1
FUNCŢIILE MANAGERIALE
Acţiunile întreprinse de
subiectul conducerii potrivit conţinutului stadiilor ciclului de
conducere
reprezintă funcţiile acesteia, iar totalitatea
funcţiilor respective formează conţinutul procesului de
conducere.
Realizarea procesului de conducere presupune
îndeplinirea unor acţiuni specifice, grupabile în câteva funcţii
definitorii
pentru rolul oricărui conducător, indiferent de poziţia acestuia.
Nu există
astăzi delimitare unanim acceptată a acestor funcţii sau un consens în
privinţa
numărului lor. Autori de renume propun game diverse ale funcţiilor
conducătorului:
H.Fayol:
prevedere, organizare, comanda, coordonare, control;
L.Gulick:
planificare, organizare, conducerea personalului (staffing), conducerea
propriu-zisă, coordonarea, evidenţa, întocmirea bugetelor;
H.Koontz, C.O’Donnell: planificare,
organizare,
staffing, conducere, control;
W.J.Duncan: planificare, organizare, control;
H.Church: proiectarea, utilarea, comanda,
evidenţa,
operarea;
H.B.Maynard: planificarea, execuţia,
controlul;
V.Afanasiev: prevederea, organizarea,
activizarea,
coordonarea, controlul;
La noi în
ţară s-a ajuns la un consens cvasiunanim al specialiştilor privind
împărţirea
procesului de conducere în următoarele cinci funcţii: previziunea,
organizarea,
antrenarea, coordonarea, controlul.
FUNCTIA
MANAGERIALA DE PREVIZIUNE
Funcţia planificării s-a
născut şi s-a dezvoltat , în timp, din necesitatea sporirii capacităţii
de
adaptare a organizaţiei la mutaţiile intervenite în mediul extern,
pentru asigurarea
supravieţuirii şi/sau creşterii ei.
Un sistem de planificare eficient este chemat
să adopte acele cursuri de acţiune care diminuează riscurile şi sporesc
gradul
de valorificare a avantajelor concurenţiale ale organizaţiilor. Prin
exercitarea acestei funcţii se anticipează evoluţia condiţiilor în care
se va
afla sistemul economico-social condus , precum şi starea, comportarea
şi
funcţionarea acestuia.
Elementele de bază ale procesului de
conducere sunt definite în cadrul funcţiei de previziune şi constituie
repere
pentru îndeplinirea celorlalte funcţii manageriale. Prin urmare, prima
funcţie
managerială este previziunea. Ea trebuie sa asigure identificarea
tendinţelor
existente, prefigurarea proceselor şi fenomenelor ce vor avea loc,
stabilirea
obiectivelor de realizat în viitor şi resursele pentru realizarea lor.
Rezultatele previziunii, după orizontul de
timp, gradul de detaliere şi obligativitatea îndeplinirii sunt:
prognozele,
planurile şi programele.
PROGNOZA
Prognoza reprezintă evaluarea efectuată pe
bază ştiinţifică a evoluţiei viitoare a componentelor cantitative şi
calitative
ale unui domeniu de activitate, pentru o perioadă delimitată de
orizontul de
timp ales.
Prognoza evidenţiază tendinţele dezvoltării
şi prezintă variante posibile de evoluţie, motiv pentru care este, în
primul
rând, un instrument de investigare şi cunoaştere, de prefigurare a
viitorului.
Prognozele se clasifică după mai multe
criterii:
a. după domeniul de activitate la care se
referă:
- prognoze economico-sociale
- prognoze demografice
- prognoze ale ştiinţei
- prognoze ale tehnologiei
- prognoze ale energiei etc.
a.
după
obiectul de referinţă:
-
prognoze ale producţiei
-
prognoze privind consumul
-
prognoze ale costurilor etc.
b.
după
sfera de cuprindere:
-
prognoze macroeconomice
-
prognoze zonale, teritoriale
- prognoze pe grupe de produse
sau produse
- prognoze pentru probleme
complexe (pregătirea cadrelor, cercetarea ştiinţifică, resursele
disponibile şi
exploatarea lor, amenajarea teritorială etc.)
c.
