nd ţara striga:,,La luptă, Dane!”/Să v�nture ca pleava oştirele duşmanii./Atunci a lui m�nie ca trăsnetul era,/�n patru mari hotare tuna şi fulgera,/Iar ţara domnea �n pace pe timpii cei mai răi/C�nd Dan veghea-n picioare la căpăt�iul ei”. Ţara apare personificată, iar Dan – un simbol al existenţei milenare a poporului rom�n, un simbol al luptei pentru apărarea fiinţei naţionale, şi, pentru �nlăturarea cotropitorilor străini, e demn şi viteaz, ne�nfricat. Vertuţile eroului sunt hiperbolizate şi puse �n evidenţă printr-un stil retoric, colorat cu epitete, personificări, comparaţii sau metafore (dalba-i vitejie, bici de urgie, m�na lui ca trăsnetul era, ţara dormea-n pace, c�nd Dan veghea la căpăt�iul ei, codrii fioroşi, vulturi carpatici, zborul �ndrăzneţ, cortegi falnici). Ca �n legendele populare (Dan şi Ursan nu figurează �n documente istorice de aceea se presupune că sunt plăsmuiri ale imaginaţiei poporului), eroul vorbeşte cu murgul său, c�nd sprinten da-nlături sforăind, zic�ndu-i: ,,N-aibi grijă, măi, şoimane! Eu am şi duc cu mine/O vrajă de duşmani rea şi bună pentru tine”. Vorbirea directă, marcată grafic prin folosirea ghilimelelor, �nviorează acţiunea, iar metafora (,,o vrajă rea de duşmani”) evidenţiază o trăsătură morală esenţială a eroului: curajul �n primejdie. Tot odată se introduce �n poem un motiv specific al comuniunii om – natură care vor căpăta o mai mare amploare �n cel de-al doilea capitol. Folosind pesonificarea, dar şi vorbirea directă, autorul nil prezintă pe bătr�nul Dan ca pe eroul basmelor populare; el �nţelege glasul naturii, aude conversaţia a doi stejari, ,,crescuţi dintr-o tulpină”, despre primejdia �n care se află patria, pantru că au năvălit tătarii. Aceştia ,,ard satele rom�ne”, ,,ard holdele-n c�mpii” şi iau �n rubie ,,fete şi copii”: ,,Bătr�nul Dan ascultă grăind doi vechi stejari/Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte” (…) ,,O! frate, zice unul, un v�nt �n miez de noapte/Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste şoapte!/ Esabie �n ţară! Au năvălit tătarii!” (…) ,,Aşa! răspunde altul,acolo �n depărtare zărit-am astă noapte pe cer lumină mare!/ard satele rom�ne! Ard holdele-n c�mpii!/ Ard codrii!..sub robie cad fete şi copii” (…) ,,Bătr�nul Dan aude, suspină şi nu crede!”. Prezentarea personajului central se face acum prin verbe la prezentul istoric (ascultă, ard, zbor, aude, suspină, nu crede), prin repetiţia insistentă a verbului ,,ard”, prin enumerarea (satele, holdele, codrii ard) şi inversiune (,,adusu-mi-au din vale lung vaiet”). Propoziţiile sunt scurte, tonul grav, marcat şi de mulţimea exclamaţiilor retorice (,,Ard satele rom�ne!”). Deşi bătr�n, Dan porneşte la luptă, m�nat de un fierbinte patriotism: ,,Bătr�nul Dan desprinde un paloş vechi din cui/Şi paloşul luceşte vios �n m�na lui/Bătr�nul Dan pe s�nu-i apasă a lui m�nă/Şi simte că tot mai bate o inimă rom�nă”. Această importantă trăsătură morală rezoltă de faptele personajului plecarea lui la luptă. Un rol important joacă aici epitetul. Dan e bătr�nul, paloşul e vechi – deci sugestia vechimii se impune de la sine. Foarte expresiv devine epitetul verbului ,,luceşte voios”, �n care intenţia personificatoare a autorului e clară. Bătr�nul oştean al lui Ştefan cel Mare urăşte de moarte pe toţi duşmanii ţării el şi-a păstrat vigoarea sufletească, fapt ce rezultă din autocaracterizarea ce şi-o face �n verurile: ,,Pe inimă şi paloş rugina nu s-a pus./O! Doamne, Doamne sfinte, mai dămi zile de trai/ P�n’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!’ Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greu/ c�nd inima-n ceta-vă să bată-mi piept-ul meu,/Ş-atunci inima numai de-a bate să-n cete/C�nd voi urca sub ţărnă a duşmanilor cete!”