Conflictul dintre Israel si Palestina
Categoria: Referat
Geografie
Descriere:
Totuşi, deşi Rezoluţia Consiliului de Securitate al O.N.U. nu
recunoÅŸtea obÅ£inerea de teritorii prin război, Israelul, dimpotrivă, în
loc să-şi retragă forţele armate din teritoriile ocupate continuă
acţiunile de acaparare a noi zone... |
|
|
1
Conflictul dintre Israel si Palestina
1.ORIGINILE CONFLICTULUI DINTRE PALESTINA SI ISRAEL.ISTORIA REGIUNII
Intre anii 3000 si 1100 i.Hr.. civilizatia canaaniana ocupa ceea ce
astazi este Israel, malul vestic al Mediteranei, Liban si o parte din
Siria si Iordania. Cei ce au ramas pe dealurile din Ierusalim dupa ce
romanii i-au eliminat pe evrei (in secolul al 2-lea) erau fermieri si
cultivatori de vita de vie, pagani si convertiti la crestinism,
descendenti ai arabilor, persanilor, saritenilor, grecilor si vechilor
triburi canaaniene
Reactia araba la anuntul crearii statului Israel
Armatele statelor arabe au intrat in razboi imediat ce Israelul a fost
intemeiat in mai 1948. Lupta a continuat aproape in totalitate pe
teritoriul rezervat Palestinei. Aproape 700 de mii de
palestinieni au migrat sau au fost izgoniti in urma
conflictului inceput in 1948.
Exista vreo justificare pentru exproprierea acestui pamant?
Faptul ca arabilor a inceput sa le fie frica din cauza unei evidente
temeri a repetarii masacrelor sioniste din 1948, nu a fost un motiv de
renuntare la propriile case, pamanturi si mijloace de trai. Civilii
surprinsi intr-o arie cu actiuni militare, adesea intrau in panica. Dar
ei au fost mereu gata sa se intoarca la casele lor dupa ce pericolul
trecea.
Care a fost destinul
palestinienilor ce au devenit acum refugiati?
Iarna anului 1949, prima iarna a exilului pentru mai mult de 750 de mii
de palestinieni a fost rece si grea. Familiile s-au strans in pesteri,
in colibe abandonate sau in corturile din taberele de refugiati. Multi
dintre flamanzi erau la doar cateva mile departare de gradinile de
zarzavaturi proprii si livezi, in Palestina ocupata-noul stat al
Israelului. La sfarsitul anului 1949.
Imparatiile
evreiesti au reprezentat doat o perioada a Palestinei vechi
Daca consideram perioada scursa de la cucerirea Canaanului in 1000
i.Hr. de catre David pana la nimicirea lui Iuda in 586 i.Hr, ajungem la
414 ani de dominatie evreiasca.
Cat timp a fost Palestina un stat arab?
Palestina a devenit o tara predominant araba si islamica, pe la
sfarsitul secolului 17. Aproape imediat, a devenit cunoscuta intregii
lumi islamice, atat pentru fertilitatea si frumusetea sa cat si pentru
semnificatia sau importanta religioasa. In 1516, Palestina a devenit o
provincie a Imperiului Otoman dar acest lucru nu a facut sa fie mai
putin fertila, araba sau islamica. 60% din populatie era ocupata in
agricultura. Intreaga populatie era divizata intre oamenii ce locuiau
la oras si relativul mic grup nomad. Toti acesti oameni credeau ca
apartin unui teritoriu numit Palestina, in ciuda sentimentelor lor ca
erau membri ai unei largi natiuni arabe.
Scopul Fondului National al Evreilor era de a recupera pamantul
Palestinei ca o inalienabila posesiune a poporului evreu. In diferite
locatii din nordul Palestinei, fermierii arabi au refuzat sa se mute si
autoritatile turcesti, la cererea Fondului i-au evacuat. De asemenea,
evreii indigeni din Palestina au reactionat negativ la sionism. Ei nu
realizau nevoia pentru un stat evreu in Palestina si nu au vrut sa
imbunatateasca relatiile cu arabii.