după
orizontul de timp ales:
- prognoze de lungă perspectivă -10-30 ani
- prognoze pe termen mediu – 5-10 ani
-
prognoze pe termen scurt - 1-5 ani
Orizontul de timp poate fi ales convenţional
sau poate diferi în raport cu domeniul stabilit. De exemplu, prognozele
demografice
se elaborează, de regulă, pentru un orizont echivalent cu durata de
viaţă a
unei generaţii, prognozele tehnologice- pentru orizonturi diferite în
funcţie
de rezervele cunoscute de materii prime, de schimbările previzibile în
ştiinţă
şi tehnologie, de durata de reînnoire a capitalului fix etc.
e. după modelele de elaborare
utilizate, există trei opţiuni majore privind:
·
atitudinea faţă de
viitor:
- pasivă (metodele alese au caracter
explorativ)
-
activă(metodele alese au caracter normativ)
·
modul de cunoaştere a
viitorului:
-
teoretic(metode
teoretice,bazate pe
abstractizare şi tehnici specifice de calcul matematic)
- intuitiv (metode bazate pe
aprecieri empirice
făcute de specialişti)
·
căile de cercetare a
viitorului:
- tratarea sintetică
- tratarea analitică, morfologică, făcută pe
subsisteme
Validitatea unei prognoze se verifică prin
măsura în care aceasta se transformă în prevederi de plan şi se
confirmă pe
măsura realizării planului.
Trebuie menţionat de asemenea că prevederile
iniţiale ale prognozei se modifică pe măsura înaintării spre orizontul
de timp
pentru care a fost stabilită. Gradul de siguranţă a prognozei se
exprimă cu
ajutorul unor indicatori cum sunt: abaterea medie,
abaterea medie pătratică, coeficientul de
determinare etc.
PLANIFICAREA
Planificarea reprezintă stabilirea şi
fundamentarea, pe baza studiilor întocmite şi a analizelor efectuate, a
obiectivelor şi sarcinilor de realizarea a acestora, precum şi a
resurselor
necesare pe o perioadă determinată, corespunzătoare caracterului
planului
stabilit (lunar, trimestrial, anual), în vederea atingerii obiectivelor
fixate.
Etapele planificării sunt prezentate
în cele ce urmează:
1.
Conştientizarea
oportunităţilor în ce
priveşte : piaţa, competiţia, dorinţele clienţilor, atuurile şi
slăbiciunile
proprii;
2.
stabilirea
obiectivelor ( niveluri, acţiuni,
termene);
3.
evaluarea premiselor:
determinarea mediului
intern şi extern în cadrul căruia vor fi aplicate planurile;
4.
compararea
alternativelor în legătură cu
scopurile urmărite (alternativa care oferă cea mai bună şansă de
atingere a
scopurilor, cu efort minim şi efecte maxime);
5.
alegerea unei
alternative;
6.
formularea planurilor
de sprijin (de pildă,
achiziţionarea de echipamente, aprovizionarea cu materii prime şi
materiale,
asigurarea forţei de muncă necesare etc.);
7.
„numerizarea”
planului prin stabilirea
bugetelor (de exemplu, privind volumul, costul şi preţul vânzărilor,
cheltuielile de operare necesare elaborării planului, cheltuieli pentru
achiziţionarea de echipamente etc.)
Perioada de planificare diferă în funcţie de
mai mulţi factori: dimensiunea organizaţiei, domeniul de referinţă,
scopurile
urmărite.
Un sistem de planificare eficient trebuie să
răspundă câtorva cerinţe:
·
planificarea
trebuie să pornească de la vârf;
·
planificarea
trebuie organizată (responsabilităţi,
termene etc.);
·
demersul
de planificare trebuie clar definit şi riguros respectat;
·
obiectivele,
premisele, strategiile şi politicile trebuie comunicate clar, fără
ambiguităţi;
·
managerii
trebuie să participe la acţiunile de planificare;
·
planificarea
presupune conştientizarea şi acceptarea schimbărilor.
PROGRAMAREA
Programarea reprezintă defalcarea
obiectivelor actualizate ale organizaţiei în timp (pe perioade
calendaristice
operative – luni, decade, săptămâni) şi în spaţiu ( secţii, ateliere,
echipe de
lucru), precum şi coordonarea activităţilor ce concură la executarea
programelor stabilite.
