1
Introducere
Activitatea economică şi
organizarea
producţiei în condiţiile economiei de piaţă în linii mari se reglează
prin
oscilaţii permanente ale cererii şi ofertei şi prin valoarea lor
concentrată.
Analiza categoriilor de cerere şi ofertă, starea de echilibru a pietii
şi
oscilatiile acestea alcătuiesc obiectul analizei sistemului economic de
piaţă.
Un rol important în
economia modernă
îl ocupă piaţa cu mecanismele ei, studierea cărora permite naşterea
interrelaţiilor dintre producţie şi consum, strategia dezvoltării
economice,
relaţiile dintre agenţi economici.
Piaţa a apărut cu multe
secole în
urmă ca punct de legătură între producţie şi consum, atunci când
funcţiile
acestor 2 sfere economice sau separat în
timp şi spaţiu. În decursul secolelor schimbările dintre producători şi
consumatori s-au extins şi s-au perfecţionat. Piaţa modernă din ţările
avansate
economic s-a constituit şi s-a consolidat în ultimele secole. Piaţa
fiind o
categorie a economiei de schimb reflectă sistemul de relaţii
vânzare-cumparare
între diferiţi agenţi economici şi un mecanism complex ce constă din
cerere şi
ofertă, concurenţă, preţuri, etc. Piaţa este locul unde sunt efectuate
tranzacţiile dintre cumpărător şi vânzator. Asemenea tranzacţii sunt
bursa,
iarmarocul, licitaţia, târgul etc. Piaţa include nu numai schimbul, dar
şi
producţia, reparaţia şi consumul, adică toate fazele de reproducţie.
În condiţiile pieţei
cumpărătorul,
procurând sau ignorând marfa, "votează" cu banii săi
"pentru" sau "contra" producţia acestei mărfi. Piaţa
verifică, în ultimă instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre
volumul,
structura, calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul, structura şi
calitatea
consumului (cererii). Prin informaţiile oferite de piaţă, agenţii
economici pot
acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre cerere şi
ofertă.
În linii generale piaţa
exercită
următoarele funcţii:
a) Întreţine relaţia
permanentă
dintre producătorii de bunuri şi servicii şi consumatorii acestora,
asigură
alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor materiale, umane şi
funciare,
determinând deciziile agenţilor economici cu privire la producţie,
reparaţie,
schimb şi consum.
b) Economia naţională se
autoreglează
prin piaţa, stabileşte independent propoziţiile şi echilibrul necesar
propriei
producţii.
c) Asigură echilibrul
dintre cerere
şi ofertă, realizând interesele agenţilor economici cu privire la
utilizarea
resurselor disponibile.
Trăsăturile de bază ale
pieţei sunt
concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de
resurse,
migrarea liberă a capitalului între ramuri economice şi regiuni;
realizarea
mărfurilor la preţurile de echilibru, ce reflectă real corelaţia dintre
cerere
şi ofertă.
În orice ţară economia
naţionala
trebuie să dea răspuns la 5 întrebări
"fundamentale": 1. În ce limite
pot fi folosite resursele disponibile? 2.
Ce fel de mărfuri şi servicii trebuie produse?
3. Cum să fie produse aceste mărfuri şi servicii?
4. Cine sunt destinatarii acestor produse? 5.
E capabil oare actualul sistem economic să se adapteze la
schimbările de structură a necesităţilor consumatorului, la
modificările din
resursele şi tehnologiile de producţie? La aceste probleme fundamentale
poate
da răspuns numai sistemul de piaţă care asigură, în primul rând, o
dezvoltare
echilibrată, propoziţională a economiei naţionale, contribuie la
stabilirea
unei corelaţii dintre factorii de producţie (munca, acumulare,
resursele
naturale), între sferele şi ramurile economice, între producţie şi
consum,
între veniturile diferitor pături sociale ale populaţiei.
În al doilea rând, în
sistemul de
piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de mărfuri, aflându-se în
interacţiunile de
concurenţă, determină nivelul de preţuri la produsele livrate şi gradul
de
utilizare a resurselor existente.
În al treilea rând,
sistemul de piaţă
e capabil să schimbe operativ volumul şi structura ofertei, adoptând-o
la
satisfacerea cererii. Această adaptare se face pe contul schimbării
volumului
de producţie, precum şi schimbării nivelului de preţuri. În sistemul de
piaţă
sunt fabricate numai produsele în urma vinderii cărora se obţine un
venit ce
acoperă în primul rând cheltuielile de producţie, ţinându-se profitul
normal.
Dacă produsele nu aduc producătorului de mărfuri profit normal, ele nu
se
fabrică.
În al patrulea rând
economia de piaţă
presupune o suveranitate a consumatorului. Teama de a suporta pierderi
sau de a
da faliment impune producătorii (firma) şi furnizorii de resurse să se
conducă
în activitatea lor numai de cerinţele consumatorului. Totodată,
sistemul de
piaţă impune consumatorul să aleagă cea mai raţională structură de
consum,
deoarece el îl face pe consumator să sesizeze preţurile ce reiese din
cheltuielile reale.
În al cincilea rând,
concurenţa în
sistemul de piaţă impune firmele să aplice cheltuieli de producţie
reduse, să
aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o productivitate înaltă, să
stimuleze dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific.
În al şaselea rând
sistemul de piaţă
contribuie la distribuirea resurselor de muncă şi acelor materiale,
concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de ele.