2.Problemele palestiniene din 1967 şi dupã 1967
Dacã pânã în 1967 problema palestinianã era privitã,
în general, ca o problemã a refugiaţilor, dupã aceastã datã ea a
cãpãtat dimensiuni noi, tot mai evidente, transformându-se în
conflictul arabo-israelian, care a dus la cel de al doilea rãzboi în
Orientul Apropiat.
Câteva momente anterioare anului 1967 sunt
semnificative pentru înţelegerea mai pe larg a problemei
palestiniano-israeliene. În septembrie 1965 la Cairo a avut loc o
întâlnire a primilor miniştri ai Ligii Arabe. Comunicatul final
reafirmã decizia de a priva Israelul la apele râului Iordan prin
abaterea apelor din zona cursului superior al acestuia, spre râul
Hasbani din Liban şi Banias din Siria. S-a adoptat, de asemenea,
hotãrârea cu privire la acţiuni comune împotriva oricãrei ţãri care va
stabili relaţii diplomatice cu Israelul sau va contribui la
consolidarea eforturilor militare ale acestuia. În acelaşi timp,
premierul de atunci al Israelului, Levi Eshkol, a declarat cã privarea
Israelului de accesul la apele Iordanului conduce la ripostã de rãzboi.
Au intervenit unele confuzii şi neînţelegeri chiar între ţãrile arabe.
Parlamentul libanez aprobã planurile Ligii Arabe de construcţie a unor
staţii de pompare în vederea schimbãrii cursului apelor Iordanului.
Concomitent, ministrul apãrãrii al Israelului face o declaraţie
potrivit cãreia Libanul se expune unor acţiuni de represalii din partea
Israelului. În septembrie, acelaşi an, la Casablanca se întruneşte, din
nou, conferinţa la nivel înalt a ţãrilor Ligii Arabe, la care regele
Hussein al Iordaniei aratã cã nu este potrivit ca trupe din alte ţãri
ale Ligii Arabe sã vinã în Iordania spre a proteja instalaţiile
hidrotehnice pentru schimbarea cursului Iordanului.
În mai 1965, Israelul stabileşte relaţii diplomatice
cu marea putere europeanã Republica Federalã a Germaniei. De fapt, cu
prilejul stabilirii relaţiilor diplomatice între Israel şi Germania,
s-a realizat şi un acord privind recompensarea financiarã de cãtre
Germania a Israelului pentru încetarea livrãrilor de armament de cãtre
aceasta (referirea se fãcea direct la relaţiile germano-egiptene). De
asemenea, Israelul şi-a asigurat şi sprijinul american, afirmând cã
aplicarea Cãrţii O.N.U. cere instaurarea unei pãci durabile în Orientul
Apropiat, pace care ar trebui sã cuprindă urmãtoarele douã principii:
1. retragerea forţelor armate israeliene de pe
teritoriile ocupate în timpul recentului conflict
2. încetarea tuturor apelurilor la beligeranţã,
respectarea şi recunoaşterea suveranitãţii, a integritãţii teritoriale
şi independenţei politice a fiecãrui stat din regiune şi dreptul lor de
a trãi în pace, în interiorul unor frontiere sigure şi recunoscute, la
adãpost de ameninţãri sau de forţã.
Totuşi, deşi Rezoluţia Consiliului de Securitate al
O.N.U. nu recunoştea obţinerea de teritorii prin rãzboi, Israelul,
dimpotrivã, în loc sã-şi retragã forţele armate din teritoriile ocupate
continuã acţiunile de acaparare a noi zone.
Ca urmare, cauza palestinianã pentru cucerirea
independenţei şi crearea unui stat propriu a cãpãtat o importanţã tot
mai mare pânã în zilele noastre. În anul 1964 Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei (O.E.P.) a ţinut primul congres naţional
palestinian arab în partea iordanianã a Ierusalimului şi adoptã
convenţia naţionalã din 1948 în care se cerea fiecãrui palestinian sã
lupte pentru drepturile sacre ale fiecãrui popor – autodeterminare,
independenţã naţionalã, suveranitate, dreptul de restituire a
proprietãţii şi dreptul de a recurge la luptã armatã. Palestinienii vor
reuşi sã obţinã recunoaşterea cauzei lor mai târziu, prin Rezoluţia
3070 din 30 noiembrie 1973 adoptatã de Adunarea generalã a O.N.U.