Programarea
producţiei se face în trei etape:
-
elaborarea
planului operativ al unităţii, prin care se desfăşoară în timp
obiectivele
unităţii economice, defalcându-se pe luni sarcinile trimestriale şi
stabilindu-se – în funcţie de tipul producţiei, de ritmul impus al
livrărilor
şi de caracterul acestora – succesiunea de lansări în fabricaţie a
comenzilor;
-
desfăşurarea
planului operativ pe subunităţi de producţie (secţii, ateliere) sub
forma unor
programe operative de producţie;
-
programarea
detaliată în cadrul unităţilor – pe grupe de maşini şi locuri de muncă,
în
funcţie de modul de organizare a procesului de producţie, a lucrărilor
şi
sarcinilor pe perioade scurte – decade, săptămâni, zile; obiectivele
stabilite
se concretizează în grafice de producţie cu termene de livrare interne.
Obiectul programării îl poate constitui nu
numai activitatea de producţie şi, mai precis, cea de fabricaţie, ci
orice altă
activitate a organizaţiei care presupune realizarea unor sarcini într-o
ordine
logică.
Metode
şi tehnici previzionale
Tehnicile
previzionale se împart în patru categorii:
- metode fundamentale;
- metode instrumentale;
- metode elementare;
- metode intuitive.
Metode fundamentale:
1. Analiza şi sinteza.
Analiza constă în
descompunerea fenomenului sau
procesului studiat în elementele sale constitutive, în scopul studierii
aprofundate a acestora.
Analiza presupune folosirea largă a
abstractizării ştiinţifice, efectuarea, în anumite cazuri, a analizei
prin
experimente.
Sinteza
constă în recompunerea
ansamblului din elementele sale constitutive analizate, obţinându-se
expresii
cantitative agregate şi generalizându-se aspecte particulare ale
realităţii, în
urma unui proces de cunoaştere care înaintează de la simplu la complex.
2. Abordarea
sistemică – constituie o metodă de cunoaştere a fenomenelor şi
proceselor
în conexiune cu mediul de existenţă al acestora.
Organizaţia reprezintă un sistem
socio-economic, dinamic, complex, probabilistic, deschis, stabil,
stabil,
auto-reglabil şi auto-organizabil.
Este un sistem aflat în relaţie
cu mediul de
acţiune din care primeşte materii prime, materiale, utilaje, energie,
forţă de
muncă, capital, informaţii şi căruia îi restituie produse, lucrări,
servicii,
capital, informaţii.
Fig.- Sistem cibernetic economic
deschis
P = parametri interni sau externi
impuşi sistemului
C = criterii de evaluare a
funcţionării sistemului (costuri, termene, profit etc.)
Prin conducerea sa organizaţia este capabilă
să-şi autoregleze activitatea, în acest sens cuprinzând două categorii
de
funcţii:
-
funcţiile
efectorii (E), ce realizează procesul fizic de transformare a
intrărilor în
ieşiri şi al căror ansamblu formează subsistemul condus;
-
funcţii
de dirijare (D) – care formează sistemul conducător şi care constau în
fixarea
programelor de acţiune a funcţiilor efectorii, urmăresc realizarea
acestor
programe, fixarea corecţiilor necesare.
Metode
instrumentale
3.
Normarea – constă în
stabilirea unor parametri de comandă – norme, normative, cu ajutorul
cărora se
urmăreşte obţinerea unor consumuri raţionale de efort social cu efecte
optime.
Normele şi normativele îndeplinesc funcţiile
de:
-
instrumente de calcul
previzional;
-
fundamentare a
planului;
-
stimulare a
organizaţiilor şi salariaţilor;
-
control al eficienţei.
Norma = mărime
prestabilită, exprimată de regulă
în unităţi fizice, care precizează, pentru anumite condiţii date,
limitele
minime sau maxime ale utilizării resurselor în vederea obţinerii unei
unităţi
de efect util.
Normele pot fi: de muncă, de consum, de
calitate a produselor, de folosire a capitalului fix etc.
