referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Drept Roman - curs

Categoria: Referat Drept

Descriere:

1. Fără a fi o distincţie proprie ştiinţei dreptului roman, din considerente pedagogice se poate face o distincţie între izvoarele formale ale dreptului roman şi izvoarele materiale ale dreptului roman. Izvoarele formale ale dreptului roman reprezintă forma pe care normele juridice o îmbracă în momentul în care produc efecte juridice...

Varianta Printabila 


1

DREPT ROMAN

 

NOŢIUNI DE BAZĂ, AUTOTESTARE ŞI BIBLIOGRAFIE

 

Obiectivele fundamentale ale cursului sunt:

1                    cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi evoluţie a dreptului şi ştiinţei dreptului n cadrul sitemului de drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene: dreptul roman;

2                    abordarea comparatvă a instituţiilor şi principiilor dreptului civil romnesc cu cele ale dreptului roman;

3                    formarea unui vocabular juridic necesar abordării dreptului privat romn.

 

 

I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A STATULUI ROMAN

 

Cetatea Romei a fost edificată material de către etrusci n sec. al VII-lea .Hr.. nlăturnd organizarea gentilică, statul a apărut la jumătatea sec. al VI-lea .Hr. n timpul regelui Servius Tullius. Sub aspectul formei de guvernămnt, Roma a cunoscut trei epoci: epoca regalităţii (750-509 .Hr.), epoca republicii (509-27 .Hr.) şi epoca imperiului (27 .Hr.- 565 d.Hr.). Epoca imperiului se mparte, la rndul ei, n două perioade: perioada principatului (27.Hr.-284d.Hr.) şi perioada dominatului (284-565). n cadrul fiecărei epoci statul a cunoscut o organizare specifică. n epoca regalităţii puterea politică era mpărţită ntre rege, senat şi comitia curiata. n epoca republicii un rol esenţial pe lngă senat, comitia curiata şi comitia centuriata l-au jucat magistraţii superiori – cenzorii, consulii, pretorii, guvernatorii de provincie- şi magistraţii inferiori – edilii, questorii etc. Pe măsură ce puterea mpăratului va creşte, atribuţiile şi importanţa diverselor instituţii ale statului roman vor scădea. n schimb, vor creşte rolul şi imprtanţa diveselor organe auxiliare ale mpăratului: consiliul imperial, birourile şi funcţionarii imperiali.

 

ntrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen:

 

1) Care era organizarea statală n epoca regalităţii? (manual, Vol. I, pp. 7-9)

2) Care era organizarea statală n epoca republicii? (idem, pp. 9-19)

3) Care era organizarea statală n epoca imperiului? (idem, pp. 19-29)

 

II. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI ROMAN

 

1. Apariţia şi evoluţia istorică a dreptului roman mărturisesc cel mai bine despre modul n care dreptul s-a conturat treptat n societatea umană ca obiect al unei ştiinţe juridice autonome (jurisprudentia). ntr-o societate romană arhaică, profund marcată de religios şi impregnată de ideea de morală, acest proces a dobndit forma unei disocieri lente dar sigure ntre drept (jus) şi divin (fas), ntre drept (jus) şi normele morale (mores).

 

2. Doctrinei dreptului roman şi, n special, lui Ulpian i aparţine acea summa divisio ce stă astăzi la baza diviziunii dreptului n familia juridică romano-germanică: drept public şi drept privat. Publicum jus est quod ad statum rei Romanae spectat, privatum jus est quod ad singulorum utilitatem pertinet. Acelaşi Ulpian precizează că fiecare mare diviziune cuprinde, la rndul ei, trei subdiviziuni. Dreptul public cuprinde cultul (in sacris), sacerdoţiile (in sacerdotibus) şi magistraturile (in magistratibus). Dreptul privat cuprinde trei mari grupe de drept: dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul natural. Raportat la ntreg dreptul privat roman n evoluţia şi cu izvoarele sale, dreptul civil are mai multe sensuri: 1)drept aplicabil n exclusivitate cetăţenilor romani (jus proprium civium romanorum); 2) legea sau dreptul interpretat de către jurisconsulţi n activitatea lor de aplicare a dreptului scris, mai ales a Legii celor XII Table, la cazuri concrete ; 3) dreptul pretorian (jus pretorium) cunoscut şi sub denumirea de jus honorarium. Dreptul ginţilor era, n esenţă, acel drept roman creat de către magistraţi pentru a se aplica raporturilor, mai ales comerciale, dintre cetăţenii romani şi peregrini. n aceste condiţii, jus gentium era un drept aplicat tuturor popoarelor n măsura n care-l nţelegem ca drept aplicat tuturor popoarelor care locuiau pe teritoriul Imperiului roman. Dreptul natural ar trebui nţeles la romani ca acele norme de conduită care se impun de la sine raţiunii umane n anumite situaţii date. Natural reprezenta pentru jurisconsulţii romani att ceea ce rezulta din calităţile fizice ale oamenilor şi lucrurilor ct şi, năuntrul acestei viziuni, ceea ce se potrivea cu ordinea normală şi rezonabilă a intereselor umane care, de aceea, nu avea nevoie de nici o dovadă suplimentară.