1
Dupã câţiva ani de încordare în relaţiile dintre statele arabe şi
Israel, la 1 iunie 1967 a izbucnit rãzboiul, considerat al treilea
conflict armat arabo-israelian. Începând cu incidente sângeroase la
graniţa siriano-israelianã şi continuând cu atacarea Egiptului de
cãtre Israel, ocuparea Ierusalimului, a Cisiordaniei şi a platoului
Golan de cãtre Israel, rãzboiul din 1967 a determinat O.N.U. sã
intervinã pentru a opri conflictele armate, hotãrâre adoptatã numai de
Siria, Iordania şi Egipt. Poziţia Israelului a fost total diferitã,
propunându-se acceptarea de cãtre ţãrile arabe a unor negocieri directe
şi separate.
Ţara cea mai lovitã de rãzboiul din 1967 a fost
Iordania, care
cuprindea un numãr mare de palestinieni. Aceastã ţarã va cere
Israelului retragerea din toate teritoriile ocupate, inclusiv din
Ierusalim. Un nou plan, planul Rogers (denumit dupã un fost secretar de
stat american), cu privire la obţinerea pãcii, este acceptat, de
aceastã datã, şi de Israel, alãturi de Iordania, Egipt, dar nu şi de
Siria. Reprezentantul O.N.U. Gunnar Jarring, a trimis ambelor pãrţi
(Israelului şi Egiptului) un memorandum, cerându-le ca „Israelul sã-şi
retragã forţele din teritoriul ocupat al Egiptului pânã la frontiera
veche cu Palestina, sub mandatul britanic, iar Egiptul sã încheie un
tratat de pace cu Israelul”. Şi aceastã tentativã a eşuat. În luna
octombrie a anului 1973 se desfãşoarã lupte crâncene care provoacã
grele pagube popoarelor din zonã. Dupã acest ultim conflict militar,
evenimentele ulterioare au confirmat cã aplanarea treptatã a crizei se
poate realiza raţional numai pe calea unor negocieri. În decembrie 1973
s-a hotãrât încetarea focului şi începerea discuţiilor între pãrţile
implicate. Israelul şi S.U.A., însã, au refuzat sã discute cu
Organizaţia de Eliberare a Palestinei, tocmai pentru cã era organizaţia
reprezentativã a palestinienilor din toatã lumea şi pentru cã fãcea
serioase şi justificate revendicãri Israelului.
Evenimentele din 1967 – respectiv al treilea rãzboi
arabo-izraelian
– au devenit practic o nouã etapã în problemele Orientului Asiatic. Sã
amintim cã în timpul rãzboiului din 1967, Israelul a ocupat partea din
teritoriul arab al Palestinei în care se gãsea şi Ierusalimul.
Concomitent a ocupat peninsula Sinai. Acest rãzboi a dat naştere la un
foarte mare exod palestinian, peste o jumãtate de milion de oameni
fiind alungaţi din locurile lor de baştinã. Problema a devenit atât de
gravã încât Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate al
O.N.U. a cerut oprirea rãzboiului. Iatã cum prezenta situaţia presa din
România, rãzboiul din 1967:
Între 5-21 mai 1967 a avut loc o accentuare a
tensiunii în
Orientul Apropiat. Dupã o serie de incidente la graniţa
israeliano-sirianã, Israelul a trtmis Consiliulu de Securitate al
O.N.U. o notã în care acuzã „infiltrãri teroriste”, şi dacã Siria nu-şi
schimbã politica, Israelul se va vedea îndreptãţit sã acţioneze.
Reprezentanţii militari ai celorlalte ţãri arabe alerteazã trupele lor
armate şi maseazã militari în peninsula Sinai. Siria anunţã cã armata
este pregãtitã sã înfrunte situaţia creatã. Irakul anunţã alertarea
armatelor, iar Kuweitul punerea forţelor sale armate la dispoziţia
Comandamentului Ligii Arabe. […]
În legãturã cu rãzboiul din 1967 mai menţionãm alte
câteva fapte.