. Vedem că măreţul om de munte invocă devinitatea cer�ndu-i zile de trai pentru a putea strivi pe toţi duşmanii ţării. Metafora e, �n acest pasaj, de esenţă populară: lupi şi şerpi sunt invadatorii, simboliz�nd pe tătarii veniţi �n cetate, care-şi joacă armăsarii �n bălţi de s�nge şi pe caree viteazil doreşte săi culce sub ţăr�nă. Opservăm că verbele sunt la modul imperativ iar repetiţiile abundă. Tonul av�ntat, specific epocii paşoptiste, şi deci romanticului poet Vasile Alecsandri care era tonul potrivit pentru această �mpresionată rugă. 1 Tot �n mod indirect, prin faptele sale de arme, ni-l prezintă Alecsandri pe eroul său şi-n secvenţa a şasea, �n care lupta cu oastea tătărească reprezintă punctul culminant al poemului. Deznodăm�ntul acţiunii, aflat �n finalul poemului �n tabloul al şaptelea, este foarte emoţionant. �n el sunt reliefate alte calităţi ale eroului: demnitatea sa �naltă, dragostea de patri, de credinţas trăbună, �nţălepciunea şi măreţia. Ghirai, hanul, �nfr�nt at�t de ruşinos de rom�ni, şi umilit precum un lup din codrii ce-au fost de c�ni gonit, nu treşte g�nduri de cruntă răzbunare contra lui Dan. Cu inima haină, după trei zile şi trei nopţi de frăm�ntări, �l cheamă pe viteaz la el �n cort; prin ochii lui trec fulgeri şi ameninţări �ngrozitoare. Şi urmează o secvenţă de mare dramatism: deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră rom�nul. Dealogul lor �ncordat, pe care �l voi transcrie mai jos, are valenţe simbolice profunde şi dezvăluie tot inderect alte trăsături morale ieşite din comun: �nţălepciunea, demnitatea, inteligenţa, �naltul patriotism. La �ntrebarea lui Ghirai ,,Ce simte firul ierbii c�nd coasa e vecină?”, eroul dă răspunsul cuvenit: ,,Ea pleacă fruntea-n pace (…)/Căci are să rodească mai fragedă la anul!” Se subliniază deci at�t inteligenţa bătr�nului oştean, c�t şi experienţa de viaţă, demnitatea şi �nţelepciunea sa. Sensurile simbolice subliniate de autor sunt acestea: ,,firul ierbei” – simbol al vieţii ameninţate cu moartea, care ,,are să renască mai fragedă” – reprezintă o sugestie pentru �ntreg poporul rom�n, hărăzit să reziste la marile furtuni ale istoriei vitrege, să renască mereu, ca pasărea Phoenix, prin puterea de sacrificiu a vitejilor ei. Dan e plin de optimism, �şi exprimă �ncrederea �n virtuţile urmaşilor săi, capabili şi ei să lupte şi să �nvingă. Hanul, care cunoaşte prenumele eroului din ,,graiul plin de lacrimi ai orfanilor din lume”, c�t şi inteligenţa sa vie şi �nţelepciunea, �i propune un t�rg ruşinos: iertarea de moarte �n schimbul lepădării de legea strămoşească (deci şi de calitatea de creştin ortodox şi de apartenenţa etnică, cea de răm�n): ,, Dar �mi fac milă, de ani şi de-a ta minte,/G�ndind la bătr�neţea ce-apasă-al meu părinte,/Şi vreu, cu daruri multe, pe tine-a ta iertare/De veri tu să te lepezi acum de legea ta!”. Răspunsul demn al lui Dan �l uimeşte pe Han, dar �i şi impune respect: ,,Ceahlăul sub furtună nu scade muşinoi!/Eu, Dan, sub v�ntul soartei să scad păg�n nu voi./Deci nu-mi convine viaţa mişelnic c�ştigată,/Nici pata fărdelegii �n fruntea mea săpată./Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz./Cui place să roşească, roşească… eu nu vreu/Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu./Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc/Şi vreu cu faţa albă senin să mă sf�rşesc,/Ca dup-o viaţă lungă, ferită de ruşine,/Morm�ntul meu să fie curat şi alb ca mine!”