 

3. Etapele de dezvoltare ale dreptului roman nu sunt identice cu etapele de dezvoltare ale statului roman. Astfel, o primă etapă de dezvoltarea a dreptului roman, numită şi a dreptului roman vechi, cuprinde epoca dintre ntemeierea cetăţii şi sfrşitul Republicii (aprox. jumătatea sec. II – sec. I .Hr.), o a doua etapă –numită a dreptului clasic- se ntinde de la sfrşitul Republicii pnă la nceputul domniei lui Diocleţian (284 d.Hr.) iar a treia etapă –numită a dreptului postclasic- cuprinde epoca Dominatului.

 

ntrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen:

 

1) Care era relaţia dintre ius şi fas la romani? (idem, pp. 30-31)

2) Care era relaţia dintre ius şi mores la romani? (idem, pp. 32-33)

3) Care sunt diviziunile dreptului roman? (idem, pp. 33-37)

4) Care sunt etapele de dezvoltare ale dreptului roman? (idem, pp. 37-40)

 

III. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

 

1. Fără a fi o distincţie proprie ştiinţei dreptului roman, din considerente pedagogice se poate face o distincţie ntre izvoarele formale ale dreptului roman şi izvoarele materiale ale dreptului roman. Izvoarele formale ale dreptului roman reprezintă forma pe care normele juridice o mbracă n momentul n care produc efecte juridice. Această formă este strns legată n opinia romanilor de organul care a emis respectivele norme juridice: cutumele provin de la strămoşi (quod dicitur moribus constitutum), legile provin de la ntregul popor (quod populus iubet atque constituit), plebiscitele provin doar de la plebe (quod plebs iubet atque constituit), senatul-consultul de la Senat (quod senatus iubet atque constituit), constituţia imperială de la mpăraţi (quod imperator decreto vel edicto vel epistula constituit), edictele de la magistraţi (praetorum urbani et peregrini, aedilium curulium) iar jurisprudenţa (responsa prudentium) de la jurisconsulţi (juris prudentes). n funcţie de sursa lor de validitate şi de nevoile epocii, toate acestea s-au constituit ntr-o adevărată ierarhie a izvoarelor formale ale dreptului. Izvoarele materiale ale dreptului roman reprezintă acel ntreg context economic, social şi spiritual care a stat att la baza apariţiei normelor juridice ct şi a formei pe care au luat-o aceastea ntr-o epocă dată. De aici şi concluzia că fiecărei mari perioade de dezvoltare a dreptului roman i corespund anumite izvoare formale ale dreptului.

 

2. n epoca vechiului drept roman, cutumele au fost cel mai important izvor de drept, n epoca clasică au devenit un izvor formal subsidiar legii iar n epoca postclasică ele au revenit n forţă sub forma dreptului vulgar.

 

3. Alături de cutumă şi, treptat, deasupra acesteia ncepe să se afirme ca izvor de drept legea (lex). Lex are mai multe semnificaţii n dreptul roman. Din punctul de vedere al ntinderii efectelor lor juridice, existau leges privatae ce vizau fie clauzele introduse de particulari ntr-un contract (lex contractus) fie statutul unei corporaţii (lex colegii) şi leges publicae ce formulau reguli de conduită obligatorii cu caracter general. Din punctul de vedere al organului ce a legiferat, lex se referea la legile votate de poporul roman (patricieni şi plebe) care erau diferenţiate de plebiscite ce erau votate doar de către plebe. Leges publicae se mpărţeau, la rndul lor, n două categorii: leges rogatae şi leges datae. Leges rogatae erau acele legi publice care erau votate de cetăţeni n adunările populare n baza unei proceduri legislative strict reglementate. Leges datae erau legi emise de magistraţi n baza unei delegaţii venite din partea poporului sau a Senatului. Ele aveau n vedere organizarea teritoriilor nou cucerite, nfiinţarea de colonii şi acordarea cetăţeniei romane. Legea celor XII Table a reprezentat cea mai importantă lege a dreptului roman reprezentnd conform tradiţiei baza dreptului privat chiar şi n epocile n care prevederile sale căzuseră de mult n desuetudine. Ea a reprezentat o aşezare n scris a acelor cutume n vigoare pe care patricienii au dorit să le aducă la cunoştinţa plebeilor.

