Macroeconomie 2

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Dacă salariile sunt atât de scăzute încât lucrătorilor le este indiferent dacă rămân sau îÅŸi pierd locul de muncă, productivitatea muncii lor va fi mai redusă.Salariile mai mari pot îmbunătăţi productivitatea muncii, deoarece permit o alimentaÅ£ie sănătoasă ÅŸi o îmbunătăţire a stării de sănătate generală a lucrătorului...

MACROECONOMIE

Capitolul 11   PIAŢA MUNCII

            Un subsistem al economiei de piaţă concurenţiale este piaţa muncii pe care se fac tranzacţii cu factorul muncă.           

Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi nego­ciază purtătorii cererii şi ofertei de muncă; ea se prezintă ca un sistem de mijloace şi relaţii de comunicare  prin intermediul cărora se stabilesc condiţii pentru angajarea salaria­ţilor, se negociază salariile, se influenţează mobilitatea forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.

Ea este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte pieţe şi generează efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale.

Piaţa muncii este cea mai reglementată piaţă şi înregistrează influenţe din partea mai multor factori.[1]

11.1. Oferta de muncă

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune socie­tatea la un moment dat, care posedă aptitudinile fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, deţin sau caută un loc de muncă salariat, fiind disponibile pentru a-l ocupa imediat. Ea este formată din totalitatea salariaţilor, la care se adaugă persoanele apte de muncă aflate în căutare de locuri de muncă salariate, cum sunt: şomerii, absolvenţii diverselor instituţii de învăţământ etc.

Mărimea ofertei de muncă este influenţată de diverşi factori, cum sunt:

§  dimensiunea salariului;

§  gradul de independenţă economică al indivizilor;

§  durata muncii;

§  cantitatea de bunuri şi servicii dorite a fi achiziţionate de individ;

§  sistemul de educaţie şi formare profesională;

§  securitatea ocupării etc.

Oferta de muncă se află în relaţie pozitivă cu salariul, fiind mai mare când preţul muncii este mai mare şi mai mică atunci când acesta este mai redus.

Fig.10. Curba ofertei de muncă.

Oferta de muncă poate fi uneori perfect inelastică. De exemplu, în   cazul unei ramuri economice care utilizează în exclusivitate forţă de muncă strict specializată, care nu poate fi găsită pe termen scurt, are o ofertă perfect inelastică.

Salariile sunt plăţi către lucrătorii care au contracte de angajare şi nu instrumente de reglare fină a cererii şi ofertei curente de muncă. Ele nu sunt modi­ficate pentru a se asigura egalitatea cererii cu oferta de muncă.

În economia reală există tendinţa ca angajaţii să primească salarii nomi­nale constante sau care nu oscilează proporţional cu creşterea sau reducerea cererii pentru produsele firmei. Efectele modificării cererii pentru produsele firmei se reglează prin fluctuarea profitului şi a ocupării. Contractele de angajare care stabilesc salariile nominale pe o perioadă de câţiva ani, acţionează pentru realizarea tendinţei amintite.

Dobândirea capitalului uman specific firmei şi creşterea experienţei în muncă sunt de natură să încurajeze angajarea pe termen lung, în ciuda faptului că s-a dovedit că productivitatea lucrătorilor creşte rapid pe măsură ce se câştigă experienţă, atinge un vârf, după care scade pe măsură ce înaintează în vârstă.

Pe termen lung, conform teoriei, lucrătorii sunt plătiţi în medie cu valoarea produsului lor marginal. Când sunt tineri, lucrătorii primesc un salariu mai mic decât valoarea produsului lor marginal, iar când se apropie de pensie, un salariu mai mare decât valoarea produsului lor marginal.

Salariul, ca preţ al muncii, nu fluctuează pe termen lung pentru a elimina şomajul. El se stabileşte în funcţie de „climatul economic” pe termen lung. Firmele nu schimbă preţurile şi salariile ca răspuns la fiecare fluctuaţie minoră a cererii, deoarece schimbarea ar fi costisitoare şi ar necesita timp. Ele preferă să menţină preţurile constante atunci când cererea se modifică într-o mică măsură şi să modifice volumul producţiei şi numărul de angajaţi, ca răspuns la schimbarea cererii.

Acordarea salariilor în funcţie de productivitatea lucrătorilor contribuie la ridicarea eficienţei activităţii economice. Dacă lucrătorii sunt bine plătiţi, ei vor depune, de cele mai multe ori, eforturi mai mari, iar costurile pierderii locurilor de muncă sunt ridicate. Dacă salariile sunt atât de scăzute încât lucrătorilor le este indiferent dacă rămân sau îşi pierd locul de muncă, productivitatea muncii lor va fi mai redusă.

Salariile mai mari pot îmbunătăţi productivitatea muncii, deoarece permit o alimentaţie sănătoasă şi o îmbunătăţire a stării de sănătate generală a lucrătorului. Îmbunătăţind starea de sănătate a lucrătorului, productivi­tatea lui marginală poate fi înaltă. Salariile mărite sunt şi un stimul pentru indivizi de a investi în propria educaţie şi de a se califica pentru a-şi mări şansele de angajare.