Începând cu 5 iunie 1967 (de fapt linia a fost stabilitã încã din
august 1963), în contextul declanşãrii pe scarã largã a ostilitãţilor
în Orientul Mijlociu, a fost folositã pentru prima datã operaţional
linia directã de telecomunicaţii de urgenţã Casa Albã-Kremlin, pãrţile
angajându-se sã nu intervinã în mod direct în cadrul ostilitãţilor. La
22 noiembrie 2967, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia nr. 242
din care reţinem urmãtoarele: exprimând neliniştea care continua sã
provoace situaţia gravã din Orientul Mijlociu, subliniind respingerea
obţinerii de teritorii prin rãzboi şi necesitatea de a acţiona pentru o
pace trainicã şi justã care sã permitã fiecãrui stat sã trãiascã în
securitate, şi-au luat angajamentul sã acţioneze, în conformitate cu
articolul 2 al Cãrţii Naţiunilor Unite. Consiliul de Securitate afirmã
cã aplicarea principiilor Cãrţii cere instaurarea Israelului fãrã nici
un fel de aprobare sau discuţie cu celelalte ţãri, ci de la sine
putere, anunţã în 1946 cã toate firmele strãine care întreţin relaţii
economice cu ţãrile arabe, vor trebui sã obţinã autorizaţii speciale
din partea Ministerului de Resort izraelian pentru a exporta în Israel,
menţionând cã este vorba de o contramãsurã la boicotul impus de ţãrile
arabe.
În lunile aprilie-mai apare un nou plan (de data
aceasta apare
propus de Tunisia prin preşedintele ei Bourghiba) de reglementare pe
termen lung a disputelor arabo-israeliene, pentru ca „arabii şi
israelienii sã convieţuiascã pe bazele respectului naţional”. În plan
se scrie despre organizarea de negocieri directe asupra Palestinei pe
baza planului Naţiunilor Unite din 1947, privind împãrţirea acesteia –
cedarea de cãtre Israel a unei treimi din teritoriu în favoarea
naţiunii palestiniene (era vorba de teritoriul pe care apoi Israelul
l-a dobândit înainte de permiterea reîntoarcerii palestinienilor care
s-au refugiat din teritoriile ocupate de Israel). În plan se preconiza
ca negocierile sã fie purtate de palestinienii înşişi, singurii chemaţi
sã decidã asupra propriei lor soarte. Planul a fost respins de
celelalte ţãri arabe – probabil din cauza amestecului diplomatic subtil
al unor mari puteri – cea mai mare opoziţie venind din partea
Egiptului. Ahmed Shukairy, pe atunci preşedintele Organizaţiei pentru
Eliberarea Palestinei, a respins de asemenea planul propus de Tunisia,
declarând cã „problema palestinianã are o singurã soluţie –
reabilitarea Palestinei arabe fãrã împãrţire, internaţionalizare sau
recolonizare”, termeni lansaţi atunci de marile puteri ale lumii. Mai
mult chiar, Liga Arabã a adoptat o hotãrâre în care se aratã cã trebuie
respinse orice propuneri sau cereri de recunoaştere a Israelului, sau
de conciliere, ori coexistenţã cu acesta.
În 1974, dupã sfârşitul rãzboiului izbucnit în 1967,
Israelul, în
politica sa faţã de problema palestinianã, nu va mai pune accentul pe
încheierea unui tratat de pace şi negocieri directe, declarând cã se
mulţumeşte cu o declaraţie de exbeligeranţã, în shimbul unor
înţelegeri. Israelul practic se opunea reîntoarcerii la graniţele din
1967. Teza izraelianã susţinea cã pe teritoriul vechii Palestine, de
cele douã pãrţi ale Iordanului, nu existã loc decât pentru douã state –
Israel şi un stat iordano-palestinian. Dupã 1974, chiar în cadrul
conducerii statului Israel, se contura ideea recunoaşterii existenţei
unui popor palestinian, care îşi manifesta entitatea în cadrul statului
Iordania, deoarece între Mediterana şi deşert nu pot exista decât cele
douã state: Iordania şi Israel. În schimb, deşi se recunoştea
necesitatea unei soluţii pentru problema palestinianã, Israelul nu
dorea sã discute aceastã problemã cu O.E.P. Chiar şi în ziua de astãzi,
Israelul refuzã sã poarte discuţii cu O.E.P-ul, pe aceastã temã.