Normativul = mărime
prestabilită care, folosind
îndeosebi expresii valorice sau calcule, determină, cu un grad superior
de
generalizare, niveluri optime de desfăşurare a activităţii.
4.
Balanţele previzionale
Balanţele previzionale urmăresc asigurarea
stării de proporţionalitate între diferite componente ale activităţii
economice, prin determinarea şi corelarea dinamică a resurselor cu
necesităţile, în condiţiile valorificării superioare a resurselor şi a
încadrării cerinţelor în limite la care pot fi satisfăcute.
În previziune balanţele previzionale
utilizate sunt cele materiale, valorice şi de forţă de muncă.
5. Modelarea
economico-matematică
Este o metodă de cercetare şi cunoaştere a
realităţii cu ajutorul unor modele, adică a unor reprezentări
schematice
abstracte a fenomenelor şi proceselor studiate sub formă de sisteme
analitice.
Modelul economico-matematic reprezintă o
reflectare simplificată a realităţii, bazată pe relaţii cantitative, cu
ajutorul căreia se studiază comportarea sistemului real pe care îl
reprezintă
prin analogie.
Principalele
tipuri de modele folosite în previziune sunt:
-
modele
de creştere economică;
-
modele
interramuri (modele input-output sau BLR- balanţa legăturilor dintre
ramuri)
-
modele
de optimizare a utilizării unor resurse;
-
modele
bazate pe funcţii de producţie.
1
Metode
elementare
6. Extrapolarea -
reprezintă prelungirea în viitor a evoluţiei constatate în trecut,
lucru care
se poate realiza prin două categorii de funcţii:
-
o
funcţie de timp, prin prelungirea tendinţei cu ajutorul ritmurilor
medii şi a
luării în considerare a evoluţiei sporului absolut:
y =
f(t);
t = 1,2,
..., T (ani)
T – orizontul previziunii
-
o
funcţie de evoluţie a unei variabile sau mai multor variabile
independente
aflate în relaţie cu dinamica variabilei dependente care face obiectul
previziunii:
y = f(xi);
xi =
variabile independente
Funcţiile ce pot fi folosite pentru
stabilirea trendului sau a corelaţiei simple dintre două variabile la
nivelul
orizontului previziunii sunt cele liniare, exponenţiale, logistice şi
cele care
exprimă corelaţii multiple.
7.
Interpolarea – constă în
stabilirea mărimilor intermediare între două variabile date, şi anume
nivelul
anului de bază şi cel prevăzut pentru anul final al perioadei de
prognoză sau
de plan.
Interpolarea
se poate realiza pe două căi:
a) cu
ajutorul raţiei medii anuale:
r =
xT =
x0 + r·n0T
xT – variabilă exogenă
pentru anul final
x0 –
variabilă din anul de bază
n0T – numărul
de ani dintre anul de bază şi cel final
b) cu ajutorul ritmurilor
medii, când se stabileşte ritmul mediu anual dintre anul de bază şi cel
final
şi se aplică din aproape în aproape la valorile absolute.
8.
Anchetele statistice – constau
în consultarea unor colectivităţi umane de către persoane specializate,
folosindu-se fie întrebări directe, fie chestionare distribuite
subiecţilor.
Anchetele sunt în general selective, întrucât
se realizează prin sondaje, adică prin selecţionarea unui eşantion
reprezentativ de persoane. Metoda este folosită pentru identificarea
opiniilor
privind problemele importante, pe baza lor putându-se previziona:
preferinţele
populaţiei pentru diferite mărfuri şi servicii, evoluţia unor fenomene
demografice etc.
9. Comparaţiile
internaţionale – constau în alegerea ţărilor de referinţă cu care
se vor
face comparaţii şi care să prezinte condiţii comparabile, în selectarea
fenomenelor şi proceselor care au avut loc în trecut.
Metode intuitive.
În categoria metodelor intuitive se cuprind
instrumentele tipice de stimulare şi valorificare a creativităţii:
metoda
Brainstorming, metoda Delphi, metoda scenariilor etc.
Management
strategic
Esenţă şi conţinut.
Formă de exprimare a funcţiei de previziune a
conducătorului, managementul strategic (MS) semnifică practicarea
consecventă
la nivelul unei organizaţii şi a diviziunilor acesteia a conducerii
previzionale.