 

4. Edictul magistratului era o declaraţie publică pe care magistratul, n baza lui jus edicendi, o făcea la intrarea sa n funcţie. Avnd un caracter pur politic la nceput, el dobndeşte, pe măsură ce atribuţiile judiciare ale magistraţilor se dezvoltă, caracterul unui program ce stabilea dispoziţiile pe care aceştia urmau să le ia cu privire la organizarea instanţelor şi la modul n care nţelegeau să soluţioneze pricinile dintre cetăţeni. Redactat pe album, el era afişat n For şi urma să fie aplicat de-a lungul ntregului an al mandatului. Avnd n vedere importanţa activităţii pretorului urban, edictul magistratului ca izvor al dreptului roman a fost identificat mai mult cu edictul pretorului urban iar dreptul creat de către acesta a primit denumirea de drept pretorian. Edictul pretorului urban a servit ca model pentru edictele pretorului peregrin şi al guvernatorului de provincie, magistraturi ce au apărut n timp după cea a pretorului urban. Totalitatea normelor şi instituţiilor de drept ce au izvort din activitatea acestor magistraţi nvestiţi cu onoruri (honores) a purtat adesea denumirea de jus honorarium. Parte a acestui jus honorarium a fost şi dreptul emanat de pretorul peregrin aplicat raporturilor dintre cetăţeni şi peregrini, cunoscut sub denumirea de jus gentium.

 

5. n epoca republicană, senatus-consultele emise de Senat nu repezentau un izvor de drept. Acordndu-le nsă putere de lege, mpăratul Hadrian nu a urmărit dect să transforme senatus-consultele ntr-o modalitate proprie, indirectă, de legiferare. Cu timpul, avnd n vedere sursa lor reală, senatus-consultele au nceput să se numească oratio principis. Pe măsură ce autoritatea imperială a sporit, n sec. III senatus-consultul, ca mijloc indirect de legiferare al mpăratului, va dispărea n favoarea legislaţiei imperiale.

 

6. Existnd o vreme alături de cutume, legi, senatus-consulte şi edicte ale magistraţilor, 1

constituţiile imperiale devin la sfrşitul Principatului singurul izvor de drept n Imperiul roman. n această epocă, constituţiile imperiale erau de patru feluri: edicte, mandate, decrete şi rescripte. n epoca Dominatului, creşterea considerabilă a puterii imperiale a asigurat constituţiilor imperiale ntietatea n rndul izvoarelor dreptului roman. Ele ncep să fie tot mai des ntlnite cu denumirea de lege (lex).

 

7. Prin jurisprudenţă, n sensul roman al termenului, se nţelege att cunoaşterea dreptului, ct şi aplicarea acestuia la cazuri concrete. n consecinţă, jurisprudenţa (juris prudentia) reprezintă n acelaşi timp o ştiinţă şi o artă. Ea reprezintă, pe de o parte, ştiinţa dreptului: cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, a ceea ce este drept şi nedrept. Ea face apel la nţelepciunea (prudentia) şi la raţiunea umană, fiind o muncă intelectuală, de savant. Pe de altă parte, ea nu este o ştiinţă abstractă, ea este şi o artă a aplicării dreptului n scopul atingerii idealurilor lui boni et aequi. Această strnsă legătură ntre ştiinţă şi practică reprezintă emblema jurisprudenţei romane.

 

ntrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen :

 

1) Prezentaţi cutuma ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 45-47)

2) Prezentaţi legea ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 47-51)

3) Prezentaţi edictul magistratului ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 52-55)

4) Prezentaţi senatus-consultele ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 55-56)

5) Prezentaţi constituţiile imperiale ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 56-59)

6) Prezentaţi jurisprudenţa ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 59-64)

 

 

IV. TRĂSĂTURILE GENERALE ALE DREPTULUI ROMAN

 

1. Din toate cele prezentate pnă acum, două importante trăsături ale dreptului roman pot fi identificate: n primul rnd, dreptul roman a fost direct sau indirect rezultatul activităţii jurisconsulţilor şi, n al doilea rnd, dreptul roman a reprezentat o totalitate de grupe sau pături de norme juridice pe care nimeni nu a avut interesul să le sistematizeze.