Sindicatele puternice, care ştiu să negocieze, pot contribui la creşterea salariilor sau pot împiedica scăderea lor. De regulă, sindicatul reprezintă interesele mem­­brilor săi, din care majoritatea sunt angajaţi. El nu apără neapărat interesele celor care nu sunt angajaţi. De regulă, salariaţii doresc sporirea sala­riilor, chiar dacă aceasta va diminua perspectivele de angajare ale şomerilor.

În unele state, sindicatele negociază la nivelul firmei, în altele, la nivelul ramurii economice sau al întregii economii. În cazurile în care negocierea este descentralizată, sindicatele pot face presiuni pentru a obţine salarii mai mari pentru angajaţi, fără a se gândi la efectele asupra ocupării. În cazul în care negocierea este centralizată, sindicatele negociază în numele tuturor lucrătorilor angajaţi sau având potenţialul de a fi angajaţi.

Oferta de muncă este influenţată şi de gradul de independenţă economică al indivizilor. Dacă este ridicat numărul persoanelor care nu au alte venituri pentru a trăi sau au venituri insuficiente, atunci şi oferta de muncă este mai mare.

Alt factor care influenţează oferta de muncă este durata muncii. Timpul de care dispune o persoană poate fi împărţit în timp de muncă şi timp liber. Fiecare individ optează pentru o anumită distribuţie între timpul de muncă şi timpul liber.

Efectul de venit este tendinţa unei persoane salariate de a înlocui timpul de muncă cu timp liber atunci când salariul atinge un nivel ridicat, care-i permite să aibă un nivel de trai apropiat de aspiraţiile lui.

[1] Ioan Done: „Specificul pieţei muncii” în Salariul şi motivaţia muncii - Editura Expert, Bucureşti, 2000

Acest efect presupune că individul se bucură de o putere de cumpărare mai mare ca urmare a unor venituri mai mari, el putându-şi procura mai multe bunuri, inclusiv mai mult timp liber. Pentru persoana în cauză, utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a bunurilor ce le obţine cu salariul suplimentar.

Efectul de substituţie este tendinţa unei persoane salariate de a înlocui o parte din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar  pentru a obţine un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, deoa­rece pentru ele utilitatea marginală a salariului este superioară celei a timpului liber. Efectul de substituţie stimulează o persoană să lucreze mai mult timp, iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin timp.

Oferta de muncă este influenţată şi de volumul bunurilor şi serviciilor economice pe care îl consumă sau doreşte să-l consume un om. Procurarea unui volum sporit de bunuri necesită venituri mai mari, care pot fi obţinute prin angajare. Bunurile economice cumpărate sunt componente ale consumului privat, alte componente ale acestuia fiind bunurile consumate ce provin din producţia proprie.[1]

Sub aspect numeric, oferta de muncă reflectă interesul omului de a compara investiţiile făcute pentru asimilarea capitalului uman cu veniturile pe care le va obţine în viitor. Sub aspectul calităţii, oferta de muncă reflectă dorinţa omului de a investi în capitalul uman.

Creşterea numărului persoanelor care investesc în capitalul uman conduce la creşterea ofertei de muncă.

În general, oferta de muncă are caracter relativ rigid, exprimând concurenţa imperfectă de pe piaţa muncii. Caracterul rigid este determinat de acţiunea unor factori economici, teritoriali, demografici, profesionali.

Factorii economici, teritoriali vizează mobilitatea teritorială redusă a facto­rului muncă, datorită efortului bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentului de mediu economico-social, chiar dacă bene­ficiază de avantaje economice mai mici.

Factorii demografici, profesionali vizează mobilitatea profesională redusă a factorului muncă, datorită calificării necorespunzătoare, stării de sănătate, vârstei etc.

11.2. Cererea de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează într-o eco­nomie de piaţă concurenţială, într-o perioadă de timp ,exprimată prin numărul locurilor de muncă. Ea este o cerere derivată, rezultând din condiţiile de producţie şi este formată din locurile de muncă ocupate de salariaţi şi din locurile de muncă neocupate, fie pentru că au fost părăsite de cei ce le ocupau, fie pentru că sunt nou create.

Fig.11. Curba cererii de muncă.

Cererea de muncă se află în relaţie negativă cu salariul, firma angajând mai multă muncă dacă salariile sunt mici şi invers.

Cererea de muncă are o anumită elasticitate dacă se îndeplinesc condiţii, cum sunt:

§  produsul final are cerere elastică;

§  munca poate fi înlocuită cu altă muncă;

§  capitalul poate fi substituit cu muncă;

§  costurile salariale deţin o pondere mare în costurile totale.

Elasticitatea cererii de muncă în funcţie de salariu se caracterizează prin rigiditate, asigurarea cu forţă de muncă trebuind să ţină cont de regula de optimizare a profitului şi anume: angajarea factorului muncă se face până când se ajunge la egalitatea dintre productivitatea marginală a muncii şi preţul acesteia.

Evoluţia cererii de muncă depinde, în primul rând, de evoluţia cererii de bunuri economice, care condiţionează dinamica activităţii economice. Creşterea cererii de muncă înseamnă crearea de locuri de muncă, ceea ce necesită timp; prin urmare, se apreciază că pe termen scurt cererea este neschimbătoare, iar pe termen lung evoluţia cererii este deter­­minată îndeosebi de ritmul de creştere economică.

[1] Lazăr Cornel: Demografie şi statistică socială - Editura PrintEuro, Ploieşti, 2002, pag.228