Surprinzãtor, S.U.A. investeşte în Israel sume
uluitoare, începând
cu anul 1948. Toate ajutoarele pentru Israel care absorb, de departe,
cea mai mare parte din bugetul american pentru ajutoare, sunt sub formã
de alocaţii nelimitate, cu datorii total eliminate. Nici un alt stat nu
este rãsplãtit sistematic pentru încãlcarea drepturilor omului,
printr-un astfel de ajutor. Nici o ţarã din istorie, nici un cetãţean
american dezavantajat nu a primit atât de mult ajutor, cum a primit
fiecare bãrbat, femeie sau copil israelian.
2.Procesul de pace
Negocierile dintre Israel şi Palestina au continuat
şi dupã 1990.
Dupã ajungerea la acorduri cu privire cu O.E.P. cu privire la
transferul Fâşiei Gaza şi a oraşului Jericho cãtre Autoritatea
Naţionalã Palestinianã (A.N.P.), Israel executã retragerea trupelor
sale din aceste zone în 1994. A.N.P.-ul, condus de Arafat şi alcãtuit
din membrii O.E.P. pânã la eventualele alegeri şi-a asumat controlul
problemelor civile in Fâşia Gaza şi Jericho şi a întemeiat o poliţie
palestinianã, pentru a menţine securitatea internã. Israelul a pãstrat
controlul asupra localitãţilor evreieşti din Fãşia Gaza la fel ca şi
asupra securitãţii graniţelor regiunii. Un alt acord din septembrie
1995 se referea la retragerile israeliene din oraşele Palestiniene
rãmase ocupate şi oraşe de pe malul occidental, şi stabilea data
alegerilor pentru preşedintele A.N.P.-ului. Totuşi, confruntãrile nu se
încheie aici. Mai au loc atacuri teroriste, sinucigaşe atât din partea
israelienilor cât şi a palestinienilor.
2.O soluţie propusã
Aşa cum am prezentat mai sus, conflictul în cauzã
îşi are originile
încã din antichitate. Tensiunile între cele douã pãrţi s-au acutizat o
datã cu izbucnirea şi desfãşurarea rãzboaielor. Palestinienii îşi cer
drepturile încãlcate de peste 40 ani de cãtre Israelul, ajutat de
S.U.A. Cel mai mult se pune accent pe problema întemeierii unui stat
palestinian independent şi suveran, în situaţia în care Israelul refuzã
sã renunţe la teritoriile ocupate prin rãzboi, în ciuda tuturor
rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.N.U.
O soluţie eficientã care a fost propusã de O.E.P.
este crearea unei
„mini-Palestine”, un stat palestinian pe malul occidental al
Iordanului, cuprinzând Cisiordania şi Gaza. Aceasta „mini-Palestinã”
consider cã ar fi viabilã din punct de vedere economic. Dupã unele
studii întreprinse de specialişti, s-a ajuns la concluzia cã
viabilitatea unui stat depinde nu atât de suprafaţa lui, cât de forţa
de muncã, de capitalurile şi de tehnologia de pe pieţele disponibile.
Fãrã îndoialã cã viitorul stat s-ar putea baza pe inerţii masive de
capitaluri provenind din ţãrile arabe producãtoare de petrol, iar
lucrãrile de infrastructurã, de dezvoltare agricolã şi industrialã ar
costa de aproape zece ori mai puţin decât cheltuielile fãcute de ţãrile
arabe şi Israel în timpul celor opt zile de rãzboi din 1974.
Concentrând în acest nou stat majoritatea palestinienilor, nu ar mai
rãmâne în strãinãtate decât mai puţin de un milion de palestinieni,
care ar putea fi primiţi, ca minoritate etnicã, în Israel.
Bibliografie:
1. prof. univ. dr. Ilie Puia – Palestina – istorie si
present
2. *** Microsoft Encarta Encyclopedia
3. *** www.wars.com
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|