În
al şaptelea rând,
sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină interesele personale cu
cele
publice. Firmele şi furnizorii de resurse în goană după profit
majorează mereu
volumul de producţie, fapt ce conduce la solicitarea cerinţelor publice
(asigurarea populaţiei cu mărfuri şi servicii). Trebuie să menţionăm că
sistemul de piaţă nu poate, totuşi, rezolva absolut toate probleme
social-economice: şomajul, declinul economic, inechitatea economică şi
socială
pot fi rezolvate numai prin intervenţia statului. Pieţele sunt de mai
multe
tipuri şi pot fi analizate prin
1
prisma de elemente
componente ale
lor, deoarece în realitate acestea constituie un sistem de pieţe,
dintre care
se stabilisc relaţii de interacţiune reciprocă. Criteriile conform
cărora se
grupează pieţele sunt diverse.
Dacă obiectul tranzacţiei
de
vânzare-cumpărare e prezent, atunci piaţa e numită reală; daca acesta
lipseşte,
ea e considerată fictivă.
Piaţa reală exprimă
cererea şi oferta
de bunuri şi servicii care pot satisface imediat o anumită necesitate
socială.
Piaţa fictivă (bursa)
presupune o
confruntare dintre cererea şi oferta titlurilor de proprietate asupra
unora
dintre aceste bunuri, fără ca acestea să fie prezente în momentul
tranzacţiei
de vânzare-cumpărare.
Conform naturii economice
a bunurilor
ce fac obiectul tranzacţiei comerciale, piaţa se împarte în piaţa
bunurilor de
consum personal final şi piaţa
factorilor de producţie. Piaţa bunurilor de consum personal
final constă
din ansamblul de vânzări şi cumpărări, piaţa factorilor de producţie
vine să
satisfacă necesităţile personale şi cele colective. Piaţa factorilor de
producţie include piaţa resurselor naturale (inclusiv pământul), piaţa
capitalului şi titlurilor de valoare, piaţa monetară, piaţa ofertei de
muncă
(piaţa muncii), piaţa de resurse informaţional-ştiinţifice. Piaţa
bunurilor de
producţie constă la rândul ei din alte pieţe, din pieţe de sector ce
corespund
bunurilor şi serviciilor produse şi cumpărate în societate (piaţa
bunurilor de
consum, piaţa mijloacelor de producţie, piaţa serviciilor, piaţa de
locuinţe,
piaţa de automobile etc.). Piaţa muncii, de exemplu, constă din tot
atâtea
pieţe câte domenii profesionale există.
Compartimentul I
1.
Cererea de consum - conţinut, condiţii de manifestare
Cererea este o categorie
economică
proprie economiei de piaţă, care se manifestă în limitele schimbului de
mărfuri
şi a comerţului şi care exprimă necesitatea sumară în diferite mărfuri,
adică
necesitatea ce constă din multiple cerinţe concrete ale unei mase
concrete de
consumatori diverşi, cerinţe ce se află în permanenţă modificare.
În linii generale, cererea
mărfurilor
de larg consum şi de utilizare cotidiană o formează consumatorii
individuali şi
anume pături şi grupuri sociale, iar cererea mărfurilor cu destinaţia
industrială şi de producţie o formează agenţii economici. În condiţiile
economiei mixte şi în condiţiile de dominaţie a întreprinzătorilor
privaţi
această clasificare este foarte relativă.
Cererea constituie
cantitatea de
mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate într-o unitate de timp la
preţul
curent. Trebuie menţionat faptul că preţul în aceste condiţii este un
factor
primordial ce condiţionează cererea. Însă cererea nu este un factor de
moment.
Constând dintr-un şir de combinaţii de preţuri şi cantităţi, ea se
defineşte ca
o relaţie dintre preţ şi cantitate. Din această cauză cantitatea
cererii
prevede o anumită cantitate de mărfuri şi servicii, pe care
consumatorii le vor
cumpăra la un preţ anumit într-un anumit interval de timp. Un factor
important
în această ordine de idei este utilitatea mărfii sau serviciului, ce
creşte
odată cu sporirea cantităţii de mărfuri şi servicii, în timp ce fiecare
unitate
suplimentară de marfă sau serviciu îsi diminuează utilitatea.
Cererea de consum
reprezintă o formă
de concretizare a nevoii sociale, fară a se identifica, însă, cu
aceasta.
Argumente: nevoia socială nu se rezumă la nevoia economică; nu toate
nevoile
sunt satisfăcute prin intermediul pieţei. Chiar dacă am limita nevoile
sociale
la trebuinţele satisfăcute prin actele de vînzare-cumpărare, între
cererea de
consum şi nevoia socială relaţiile ar fi tot de la parte la întreg.
Explicaţia
o găsim în faptul că trebuinţele se află întotdeauna cu un pas înaintea
posibilităţilor economice pe care le are societatea pentru a le
satisface.
Totodată, apariţia unor noi trebuinţe nu coincide cu manifestarea lor
sub formă
de cerere. O perioadă, ele rămîn simple
aspiraţii.
Cererea este o categorie a
economiei
de schimb. Ea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun, pe care
agenţii
economici (întreprindere, un grup, individ) sunt dispuşi să o cumpere,
la un
moment dat, pentru diverse niveluri de preţ, celelalte variabile fiind
presupuse stabile. Reiese faptul că cererea pentru un bun economic nu
se poate
formula doar cantitativ, numeric. Ea ne apare ca o relaţie între două
variabile
specifice: preţul şi cantitatea pe care agenţii ar dori să o
achiziţioneze la
fiecare din preţurile respective.
|