Strategia unei organizaţii conturează căile
prin care aceasta îşi urmăreşte scopurile, în condiţiile date de
oportunităţile
şi ameninţările existente în mediul său de acţiune, precum şi ale
resurselor şi
capacităţilor sale.
În organizaţie există niveluri succesive de
obiective care dau naştere la acţiuni specifice, realizabile la
niveluri
agregate de conducere, fiecare nivel determinând obiectivele nivelului
inferior
şi controlând, prin conexiunea inversă, realizarea lor (buclele de
autoreglare
I, II şi III).
Fig. - Tipuri de obiective pe
nivele agregate de
conducere.
Managementul strategic este procesul prin
care conducerea de vârf a organizaţiei determină evoluţia pe termen
lung şi
performanţele acesteia, asigurând formularea, aplicarea şi evaluarea
continuă a
strategiei stabilite.
Diferenţa dintre a avea doar o strategie şi a
practica efectiv management strategic este tot atât de mare uneori ca
cea
dintre eşec şi succes.
Metodologia
practicării managementului strategic.
Într-o definiţie sintetică, planificarea
strategică este un proces complex prin care se aleg: misiunea,
obiectivele, strategiile,
politicile şi modalităţile majore de
alocare a resurselor.
Acest proces presupune parcurgerea mai multor
etape, a căror succesiune se prezintă în figura 11.
1.
Identificarea
ameninţărilor şi
oportunităţilor mediului extern al organizaţiei. Este etapa care se
poate
realiza, într-o primă fază, prin analiza celor cinci forţe
concurenţiale ale
mediului (după Michael Porter): concurenţa dintre producătorii
aceluiaşi produs,
ameninţarea din partea noilor intraţi potenţiali, puterea de negociere
a
clienţilor, puterea de negociere a furnizorilor şi „primejdia” venită
din
partea produselor substituibile (înlocuitoare);
2.
Diagnosticarea
forţelor şi slăbiciunilor
organizaţiei.
În
această etapă se identifică unele
competenţe speciale şi capacităţi ale organizaţiei, în raport cu cele
ale
concurenţilor ei.
3.
Definirea
organizaţiei – presupune stabilirea
de către managementul organizaţiei a misiunii, scopului/scopurilor şi
obiectivului/obiectivelor unităţii conduse.
Misiunea
Este în general enunţată sub forma unei
simple propoziţii sau a câtorva paragrafe (indiferent de mărimea sau
profilul
activităţii organizaţiei) şi pune accent pe ceea ce este şi ce face
organizaţia. Scopul enunţării misiunii este de a afirma identitatea
firmei,
fiind (după unii autori), sinonimă cu filosofia globală a organizaţiei.
Enunţul misiunii se face răspunzând la
întrebări de genul: „Cine suntem?”, „Ce oferim?”, „Cui oferim?”, „Cui
folosim?”, „Unde folosim?”.
Fig. - Etapele aplicării
managementului strategic.
Fiecare nivel departamental şi funcţional îşi
are propria misiune, derivată din cea a organizaţiei şi aflată în
interdependenţă cu a celorlalte nivele departamentale.
După enunţarea misiunii trebuie stabilite
scopurile şi obiectivele.
Scopul
Scopul organizaţiei este un enunţ general al
direcţiei (cursului de acţiune) dorite. Scopul presupune o dublă
temporalitate:
termenul lung şi termenul scurt.
Scopul pe termen scurt se referă la
problemele ce necesită atenţie imediată sau sunt urgente şi care
trebuie
realizate în 1-2 ani. El trebuie să fie realist şi posibil de atins, cu
resurse
proprii sau cu resurse din afară, accesibile firmei.
Scopul pe termen lung priveşte creşterea sau
expansiunea organizaţiei şi trebuie să fie realizabile în 3-5 ani.
Obiectivele
Acestea detaliază scopul/scopurile
organizaţiei. Un obiectiv este un enunţ special, cuantificabil,
exprimat de
regulă cu ajutorul unor indicatori economici.
La stabilirea obiectivelor este necesară
determinarea modului de măsurare a rezultatului aşteptat şi a
criteriilor de
apreciere a acestuia.