 

2. Lipsa unei abordări sistemice a dreptului roman a constituit ntotdeauna o dificultate pentru expunerea didactică a dreptului privat roman n cadrul facultăţilor de drept. Plecnd nsă de la experienţa jurisconsulţilor lui Justinian care, n manualul lor numit Instituţiile au făcut apel la modul n care Gaius grupa materia dreptului privat roman, s-a ncetăţenit tradiţia de a se aborda instituţiile acestuia n ordinea stabilită de celebrul jurisconsult: persoanele, bunurile şi acţiunile. Acţiunile, reprezentnd dreptul procesual, şi găsesc locul, n mod firesc după logica modernă, n urma dreptului material. Avnd, nsă, n vedere rolul fundamental al jurisprudenţei şi edictului magistratului n conturarea dreptului roman ca un drept cazuistic format n cadrul instanţei de judecată prin crearea de noi mijloace procedurale, s-a considerat necesar a se expune dreptul procesual naintea dreptului material. Lucrarea de faţă va urma acelaşi algoritm: expunerea dreptului privat roman va debuta cu dreptul său procedural (acţiunile) urmat de expunerea dreptului material grupat n persoane, bunuri, succesiuni şi obligaţii.

ntrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen:

 

1) De ce dreptul roman are un caracter jurisprudenţial? (idem, pp. 66-67)

2) De ce dreptul roman se caracterizează prin lipsa sistematizării? (idem, pp. 67-68)

 

 

V. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR

 

1. Procedura de judecată reprezintă totalitatea regulilor care stabilesc modul n care trebuie acţionat n vederea recunoaşterii unui drept n justiţie. n dreptul roman, ideea de procedură era redată prin sintagma “acţiuni ale legii” sau “dreptul acţiunilor” (jus actionum). ntr-o accepţiune mai largă, conceptul de acţiune desemna aici toate acele formalităţi cerute pentru derularea unui proces. ntr-un sens restrns, conceptul de acţiune desemna acel mijloc procedural pus la dispoziţie cetăţeanului roman pentru a-şi ocroti dreptul n justiţie. Importanţa acestui mijloc procedural era considerabilă n dreptul roman, n condiţiile n care un drept exista doar dacă era ocrotit printr-o astfel de acţiune. De aceea, fiecărui drept i corespundea o acţiune, de unde şi numărul mare şi diversitatea considerabilă a acestora. Numărul acţiunilor a crescut continuu pe măsură ce au fost create de pretori n vederea recunoaşterii de noi drepturi.

 

2. Cea mai veche procedură civilă de judecată a fost cea a legis-acţiunilor. Aplicată n cea mai mare parte a epocii Republicii, ea corespundea nevoilor unei societăţi arhaice, impregnată de religios, care practica o economie autarhică şi ale cărei raporturi juridice erau rare. Din acest context se pot desprinde cteva trăsături esenţiale ale procedurii legis-acţiunilor. Era o procedură legală, deoarece era creată şi recunoscută (pentru acele acţiuni de sorginte cutumiară) prin lege şi, n special, prin Legea celor XII Table. Era o procedură formalistă deoarece formele prevăzute prin lege trebuiau respectate cu stricteţe. Modificarea unui cuvnt sau a unui gest ritualic atrăgea nulitatea procedurii şi pierderea procesului. Era o procedură judiciară deoarece se desfăşura n faţa unui magistrat. Nu n cele din urmă, trebuie remarcat că această procedură se desfăşura n două faze: o fază in jure, desfăşurată n faţa magistratului nsărcinat să organizeze instanţa şi o fază in judicio (sau apud judicem), desfăşurată n faţa unui judecător nsărcinat să cerceteze faptele şi să dea o sentinţă.

 

3. Gaius, n Instituţiile sale (IV.12), stabileşte existenţa a cinci astfel de acţiuni ale legii: sacramentum, judicis postulatio, condictio, manus iniectio şi pignoris capio. Doar primele trei acţiuni ale legii reprezintau proceduri propriu-zise de judecată n cadrul cărora se urmărea stabilirea unui drept contestat. Toate se desfăşurau prin cele două faze amintite: in jure şi in judicio. Ultimele două erau proceduri de executare: prima decurgea din sentinţa dată de judecător iar ultima, avnd un caracter extrajudiciar, era o reminiscenţă a vechii justiţii private.