. Să subliniem, �n acest peisaj, mai �nt�i semnificaţiile simbolice. �n răspunsul dat lui Ghirai se vorbeşte de faptul că ,,Ceahlăul … nu scade muşinoi”. Este aici un simbol poetic, poate cel mai �ndrăgit de poporul rom�n, muntele, loc de refugiu �n restrişte, dar şi de �nălţare sufletească (e lăcaşul zeilor �n antichitate), simbolul rezistenţei �n timp la cele mai grele �ncercări prin care a trecut acest popor. Să observăm apoi că opoziţia simplă ,,Dan” determină pronumele personal ,,eu” şi că �mbinarea celor două cuvinte aminteşte de forma voivodală ,,Io, Mircea” şi conferă exprimării o anumită măreţie şi solemnitate. �n felul acesta, moartea eroului din final – simbolul luptei pentru apărarea fiinţei naţionale – apare, sub pana lui Alecsandri, ca o moarte tragică, sublimă. Abundenţa figurilor de stil: epitete, comparaţii, metafore (,,ruşinea-i o rugină”, ,,…un vierme”, ,,faţa albă”, ,,viaţa lungă”, morm�ntul ,,curat şi alb” ,,ca mine”) conferă versurilor citate mai sus un puternit conţinut emoţional. Fragmentele, comentate p�nă acum, dar �n special capitolul al VII-lea, sunt dominate de cele două sentimente cardinale: onoarea şi dezonoarea, �n jurul cărora se ţes metaforele şi alegoriile. Punerea discretă �n antiteză a celor două sentimente amplifică expresivitatea poetică. El recurge la cuvintele ,,pată”, ,,ruşine”, ,,rugină pe-o armă de viteaz”, ,,vierme” – pentru a sugera dezonoarea, şi, �n opoziţie cu ele, la cuvintele ,,albeaţă din obraz”, ,,faţa albă”, ,,trai fără mustrare şi fără prihănire”, morm�ntul ,,curat şi alb” – pentru a sugera onoarea şi cinstea. Viteazul respinge deci ,,mila” şi ,,darurile” duşmanului, cer�ndu-i doar: ,,Ghirai, mă lasă, �n ora morţii grele/Să mai sărut odată păm�ntul ţării mele!” Uimit, Hanul desface cu propria-i m�nă ,,cumplitul lanţ”, ,,unealta de robie” sub care ,,leul zace”, zic�ndui grabnic: ,,Tată, ia calul meu şi du-te!” Şi poemul se �ncheie magistral cu episodul re�ntoarcerii lui Dan, grav rănit, de pe păm�ntul patriei, unde, �n ,,aerul Moldovei”, de care-i fusese ,,dor” de ceasul din urmă a vieţii, ,,inima lui creşte”, ochii-i plini de jale ,,privesc prin lacrimi podoaba ţării sale”. �n locul acela, de dincolo de Nistru, ,,Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluceşte,/�şi pleacă fruntea albă, smerit �şi face cruce/Şi pentru tozdeauna sărută ca pe-o moaşte/Păm�ntul ce tresare şi care-l recunoaşte.../Apoi el se �ntoarce la hanul, intră-n cort,/Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort!”. Pasajul �ntreg respiră �n aer de măreţie, caracteristic tragediilor antice. Este impresionant faptul că eroul adaugă �ncă o virtute �n paleta �naltelor sale �nsuşiri morale: credincios cuvintului dat lui Ghirai, el se �ntoarce la hanul şi acolo ,,palid” şovăieşte, apoi ,,cade mort”. Remarcabilă este şi imaginea vizuală creată de poet: ,,Dan, �nghenunchiat ..pe iarba ce străluci”, �şi pleacă ,,fruntea albă” şi sărută păm�ntul ţării ce ,,tresare şi care-l recunoaşte”. Personificarea păm�ntului este de asemenea superbă. Să mai precizăm un fapt: V. Alecsandri se arată şi aici preocupat (ca şi �n poezia Sergentul) de a sublinia o idee scumpă lui: recunoaşterea eroismului poporului nostru de către reprezentanţii altor naţiuni. De aceea, �n final, hanul rosteşte ,,cu durere”, la căpăt�iul viteazului căzut la datorie: ,,O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,/Av�nd o viaţă verde �n timpul tinereţii!…/Şi albă ca zăpada �n iarna bătr�neţii!” eroul deci smulge admiraţia duşmanului pentru �naltele sale virtuţii morale: eroism, devotament, demnitate şi puritatea sufletească. �mbinarea fericită a comparaţiei cu metafora şi aligoria conferă fragmentului un �nalt conţinut emoţional. Un procedeu stilistic de remarcat, �n aceste versuri finale (capitolul VII) este repetiţia, prin care Alecsandri obţine o subliniere şi o intensificare deosebită a acţiiunilor sau un plus de expresivitate (,,nu scade”…,,să scad”; ,,mă lasă”…,,lasă” etc.). repetiţia dint�i realizează o enalogie �ntre imposibilitatea ca Ceahlăul să ajungă un muşuroi sub furtună şi imposibilitatea ca Dan să-şi lepede credinţa ,,sub v�ntul soartei”. Mai poate fi remarcată şi stăruinţa, aproape obsesivă, cu care Alecsandri, bun cunoscător al limbii populare, marchează persoana I �n răspunsurile date de Dan. Poetul respectă acum exprimarea populară, care nu arată (�n mod obişnuit) pe autorul acţiunii prin pronumele personal �n nominativ, ci se mulţumeşte cu indicaţia dată de desinenţa verbului; �n schimb apar pronume personale �n dativ şi acuzativ. Persoana I este �nsă indicată şi prin pronumele posesiv, folosit ca adjectic: ,,fruntea mea”, ,,a mea armă”, ,,obrazul meu”, ,,morm�ntul meu”, ,,al meu dor”, ,,păm�ntul ţării mele”. Valoarea stilistică a pronumelui se datoreazp şi intenţiei de a sublinia tonul de confesiune, rostit la persoana I, mai ales ca verbele singure n-ar fi reuşit să marcheze această intenţie. Dacă �n conturarea personajului principal, Dan, am putut urmări varietatea procedeelor de caracterizare folosite de autor, concomitent cu reliefarea unot procedee artistice, �n portretizarea lui Ursan vom schiţa doar c�teva aspecte. V.Alecsandri prezintă pe Ursan (�n mod discret) ca fiin prietenul şi tocarăşul de luptă al lui Dan; el este �nfăţişat numai din linii colţuroase şi din umbre: ,,Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,/Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat,/Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat,/E scurt la grai, năprasnic, la chip �ntunecos,/El este de peste Milcov pribeag misterios”. Şi el intra-n duşmanii ,,ca vieru-n stuhu tare”, pe vremea marelui Ştefan, iar acum �ngrijeşte de ,,sirepe hergelii” şi ,,stă de pază �n mijlocul c�mpii”, adică la hotarele ţării. Prin ocupaţia lui paşnică, prin faptul că are avere şi o fată vitează, Fulga, se sugerează discret dragosteade pace a poporului rom�n. El e de ,,peste Milcov”, un fel de Hercule misterios, fapt ce ne duce cu g�ndul la ideea de unitate a rom�nilor de pretutindeni. Viteaz, hotăr�t, imprevizibil, priveşte ,,grozavu-i buzdugan” cu mult drag şi-l �nsoţeşte pe Dan �n luptă cu tătarii, p�nă la sosirea ostaşilor din Orhei (c�nd este rănit şi salvat de fiica sa, Fulga). Se impune o scurtă observaţie şi cu privire la peronajul Ghirai, simbol al duşmanului, al invadatorului – cum era şi Baiazid, din Scrisoare III; dar personajul lui v.Alecsandri, deşi are aceeaşi cruzime şi poftă de jaf, deşi doreşte să-l ucidă, din răzbunare, pe viteazul Dan, se pleacă �n faţa demnităţii şi patriotismului profund al acestuia, �ngăduindu-i să-şi ia rămas bun de la păm�ntul ţării. Sentimentul lui este de respect filial: ,,Tată, ia calul meu şi du-te!”. Vorbele de laudă pe care le rosteşte Ghirai �n final, şi sentimentul cu care le �nsoţeşte, cel de durere, pun mai bine �n evidenţă deosebitele �nsuşiri ale eroului principal, Dan. Sub raportul versificaţiei, observăm că V.Alecsandri cultivă versul lung, de 13-14 silabe, ritmul este iambic, iar rima �mperecheată: (,,străluce” - ,,cruce”; ,,moaşte” - ,,recunoaşte”; ,,tinereţii” - ,,bătr�neţii”). Poemul Dan, căpitan de plai �mpleteşte istoria cu folclorul, realitatea cu fantasticul,iar deasupra tuturor sentimentelor predomină dragostea de ţară a celor doi eroi: Dan şi Ursan. Vasile Alecsandri e considerat ,,rege al poeziei”,de către M.Eminovici �n poezia sa Epigonii şi pentru măisstria cu care a �nfăţişat ochilor şi sesibilităţii noastre istoria: ,,El deşteaptă-n s�nul nostru dorul ţării cei străbune, /El revoacă-n dulci icoane a istoriei minunei/Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal. Dacă �n continuare personajul principal, Dan, am putut urmări varietatea procedeelor de caracterizare folosite de autor, concomitent cu reliefarea unor procedee artistice, �n portretizarea lui Ursan vom schiţa doar c�teva aspecte. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