Obiectivele trebuie încadrate în
temporalitatea scopurilor. De asemenea, ca şi în cazul scopurilor,
obiectivele
sunt distincte pentru fiecare nivel departamental şi derivă din
obiectivele
organizaţiei
4. Elaborarea alternativelor
strategice
Strategia
este cursul de acţiune ales pentru
realizarea misiunii, scopurilor şi obiectivelor organizaţiei. Ea
vizează
capacităţile tehnologice, financiare şi umane, precum şi aptitudinile
de
organizare şi manageriale ale organizaţiei.
Alternativele
strategice se elaborează doar
la nivelul organizaţiei, pe baza ciclului de viaţă al produselor (faza
în care
se află produsul sau serviciul – intrare pe piaţă, creştere,
maturitate,
declin, ieşire de pe piaţă) şi poziţiei concurenţiale a organizaţiei.
Managementul
firmei şi fiecare compartiment
al organizaţiei joacă un anumit rol şi pot influenţa fazele ciclului de
viaţă a
produsului iar poziţia concurenţială a firmei se stabileşte prin
diagnosticarea
şi evaluarea unor factori cum ar fi: partea de piaţă, nivelul
tehnologiei
folosite, capacitatea managerială, puterea financiară, imaginea
produsului/serviciului la consumator,
loialitatea consumatorilor faţă de produs etc.
5. Opţiunea strategică
Din
alternativele strategice elaborate se
alege cea care conduce la rezultatul cel mai bun din perspectiva
misiunii,
scopului şi obiectivelor organizaţiei.
6. Planificarea tactică
Această
etapă presupune elaborarea deciziilor
detaliate pe termen scurt pentru implementarea şi realizarea
strategiilor
alese.
Planurile tactice se referă
la:
-
bugetele
anuale pentru fiecare departament, divizie sau proiect;
-
mijloacele
detaliate de implementare a obiectivelor şi strategiilor;
-
acţiunile
pentru îmbunătăţirea şi coordonarea activităţii curente.
Deosebirile între planificarea strategică şi
cea tactică se pot sintetiza astfel:
Aspectul deosebirii
Planificare tactică
Planificare strategică
1.Tipul deciziilor
Rutiniere şi adaptive
Adaptive şi inovative
2.Condiţiile elaborării deciziilor
Certitudine şi risc
(probabilităţi obiective)
Risc (probabilităţi
subiective) şi incertitudine
3.Nivelul elaborării planurilor
Managementul de primă linie şi de
mijloc
Managementul de mijloc şi de vârf
4.Orizontul temporal
Termen scurt (2 ani sau mai puţin)
Termen lung ( 3 ani şi peste)
5.Intenţia acţiunii
Mijloace pentru implementarea planurilor strategice
Asigurarea supravieţuirii pe termen
lung şi/sau a creşterii
Tabel. - Planificarea
tactică-planificarea strategică.
Deosebiri
7.Controlul
Este
faza finală a procesului planificării
strategice şi începe cu analiza variabilelor care influenţează
implementarea
strategiilor şi tacticilor alese. Controlul presupune, de asemenea
precizarea
modalităţii de monitorizare a progreselor realizate în aplicarea
strategiei (ce
variabile se monitorizează şi după ce metodă?)
Prin
control se încearcă stăpânirea unor
forţe din mediul extern şi intern, înainte ca ele să afecteze în mod
nedorit
organizaţia
Elementele
principale ale controlului sunt
monitorizarea şi adecvarea (actualizarea):
Monitorizarea
este un procedeu (sistem de
procedee) de evaluare, raportare şi analiză a evoluţiei implementării
strategiilor şi tacticilor într-o perioadă dată. Ea trebuie să permită
măsurarea rezultatelor în etape succesive şi la sfârşitul perioadei.
Această
măsurare se face, de regulă, cu ajutorul rapoartelor asupra vânzărilor,
datelor
de evidenţă contabilă etc.
Pe baza
informaţiilor obţinute prin monitorizare se acţionează pentru ajustarea
implementării strategiilor şi tacticilor, realizându-se adecvarea
acestora la
mutaţiile intervenite în mediul organizaţiei.
|