 

ntrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen:

 

1) Care sunt caracteristicile procedurii legisacţiunilor? (idem, p. 71)

2) Expuneţi etapele fazei in iure n procedura legisacţiunilor (idem, pp. 73-77)

3) Expuneţi etapele fazei in iudicio n procedura legisacţiunilor (idem, pp. 77-78)

4) Cum se executa sentinţa n procedura legisacţiunilor? (idem, pp. 78-80)

 

VI. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA FORMULARĂ

 

1. Apărută treptat n practica instanţelor romane, noua procedură ordinară numită procedura formulară a fost legalizată de legea Aebutia apărută n sec. II .Hr. (undeva ntre 149 şi 126 .Hr.). Această lege nu a abrogat procedura legis-acţiunilor ci a permis folosirea celor două proceduri n paralel, la alegerea părţilor. Avantajele noii proceduri au determinat nsă căderea n desuetudine a procedurii legis-acţiunilor astfel că o lege Iulia judiciaria din anul 17 .Hr. a abrogat-o. Sacramentum se mai putea folosi doar n faţa tribunalului centumvirilor şi n procesele de reclamare a unei succesiuni. Procedura formulară este legală, deoarece decurge şi ea din lege. Ea este o procedură suplă, fiind lipsită de formulele şi gesturile ritualice specifice procedurii legis-acţiunilor. Ea avea acum la bază o formula pe care magistratul o redacta mpreună cu părţile litigante n baza pretenţiilor ridicate liber de către acestea. n acelaşi timp, ea era o procedură maleabilă nefiind limitată la cazurile strict prevăzute de lege. n baza rolului activ pe care-l dobndeşte acum, pretorul putea crea noi acţiuni, dnd naştere prin aceasta unor noi drepturi. Avnd n vedere strnsa legătură dintre acţiune şi drept, se ajunge ca fiecărui drept să-i corespundă o acţiune specifică. Fiecare acţiune avea caracterul ei propriu, un nume şi o formulă proprii. Procedura formulară are şi un caracter judiciar deoarece se desfăşoară n faţa unei instanţe. Ea şi menţine şi structura n două fazein jure şi in judicio- ca expresie a menţinerii ncă vii a urmelor vechii justiţii private.

ntrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen:

 

1) Ce reprezenta formula n procedura formulară şi ce structură avea ea? (idem, pp. 84-87)

2) Care erau acţiunile de judecată n procedura formulară? (idem, pp. 87-89)

3) Cum se desfăşura procesul n procedura formulară? (idem, pp. 89-96)

 

 

VII. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

 

1. Noua procedură de judecată civilă a apărut şi s-a dezvoltat n condiţiile instaurării Imperiului şi creşterii treptate a puterii imperiale. Ea şi avea originea n procedura de judecată aplicată de magistraţi n materie administrativă. După instaurarea Imperiului, rolul acestei proceduri extraordinare a sporit, pe măsură ce numărul şi importanţa funţionarilor imperiali au crescut. nsărcinaţi cu atribuţii de judecată n materie civilă, n defavoarea vechilor magistraţi republicani, funcţionarii imperiali au extins procedura extraordinară şi n materie de judecată civilă. Justiţia imperială utiliza şi ea, la rndul ei, noua procedură n materie civilă. n aceste condiţii, vechea ordo judiciorum privatorum a fost nlocuită treptat cu noua procedură extra ordinem, pentru ca n epoca Dominatului ea să dispară complet. Procedura extraordinară diferea fundamental de celelalte două. Ea era lipsită de formalităţi excesive de-a lungul ntregii sale desfăşurări. Procedura de judecată era acum n ntregime etatizată: judecătorul avea mijloacele necesare pentru a asigura prezenţa prtului n instanţă şi executarea sentinţei. Ea şi-a pierdut caracterul public, devenind secretă: procesul nu se mai desfăşura n Forum, ci ntr-o clădire unde aveau acces doar părţile şi reprezentaţii lor. Cea mai importantă diferenţă rezida n caracterul unitar al noii proceduri: procesul nu se mai desfăşura n două faze, ci decurgea n ntregime n faţa aceluiaşi judecător. Acesta organiza instanţa şi dădea n final o sentinţă.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica